N-o să uit niciodată imaginea asta cu el. N-a fost prima, pentru că ne cunoscuserăm la un eveniment la care el venise cu prietena lui, unde m-am uitat șocată cum și-a lăsat iubita pe scaun, s-a așezat lângă mine și mi-a cerut numărul de telefon. Mi-au tremurat degetele pe fundalul roșu cu negru cât am tastat numărul. Nu știam de ce i-l dau, nu știam de ce tremur sub ochii lui și ai iubitei lui tăcute, care părea și mai adolescentă decât mine, retrasă, cu ochii machiați puternic ațintiți spre noi, dar totuși discreți, pe scaunul cu tapiserie degradată din mansarda unei biblioteci. O să vreau să ne mai vedem, mi-a zis. Și mi-au rămas în minte cuvintele astea de parcă erau o promisiune care să mă salveze. Așa s-a și portretizat în fața mea, îmi spunea asta, că o să mă ajute, că el salvează, că o salvase și pe iubita lui. L-am crezut deși nu simțeam că aș avea nevoie de asta. L-am crezut de parcă toată viața mea de până atunci avea sens doar datorită acestui moment. 

Ne-am întâlnit în piațeta centrală a orășelului în care mă născusem și locuisem toată viața. Am venit fumând, crezând că asta o să-mi dea un edge irezistibil sau că măcar n-o să arăt ca o fetiță de liceu, cu toate că era perioada căciulilor cu urechi și eu mușcam fiecare trend. Era noiembrie, bătea un vânt îngrozitor, iar eu mă apropiam înfofolită cu helancă, pulover, fular și căciula cu urechi de un băiat subțirel și destul de scund. Stătea cu brațele deschise în mijlocul piațetei, de parcă repetase acasă scena asta, știind că o să stau în spatele lui cu un zâmbet stânjenit și că el o să-mi explice scena într-un fel care o să mă facă să-l cred cea mai interesantă persoană de pe planetă. Și așa a și fost. Doar că înainte de asta mi-a zis că îl dezgustă faptul că fumez. A, tu nu fumezi? am zis. Arăți ca și cum ai fuma. N-am mai fumat în ziua aia, nici nu mă regăseam în această activitate, așa cum nu m-am regăsit niciodată, chiar dacă am încercat ani de zile. M-a dus într-o cafenea micuță care servea pe post de recepție pentru un soi de Bed & Breakfast, pe o străduță pe care mereu mă simțeam turistă. N-am mai intrat niciodată de atunci în cafeneaua aia și pare că s-a închis între timp. Am mai trecut de câteva ori pe acolo și, de pe geam, totul părea înghețat în timp, întunecat, cu aceleași mese și scaune din ziua aia, uneori câte o cană uitată pe tejgheaua barului, doar cât să te-ntrebi dacă mai funcționează sau nu. Alteori am trecut pe acolo și erau oameni adunați ca într-o sufragerie, o adunare care părea personală, se cunoșteau. Era a doua oară când ieșeam în oraș împreună și îmi amintesc până și cum se simțea pe piele bluza portocalie cu dungi negre pe care o purtam și cât de agresiv i-am simțit limba aspră în gura mea și cum atunci singurul meu regret era că primul nostru sărut n-a fost pe un balcon la înserat, așa cum îmi imaginasem eu. În timp, amintirile astea s-au estompat, sau poate că am încercat activ să le estompez. Am încercat activ și să le păstrez „frumoase”, pentru că altfel aș fi simțit că am pierdut toți anii ăia. În drum spre cafenea, cerul alb care anunța prima ninsoare a anului, urechile mele de la căciulă făcând umbră pe frunzele mărunțite din parc, am vorbit despre un eveniment la care tocmai fusesem. Sau cel puțin de acolo a pornit discuția care l-a făcut ulterior să-mi spună că el crede că persoanele cu dizabilități n-ar trebui să se reproducă. Și asta ar fi trebuit să fie prima lovitură, primul cartonaș roșu, primul semn, dar aveam 17 ani și n-a fost șocant decât timp de 5 minute. Apoi, mergând pe bulevardul rece și gol într-o seară, a reușit să mă convingă sau am reușit să mă conving singură că nu e o persoană rea, că e o persoană interesantă, nu periculoasă.

