Acest text atinge subiecte sensibile precum violența, abuzul și tentative de înfometare. Cu toate astea, este scris cu grijă față de cititorx, și te invităm să ai grijă de tine în procesul lecturii.

Textul a fost dezvoltat în cadrul Atelierului de autoficțiune și nonficțiune literară facilitat de Carolina Vozian.

___________________________________________________________________________

– A venit mama ta și strigă la domnul director, mă anunță îngrijorat colegul meu de bancă.

Inima începe să-mi bată haotic, simt cum îmi lovește coastele. Aerul devine greu de scos din plămâni. Privesc în jur, speriată, căutând dulapul vechi din colțul clasei, locul unde obișnuiesc să mă ascund de mama când nu e bine.

Colegii mei știu că mama e bolnavă. Unii dintre ei au văzut-o țipând pe coridoare, căutându-ne pe mine și pe surorile mai mari, disperată. Alții au văzut-o împărțind bomboane copiilor, cu un zâmbet cald, de parcă n-ar fi avut niciodată furia care mă alungă prin dulapuri.

După vreo treizeci de minute, sunt chemată la director în cabinet. Mama are ochii roșii, de parcă n-a dormit zile întregi. Pleoapele îi tremură agitate, ca aripile unei păsări prinse în plasă. Buzele îi sunt subțiri și palide. Le ține strânse într-o linie dreaptă. Jos, lângă picioarele ei, îi văd geanta. Mă ia de mână, le ia și pe surorile mele mai mari și ieșim din clădirea lungă, din cărămidă, cu două etaje. Trecem pe lângă placa veche de la intrare, pe care scrie cu font gros, ca un verdict:

„Școala-internat pentru copii orfani și rămași fără îngrijirea părinților.”

Aici ne-a adus mama, acum șase ani. Atunci, într-o zi, mama a recunoscut că nu mai poate avea grijă de noi. Nu a fost o renunțare, ci mai mult o retragere. Mama nu suportă să fie văzută slabă și își ascunde neputința sub gesturi rapide și priviri care fug, dar atunci a recunoscut că trebuie să facă acest pas. A recunoscut că diagnosticul ei de schizofrenie, vocile din capul ei, internările de lungă durată lăsau trei copii mici singuri acasă, fără siguranța zilei de mâine.

– Mama, dar unde mergem? o întreb cu jumătate de voce.

Nu răspunde. Continuă pasul grăbit, în timp ce mă privește cu ochii încordați. Privirea ei îmi înțeapă pielea. Înghit în sec. Dintr-odată îmi pare rău că am întrebat. Genunchii încep să-mi tremure. Mi-e frică de mama. Mi-e frică de ce ne-ar putea face mie și surorilor mele. Mi-e frică și de ce și-ar putea face ei însăși când nu e bine.

Ajungem în fața gării.  Schimbăm priviri alarmate între surori, dar niciuna nu îndrăznește să spună ceva. Când trenul oprește în gară, mama se apropie de conductor. Scoate din buzunar o batistă albă cu pete, legată în trei noduri. Din ea scoate câțiva lei. Îl văd pe conductor cum dă din cap în stânga și-n dreapta, în semn de nu. Mama se întoarce furioasă, mă apucă de mână și împreună cu surorile mai mari ne îndreptăm către autobuzul care merge spre sat.

În sat, revenim la grădinița abandonată în care am locuit înainte de a ajunge la orfelinat. Spațiul miroase a pustiu, iar ușa de la intrare scârțâie ca un os rupt. Mama, cu spatele ei încovoiat care se îndreaptă doar cu pastile, închide ușa și trage zăvorul. O aud cum murmură:

– Dacă n-a mers să mergem la tata în Kirghizstan, rămânem aici. Fără mâncare, până murim.

Mi se taie răsuflarea când o aud. Frica din mine e o pâine pusă la dospit, o simt cum crește. Se întinde pe fiecare fibră a trupului și trage aerul din piept cu un furtun. Pleoapele încep să-mi tremure, apoi tot trupul.