Aveam două telefoane în perioada aia și pe unul îl lăsam în bancă sau îl ascundeam în cizme înainte de ore. Unul era pe rețeaua pe care era și restul familiei și unul era pe altă rețea, pentru că toți prietenii mei erau pe altă rețea și așa era mai ușor să comunicăm. Mergeam la un liceu destul de strict și deseori ne obligau să ne lăsăm telefoanele pe catedră. Dar telefonul de pe care vorbeam cu el îl țineam aproape. Era un Nokia mic, negru cu roșu, cu o clapetă veșnic uleioasă de la diversele creme pe care mi le lua maică-mea în perioada aia. Stăteam în banca din spate și colega mea de bancă, Ioana, care era și cea mai apropiată prietenă a mea, era absolut exasperată de faptul că nu mai puteam articula nici două propoziții care să nu fie despre el. Cealaltă prietenă apropiată, Ariana, care studia la alt liceu, începuse să-i dea porecle, regele ținutului întunecat, prințul abisului și alte variații pe tema întunericului. Ariana era destul de vocală în a-mi dicta viața în perioada aia și disprețuia profund faptul că nu mai avea toată atenția mea, că nu mai aveam aceeași dorință arzătoare de a ieși cu grupul ei de prieteni, cei care aveau să devină grup inseparabil și la 30 de ani, aveau să își serbeze zilele de naștere ca pe majorate pentru tot restul vieții, aveau să conțină aceleași dinamici de liceu, aceleași ranguri sociale ale adolescenței, dar updatate unui framework în care toată lumea are joburi, soți și soții, animale de companie, mașini și copii. Dorința de a ieși cu alți oameni exista, dar el lucrase atât de bine la a mi-o înlocui cu un amestec de milă și rușine că parcă pregătise terenul pentru izolarea mea de toți prietenii înainte să ieșim vreodată împreună. De ce îți plac oamenii ăștia? Cu ce îți îmbunătățesc viața? sau, dacă toate armele eșuau: Ești prea specială ca să fii prietenă cu ei, ești prea bună pentru ei. Uitându-mă în urmă îmi e atât de greu să cred că am picat la toate, că le-am crezut pe toate și, deși cred că poate așa se simte cu adevărat maturizarea și vindecarea, să te uiți în urmă și să ți se pară că n-ai fost tu, că n-ai fost tu cea care a acceptat termenii și condițiile unei relații în care ai început în dezavantaj și ai terminat în mizerie și abandon, tot îmi e greu să-mi înțeleg deciziile.

De la ziua aia cu cerul alb și vânt, totul s-a derulat într-un ritm destul de accelerat și el începuse să lucreze ca un miner în spatele minții mele la tot ceea ce mai târziu, după despărțire, urma să-i facă pe oameni să zică „nu credeam că ești …. (inserează aici diverse adjective pozitive gen amuzantă, plăcută, just fun)”. Dar nu doar la asta lucra, ci pur și simplu la alipirea completă și de neclintit a personalității mele de a lui. 

Eram în clasa a 12-a când am plecat în vacanță în Barcelona, la nici 19 ani. Era ceva incredibil de greu de conceput pentru o elevă de clasa a 12-a, să mergi în vacanță cu iubitul la 18 ani în altă țară. Era scandalos aproape în mintea mea de 18 ani să închiriem o cameră mică cu o baie pe care o împărțeam cu un alt cuplu și să mă întâlnesc cu ei pe rând când mergeam la baie dimineața și să-i salut ca și cum eram colegi de apartament. Aveam o terasă imensă de pe care se vedeau acoperișurile Barcelonei, lângă Travesera de Gracia, ca în poemul pe care mi l-a trimis și a decis că ăla va fi poemul nostru, dar apoi când am ajuns acasă și am dat scroll până la începutul profilului lui de Facebook, am văzut poemul postat cu tag către altă iubită. După vacanța aia m-am întors înnebunită după Picasso, iar ani mai târziu, când mi l-a spulberat complet Hannah Gatsby într-un stand-up comedy show, a fost aproape dreptate poetică.

Aș vrea uneori să pot să spun povestea asta în pașii normali pe care îi are o relație: îl cunoști, îi cunoști familia, îi cunoști prietenii, dar el le spunea alor lui pe numele mic și toți prietenii lui erau foști colegi de școală generală pe care-i putea domina intelectual. Nu, de fapt, toți prietenii lui erau prietene. Delia din Iași cu care se cunoscuse pe un site de fandom pentru nu știu ce serie de jocuri, cu care se cuplase la un moment dat, dar au rămas prieteni. Angi din București despre care mi-a zis că e the one that got away chiar în ziua în care am ieșit la o ciocolată caldă, după ce eu îi scrisesem cu inima în gât să ne vedem și m-a lăsat să aștept cu inima în gât, probabil ca un alt mini-joc de putere. Diana, cu care se uitase odată la Pulp Fiction și aproape s-au sărutat, dar nu s-a întâmplat nimic și apoi ea a fugit cu circul, ceea ce era, în mod evident, incredibil de interesant, iar apoi s-a întors în viața lui ca să-i spună că are o boală autoimună destul de rară, lucru pe care a ales să i-l spună printr-o referință comună la House, chestie pe care mi-a zis-o foarte amuzat în ziua aia. You know how it’s never lupus? It was lupus. Nu am râs pentru că niciodată n-am putut să trec de episodul ăla cu măicuța și steriletul din House, așa că nu știam referința. Și mai era Maria, care era prietenă cu Delia și a venit să ne viziteze cât am locuit împreună în Spania. Și cu ea se sărutase o dată și îi făcuse sex oral. Apoi altă Diana, de care fusese îndrăgostit, dar ea era într-o relație cu altcineva. A rămas cu o admirație eternă pentru ea, dar erau doar prieteni. Și fiindcă erau așa buni prieteni, ocazional se vedeau să bea cafele prin oraș cât eu îl așteptam pe bancă în parc după ce ieșeam de la ore. 

Nu i-am cunoscut niciodată familia. Mergeam acasă la el doar când nu erau ai lui acasă și o dată sau de două ori era să ne prindă tatăl lui, dar, pentru că probabil și ei știau și aveam un fel de înțelegere nerostită, aștepta în altă cameră până ieșeam eu din casă. 

După vacanța din Barcelona am început să plănuiesc întruna vacanțe în secret. În paralel, lucrurile nu erau grozave acasă și îmi era foarte greu să co-exist cu părinții și fratele meu într-un apartament care devenise destul de înghesuit, cu fratele meu care începuse să aibă niște tantrumuri oribile și făcea tot felul de lucruri foarte dureroase, cel mai probabil pentru atenția noastră, iar eu începusem o lungă carieră (care nici acum nu s-a încheiat) de buffer între el și ai mei. La sfatul terapeutei mele de atunci, am început să plănuiesc lucruri când eram stresată, pentru că planurile îmi dădeau un fals sentiment de siguranță, era un coping mechanism decent. 

Următoarea vacanță a fost când eram deja în anul întâi de facultate și am plecat în Amsterdam. E, probabil, singura vacanță pe care mi-o amintesc cu drag, pentru că la Barcelona eram pe un tratament pentru candidoză și n-am putut să facem sex, iar frecvența cu care făceam sex era un motiv constant de îngrijorare pentru mine, el constant zicea că e problema mea că mă îngrijorez, nu că el ar facilita această îngrijorare. Dar era important pentru el, era foarte important. Și s-a asigurat să-mi zică asta încă din primele săptămâni, iar pe mine probabil chestia asta m-a dezechilibrat total în toate relațiile mele ulterioare. În Amsterdam am putut să facem sex. Chiar și după zilele obositoare și pline de vânt în care bântuiam din muzeu în muzeu și el refuza să luăm autobuzul ca să nu stricăm bani, așa că mergeam pe jos peste tot și când ploua ne adăposteam pe unde puteam. Era o toamnă umedă și de obicei părul meu se încrețea, dar pentru că era decolorat și vopsit blond foarte deschis în perioada aia, doar se electriza foarte tare și se încâlcea mereu și seara el mă ajuta să-l descâlcesc cu un pieptăn rătăcit prin Airbnb și ulei de măsline din bucătărie. Într-una din zile am fost la mare cu bicicleta și îmi amintesc ziua aia nu doar pentru că am mers 60 de kilometri pe bicicletă fără niciun fel de experiență în a merge atât de mult pe bicicletă, dar și pentru că îmi era atât de foame când am ajuns acolo încât am uitat că tocmai devenisem vegetariană și am mâncat un sandwich cu vită în timp ce îmi bălăngăneam picioarele de pe un scaun înalt, uitându-mă la el cum se plimba pe plajă în vânt, ca în ziua aia din piață. Ne-am reîntors în Amsterdam ani mai târziu, după ce eu plecasem din țară să fac un master și credeam că nu mă mai întorc. De fapt, cred că ultima noastră fotografie împreună a fost făcută pe o străduță din Amsterdam. Am rugat o doamnă de pe stradă să ne-o facă înainte să-l conduc la trenul spre aeroport. Aveam o căciulă bleumarin care-mi turtea bretonul de frunte și un palton în carouri pe care mi-l luasem de la un SH cu câteva zile înainte. El încercase să mă convingă că e prea scump, deși nu mai aveam genul ăla de raport. Stăteam umăr în umăr, cu valiza lui alături, eu zâmbeam și el nu, dar parcă știam amândoi că e ultima poză în care ne atingem hainele. 