Ziua următoare mama nu se ridică din pat. Are ochii deschiși, înțepeniți pe tavanul înalt. Buzele ei se mișcă fără să spună ceva. Știu că sunt vocile din capul ei și mă întreb oare ce-i zic. Lângă patul ei stă rezemat un mâner de hârleț din lemn, lung și gros, pe care vocile îl folosesc când ne aud că plângem. Jos, pe podeaua din lemn, sunt așternute în straturi scurte de iarnă, pulovere și pături, improvizând un pat dublu în care dorm împreună cu cele două surori mai mari.

Mi-e foame, dar nu îndrăznesc să-i spun. Îmi îmbrățișez pântecele cu ambele mâini, să nu facă gălăgie. Îngrop nasul în părul surorii mai mari și plâng până adorm. În cameră miroase a urină de la căldarea din colț. De trei zile nu am ieșit din casă, iar foamea s-a transformat într-un zgomot surd. Trei zile în care vocile din capul mamei devin trup, țin în mână mânerul de hârleț cu care amenință și lovesc.

De trei zile, vocile din capul mamei așteaptă să murim.

În a patra zi plouă. Prin geamul acoperit cu două straturi de peliculă intră frigul. Mama hotărăște să trimită surorile mai mari la strânsul apei de ploaie, așa cum făceam cândva, pe timpuri. Una dintre surori fuge spre magazinul aflat la două minute distanță să cumpere pâine pe ascuns. Cealaltă rămâne la intrare, păzind drumul surorii și umplând căldările.

Noaptea simt o mână pe umăr.

– Am reușit… ți-am lăsat o bucată de pâine. Am reușit să cumpărăm de la magazin, îmi șoptește sora.

Îmi spune că a ascuns bucata de pâine printre hainele pe care dormim. Strecor palma printre straturile de haine, ca o coasă, și caut disperată bucata de pâine, în stânga și-n dreapta, dar nu găsesc nimic. Nu e lumină și nici nu pot aprinde un chibrit, de frică să nu trezesc vocile. Caut bucata de pâine până obosesc și adorm.

Dimineața, când deschid ochii, o văd pe mama deasupra mea. Ține în mână bucata de pâine. Mă privește tăcută. Aerul din cameră e gros. Miroase a urină, a pâine și a multă frică. Mama își leagănă piciorul în direcția stomacului meu. Îi văd furia galopând către mine. Strigă. Îmi acopăr fața cu palmele și strâng din dinți. Mă îndoi instinctiv.

Nu-mi mai simt trupul când totul se termină. Văd albul dinaintea ochilor. Mi-e greu să accept că mi-e mamă. În mintea mea, binele și răul au forme mai clare, dar mama le amestecă prea des. Mă întreb dacă e boala ei sau dacă e ea. Sau dacă e durerea care nu mai încape în sine și o varsă pe unde poate. Mă întreb dacă va trebui să-mi acopăr fața și să strâng din dinți toată viața. Pentru câteva ore, îmi doresc să se sfârșească totul cât mai repede, să nu mai simt nimic. Nici frică, nici durere, nici a mea, nici a ei.

De patru zile, vocile din capul mamei așteaptă să murim.
De cinci zile, vocile din capul mamei așteaptă să murim.

E ziua a șasea. Stomacul mi-e strâns într-un nod. Mă simt grea, trasă în jos, cu pietre legate de pântece și aruncată în adânc. Surorile mele stau lângă mine, palide și tăcute. Fețele lor au o culoare metalică, care-mi amintește de foliile de aluminiu. În cameră, vocile din capul mamei își ascut unghiile de pereți. Respirațiile noastre devin ecouri lente și dispar ușor, fără să atingă ceva. Timpul nu mai curge, stă la margine și așteaptă să se întâmple ceva. Straturile de haine, trupurile noastre, trupul ei, mirosul de la căldarea din colț, frigul, frica, totul pare suspendat. Îmi vine să strig, să rup clipa asta, și nu pot. Trupul dispare, strat cu strat, simt că îmi aparține tot mai puțin. Deschid ochii să văd crăpăturile din tavan și să ating ceva, să mă asigur că mai am ochi și mai am mâini. Să mă asigur că încă mai sunt. 