*

Ce nu știam e că de fapt urma să mă întorc în țară și, pentru că viața e uneori o glumă de proporții cosmice, aveam să împărțim un birou pentru următorii naiba știe câți ani și că trebuia să mă lupt cu ideea că o să ne atingem hainele când trec prin spatele lui ca să mă duc la baie, pentru că spațiul era strâmt. Într-o zi am mâncat împreună la prânz și niște colegi vorbeau despre o cunoștință comună care s-a cuplat cu o fostă studentă. Inadmisibil, a zis. Inadmisibil. Inadmisibil. Eu n-am zis nimic. Îmi luasem o mămăligă cu brânză de care îmi fusese foarte poftă și mă chinuiam să descâlcesc firele de brânză topită care se desprindeau din ea când ridicam furculița, astfel încât să nu mi se atingă de bărbie când bag furculița în gură. Nu se poate, în ziua de azi, să fii atât de puțin self-aware, a zis. Am mestecat firele de brânză care mi se încolăceau pe limbă, cu gura foarte puțin întredeschisă pentru că mă ardea, dar eram nerăbdătoare să plec. Simțeam că show-ul ăsta era pentru mine, dar n-am avut curaj să răspund în niciun fel. Acasă, m-am gândit toată seara la anul premergător despărțirii noastre, când într-o noapte, când stăteam amândoi în pat, mi-a zis că își dorește să deschidem relația. Nu era prima dată când îmi spunea asta. O pregătise, o pregătise de ani de zile. O pregătise de când aveam 19 ani, de când m-a lăsat plângând în scara blocului spunându-mi că vrea să mai facă o dată sex cu fosta lui prietenă, cea pe care o părăsise pentru mine, că simte că lucrurile nu se încheiaseră acolo. Și că dacă va vrea să facă asta, o va face. O pregătise când m-a convins să facem sex cu una dintre cele mai bune prietene ale mele, când am dus-o la mine acasă, într-o seară în care ai mei erau plecați pe weekend, și a început să-i maseze umerii la masa din bucătărie. La final, el a plecat acasă și noi două am dormit împreună pe patul meu de o persoană, mi-a fost greață și frig și m-am luptat ani de zile să-mi explic măcar mie genul ăsta de manipulare. De ce ai făcut-o dacă nu ți-ai dorit?, m-au întrebat diverși parteneri de-a lungul anilor. Nu știu nici acum să explic. Nu știu să explic de ce am făcut-o de mai multe ori. Nu știu să explic nici de ce am acceptat relația deschisă, într-un final. În noaptea în care am luat decizia asta mi se derula în minte o imagine în care, cu trei ani în urmă, îndrăznisem să mă gândesc că poate nu-mi mai doresc să fim împreună și mă rodea vinovăția că mi-a trecut asta prin minte, plângeam seara când mă aducea acasă. Până când într-o zi i-am zis că am avut acest gând. Mi-a zis că e ok dacă îmi doresc asta, a fost calm, pentru că era mereu calm. Putem să regândim termenii relației, dacă vrei. Și asta făcea parte din pregătire. Știu că nu a fost un mare plan pus la cale ca să se asigure că-mi distruge viața pentru totdeauna, dar de multe ori așa s-a simțit, că totul a fost un plan elaborat ca să se asigure că o să rămână pentru totdeauna undeva în mintea mea. Așa ne promiteam, că vom fi unul în viața celuilalt pentru totdeauna. 

Nu mi-ar plăcea să fiu cu altcineva, chiar dacă m-ai bătut, îmi spunea, referindu-se la un episod în care ne-am certat foarte tare și i-am zis să se dea jos din pat și, când nu a vrut, l-am împins cu picioarele în spate, dar cu mișcări mici, repetitive. Ani de zile m-am întrebat dacă chiar se numea bătaie ce făcusem. Ne certam de luni bune, de când decisese că nu-i mai eram de ajuns și încerca activ să găsească alte persoane pe Tinder sau Bumble, dar nu prea avea match-uri. Pentru mine lucrurile se întâmplaseră mai firesc. Am lucrat la un proiect cu un tip de care m-am îndrăgostit foarte repede și asta l-a făcut furios cum nu îl văzusem niciodată. Nu mă prea vedeam cu acest tip pentru că locuia în alt oraș și pentru că era și el într-o relație despre care n-am aflat niciodată dacă chiar era deschisă sau doar mă mințea. Mai mult vorbeam. Mult și des, nu neapărat pentru că eram atât de absorbită de el, cât pentru că era total opusul lui. El și-a încercat norocul cu câteva fete până a ajuns la cartea câștigătoare. Nici nu știu cum am existat împreună în perioada aia. Eu făceam drumuri lungi prin oraș doar ca să pot vorbi la telefon sau prin mesaje, el stătea mult la birou, lucra atunci la o revistă și avea câteva seminare la facultate, în rest, se vedea cu ea. Inadmisibil, în ziua de azi, să te combini cu studente, mi-am amintit. 

În anul ăla, de ziua mea, l-am întrebat dacă ar vrea să vină cu mine și familia mea, îmi dorisem să-mi invit familia la o cină în oraș. A zis că nu vrea, că ce să caute cu familia mea. Nu mă așteptam să vrea, așa că m-am dus resemnată, dar spre finalul serii a apărut și el. Cu flori, cu un zâmbet necaracteristic. S-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna după gât și niciodată în viața mea n-am crezut că o să stau cu familia mea și cu iubitul meu la cină în oraș și o să simt mirosul altei fete pe degetele lui și va trebui să mă comport de parcă sunt absolut ok cu asta. Mi-am întors capul și am inspirat scurt de două-trei ori, aproape ostentativ. Și-a retras mâna când m-a auzit. În toți anii ăia, tot ce mi-am dorit a fost să fiu the cool girlfriend, așa că niciodată nu trebuia să mă arăt geloasă, niciodată inadecvată, să nu-l fac niciodată de rușine. Odată m-a trimis acasă pentru că i se păruse că am băut prea mult vin. Altădată m-a lăsat singură la o petrecere pentru că unei amice de-ale lui i se făcuse somn și a condus-o acasă. Dar în principiu oricum mergeam singură la petreceri. Iar altădată m-a lăsat singură în mijlocul unui muzeu din Praga pentru că am fost recalcitrantă cu cineva care lucra acolo, pentru că se purtase urât cu noi. Inadecvat. Inadmisibil.

Înainte de anul care ne-a dat lovitura finală, am locuit împreună într-un orășel din Spania unde am ajuns cu greu printr-un grant luat de el. Chiar credeam că vom rămâne acolo. Încercam activ să-l conving, pentru că mi se părea că suntem foarte fericiți. Uneori mă mai gândesc cum ar fi fost dacă m-ar fi ascultat. Trăiam, de fapt, într-o izolare cruntă. Eu îmi făcusem câteva prietene pe la bibliotecă, dar nu voia niciodată să ne vedem cu ele, astfel încât începuseră toate să facă glume spunând că l-am inventat, că e iubitul meu imaginar. De Crăciun nu ne-am dus acasă. Am bântuit străzile orașului prin căldură și reni luminoși. De ziua mea am stat tot numai noi doi. Singura dată când a vrut să ieșim cu cineva a fost cu una dintre fetele de la bibliotecă pe care tot încerca să mă convingă să o agățăm, până când într-o zi chiar m-a convins să-i scriu să o întreb dacă iese cu noi la un vin în oraș. Nu mi-a mai răspuns niciodată.