– Trebuie să fugim în noaptea asta de aici. Nu avem nimic de pierdut oricum, dacă ne prinde, îmi șoptește sub plapumă una dintre surori.

Dau din cap fără să spun nimic. Privesc în direcția mamei. Aud respirația ei lentă și trupul nemișcat. Când simt că e timpul, îmi adun toată puterea și mă ridic încet, cu privirea fixată pe ea. Ne strecurăm pe palme și pe genunchi pe lângă patul ei, una după alta. Podeaua scârțâie sub genunchii noștri pentru câteva secunde. Simt pulsul cum lovește puternic între tâmple. Înțepenesc. Privesc trupul mamei de aproape, rămâne nemișcat. Mi se face rușine că rămâne în urmă, că rămâne singură cu vocile din cap. Dar rușinea se amestecă cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă și noi am rămâne. Întind degetele tremurânde către mânerul din metal și deschid ușa.

Ieșim în curte. Aerul răcoros de noapte ne mângâie obrajii. Luna e o pată argintie pe bolta cerului, un chibrit aprins care ne arată drumul. Simt greața urcându-mi în gât și transpirația rece pe tâmple. Picioarele goale simt fiecare pietricică. Totul în jur pare că accelerează, iar eu încetinesc, mă rezem de perete și respir. Mergem cu pași mici, ca mersul mamei după spital. Frica nu rămâne în urmă, se ține de noi ca o umbră, amintindu-ne că vocile mamei s-ar putea trezi oricând.

Ne oprim sub copacul cu caise verzi din fața oficiului poștal din sat. Sora cea mai mare se urcă în el, culege o poală de caise verzi și ni le împarte, ca să prindem putere pentru drum.

Pe artera principală câinii latră zgomotos. Decidem să-i ocolim și o luăm pe drumul către stadion, printre case. După câteva minute de mers cu tălpile și gleznele ude, trupul moale și sleit de putere al surorii cade brusc. Cea mai mare îi ia trupul în spate, ca un sac de făină atârnând de gât, și continuă să meargă.

Sub sunetul slab al dimineții ajungem la capătul satului. Casa bunicilor apare ca o siluetă în depărtare. Nimeni nu ne așteaptă, doar liniștea care se plimbă printre copaci. În ea putem să plângem fără teamă. Nu mai sunt vocile din capul mamei care să vrea ne urmărească, să ne înfometeze sau să ne înghită.

___________________________________________________________________________

Nota autoarei:

În timp ce scriam acest text, am simțit constant tensiunea între nevoia de a vorbi sincer despre realitatea trăită în copilărie, alături de o mamă diagnosticată cu schizofrenie, și grija de a nu întări stereotipurile legate de acest diagnostic.

Cultura noastră tinde să asocieze schizofrenia cu pericolul, violența, incapacitatea. În realitate, experiența persoanelor diagnosticate este foarte diversă și este trăită foarte diferit, în funcție de cât de bine adaptat este sistemul medical, social și comunitatea la nevoile lor. Lipsa suportului sistemic, dar și comunitar, stigmatizarea constantă, transformă această experiență în una izolantă și dificilă, atât pentru persoana diagnosticată, cât și pentru membrii familiei sale. Îmi doresc să se înțeleagă că mama nu a fost pericolul, și că niciodată persoanele cu anumite diagnostice medicale nu sunt, prin simpla lor existență. Pericolul e atunci când societatea și sistemele care ar trebui să le sprijine eșuează în a le oferi servicii adecvate și condiții de trai umane și demne.

Cred în puterea artei, literaturii, vulnerabilității din poveștile noastre de a ajunge acolo unde trebuie și de a-și face treaba, a ne responsabiliza, a construi punți între noi, a ne face să ne simțim mai puțin singuri. Sper ca și acest text să ajungă la cei și cele care-l pot primi astfel. 

–

Corectură de corin