A doua zi după prânzul acela m-am dus la muncă și nervoasă, și obosită. N-am reușit să îmi vărs dracii decât în pauzele de țigară, doar că mi le luam la baie și speram să nu observe nimeni că sunt umflată de plâns. Așa decurgeau zilele: încercam să supraviețuiesc plângând în baie cât eram la birou, făcând plimbări lungi spre casă, ocolind și încercând să găsesc locuri din oraș care nu mă făceau să mă simt rău fizic; acasă beam multe ceaiuri și încercam să recuperez ce nu făcusem peste zi, în fața laptopului, la biroul minuscul pe care îl asamblaserăm împreună cândva și care a rămas o vreme în podul alor mei, iar acum stă lângă un perete pătat de creioane cerate de la foștii chiriași. În fiecare zi mă întrebam ce puteam face ca să ies din situația în care eram. Îmi era greu să fiu acolo, deși în toți anii în care am fost despărțiți am continuat să vorbim, n-am întrerupt deloc comunicarea. Poate pentru că ne-am promis cândva că  nu vom ieși niciodată unul din viața celuilalt? Dar eu uitasem de acest angajament, mi-am amintit într-una dintre plimbările mele de după muncă. Era mai mult ceva ce-l rugam eu să-mi promită și nu știu dacă era pentru că îmi doream asta cu adevărat sau pentru că îmi era frică că n-o să mai fie acolo, că voi fi suferit degeaba în toți anii ăia. Nu știu să-mi explic prea bine logica asta, dar exact la fel mă simțeam în legătură cu mâncatul cărnii, de parcă dacă aș fi gustat o dată dintr-o friptură, toții anii de vegetarianism ar fi fost degeaba. 

Am învățat să-l percep cu totul ca pe o persoană nouă, ca și cum nu s-a întâmplat nimic niciodată între noi, pentru că de fapt nici nu s-a întâmplat. Am exersat timp îndelungat chestia asta, după ce alți parteneri m-au întrebat, totuși, de ce am stat, de ce am făcut atâtea lucruri pe care nu mi le doream și pentru care, deși am cerut socoteală mai târziu, mi s-a spus că mi-am dat acordul, și mi l-am dat. Mi l-am dat. Eu am spus, poate în mai puține cuvinte: da, hai să ne vedem și cu alte persoane; da, o întreb dacă iese la un vin; da, hai să mergem toți trei la mine acasă. Tot eu am spus nu mai pot, nu mai vreau, dar am continuat. Tot eu am spus îmi pare rău că nu vreau să fac sex zilnic, îmi pare rău că mă doare, îmi pare rău că am stat prea mult în oraș. Tot eu l-am sunat să mă aducă de la aeroport când m-am întors în țară și, pentru că era pandemie, l-am rugat să se izoleze cu mine două săptămâni și apoi mi-am mutat singură lucrurile și am plecat. Două săptămâni de jucat de-a casa, așa cum ne-am jucat mereu, pentru că nu puteam să trăim unul cu altul decât dacă ne prefăceam că trăim unul cu altul. 

După zile interminabile de prânzuri și schimburi de replici ca între două persoane care n-au împărțit nimic niciodată, nici măcar biroul minuscul, într-o după-amiază, după o zi lungă de muncă și plimbări inutile prin oraș, am adormit pe canapea lângă partenerul meu și, pentru că eram incredibil de obosită, am intrat într-un episod de paralizie în timpul somnului. Pățeam asta des dacă eram obosită și dormeam la prânz. Am visat că încercam să-l hrănesc cu lingura ceva ce gătisem, un fel de budincă, poate mămăligă, dar gura lui nu se deschidea deloc. Lingura cu acea compoziție ușor mișcătoare se tot lovea de gura lui închisă și îi cădea pe tricou și el nu se clintea deloc, nici măcar nu clipea, până când m-a apucat o disperare total mută, pentru că simțeam că urlu și nu se aude nimic, îl strângeam de mână și nu se întâmpla nimic. Când m-am trezit l-am întrebat pe iubitul meu dacă a simțit că l-am strâns de mână. Nu, ai dormit pe brațul meu și nu l-am mișcat ca să nu te trezești.