Există o zi în viața mea care nu poate fi ștearsă.

O zi care nu a durut, dar a sedimentat totul. Și, deși ar putea părea un început de tragedie, adevărul este că nu aș vrea să o schimb. Nu aș rescrie-o, nu aș șterge-o, pentru că ea a devenit axa în jurul căreia s-au adunat sensurile vieții mele. Îmi aparține, la fel ca orice altă experiență. Dacă aș șterge-o, m-aș șterge pe mine.

Nu am știut atunci că în acel spital de provincie o seringă deja folosită scria începutul unei biografii paralele. Eram copil. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost o ramificare, o verigă care avea să cheme alte verigi. Lanțul nu m-a legat, dar m-a reconfigurat. 

Trăiesc cu HIV de peste 28 de ani. E pur și simplu un fapt biografic. Unul care, paradoxal, a devenit cu adevărat relevant nu prin boală, ci prin tot ce s-a construit în jurul ei. 

Boala n-a fost niciodată problema centrală. 

Adevărul este că, în 90% din timp, uit. Nu-l port ca pe o rană, ci ca pe un detaliu care e parte din mine, ca un tatuaj. Ca o limbă pe care o știu, dar pe care nu mai trebuie să o traduc în fiecare zi. Trăiesc cu el ca orice om care își cunoaște corpul: cu o rutină, cu responsabilitate. O integrez într-un cotidian funcțional, stabil, nemarcat de crize sau suferință fizică. Dar există momente când tot acest echilibru intern e anulat brusc, nu de virus, ci de felul în care ceilalți se raportează la el. De fiecare dată când trebuie să explic, să justific, să liniștesc.

Părinții mei au aflat când eu aveam în jur de 7 ani. Eu la 11 ani. La 20 de ani, am spus pentru prima dată, cu glas stins: am HIV, dar înțeleg dacă nu poți să mă accepți. Îmi amintesc destul de difuz momentul, dar știu că eram undeva în Cișmigiu, într-o zi de toamnă cu soare blând. Simțeam doar nevoia să spun, să las jos greutatea unei tăceri pe care o purtasem prea mult, ca și cum aș fi făcut un pas mic spre a mă potrivi cu mine însămi. Eram cu cineva apropiat, și totul a continuat firesc. Nu s-a schimbat nimic. Am spus-o ca pe o scuză. Ca și cum trebuia să-l eliberez pe celălalt de obligația empatiei. Aceasta este prima lecție a discriminării: te învață că prezența ta trebuie negociată.

Sănătatea mintală, pentru mine, e o disciplină. Un exercițiu de atenție și consecvență. Nu mă întreb cum mă simt, mă întreb: mai pot o zi fără să dispar? Îmi observ starea, îmi urmăresc echilibrul. Nu HIV-ul lasă urme, ci felul în care am fost privită și tratată de-a lungul anilor. Sunt urme discrete, dar persistente, care rămân chiar și atunci când sunt bine și care se reactivează când mă lovesc din nou de stigmat și discriminare.

Mi-am petrecut o mare parte din viață explicând. Nu din dorința de a fi acceptată, ci pentru că aproape fiecare interacțiune a adus cu sine întrebări, suspiciuni, neînțelegeri. Explicațiile au devenit inevitabile, un fel de reflex învățat. Un fel de igienă narativă: să păstrez cuvintele curate, simple, repetitive, astfel încât ele să nu lase loc fricii sau confuziei. Am spus de nenumărate ori: nu se ia, nu sunt un pericol, nu trebuie să îți fie frică de mine, cu aceeași voce cu care îți comanzi cafeaua de dimineață. Automat, neutru. Nu pentru a convinge pe cineva, ci pentru a putea continua să exist într-un spațiu social care cere justificări acolo unde nu ar trebui să existe.

Discriminarea nu e doar un act. E și o atmosferă.

Nu se epuizează într-un gest sau într-o frază, ci se manifestă ca un mediu care te înconjoară, ca un aer social saturat de suspiciune. Sara Ahmed vorbește despre „atmosfere afective” – felul în care emoțiile circulă și se sedimentează în spații, devenind climatul în care trăim. Așa funcționează discriminarea: nu doar ca reacție individuală, ci ca o tonalitate colectivă, difuză, care impregnează camere, instituții, conversații. Nu doar felul în care ești privită se schimbă, ci felul în care tu ajungi să percepi camerele, vocile, pauzele dintr-o conversație.

În această atmosferă, corpul tău nu mai este doar al tău, ci devine suprafața pe care se proiectează fricile altora. Nu e nevoie de cuvinte explicite: e suficient un gest, o ezitare, o tăcere care apasă aerul dintre tine și ceilalți. Iar când trăiești în permanență în acest climat, nu mai ești doar martorul discriminării, ci purtătorul ei – o respiri, o porți în tine și, la un moment dat, începi să-ți reglezi existența după ea. Și atunci începi să dispari în detalii. Îți cureți discursul de orice lucru care ar putea tulbura. Îți ascunzi durerea. Și chiar atunci când ai ajuns să fii bine în corpul tău, când ți-ai construit un echilibru real, vine o întrebare, un refuz, o mască în plus și tot ce era limpede se tulbură din nou. Nu pentru că tu nu ai fi stabilă, ci pentru că atmosfera din jur poate tulbura chiar și ceea ce ai clădit în tine cu grijă.

Și atunci intervine uzura.

Nu psihologică, ci ontologică:

o uzură de a exista sub semnul explicației constante.

o uzură de a trebui mereu să fii cel care educă, care liniștește, care formulează impecabil.

Sociologul Erving Goffman, cunoscut pentru analiza interacțiunilor cotidiene, descria în The Presentation of Self in Everyday Life ideea de „management al impresiilor” – felul în care oamenii își regizează comportamentele ca într-o scenă de teatru pentru a menține o imagine acceptabilă în fața celorlalți. La suprafață, actorii își controlează expresiile, gesturile, cuvintele pentru a menține o imagine coerentă și acceptabilă; în spate, în culise, se află oboseala, pregătirile, vulnerabilitățile. Pentru persoanele care trăiesc cu HIV, însă, acest concept capătă o altă încărcătură. Managementul impresiilor înseamnă să administrezi felul în care prezența ta este înțeleasă. Nu pentru a părea altcineva, ci pentru a evita ca ceilalți să reducă întreaga ta identitate la virus. Nu pentru a construi o mască, ci pentru a păstra vizibil faptul că există mai mult decât un diagnostic. Fiecare interacțiune devine un exercițiu de reglaj fin: ce să spui, ce să nu spui, cât să dezvălui, cui să dezvălui. Nu pentru a ascunde, ci pentru a proteja spațiul în care poți exista ca ființă întreagă, nu ca etichetă. E o muncă invizibilă, dar continuă de a ține deschisă posibilitatea de a fi citit dincolo de un cuvânt care, în ochii altora, riscă să anuleze tot restul.

Erving Goffman a fost și cel care a teoretizat stigmatul. El arată cum stigmatul funcționează ca o ruptură între identitatea pe care o revendici și cea pe care ceilalți ți-o atribuie. Este discrepanța dintre cine ești tu, în complexitatea ta, și felul în care ești redus la un singur semn care eclipsează restul. Stigmatul nu neagă existența, ci o refractă printr-o lentilă distorsionantă, până când întreaga persoană devine sinonimă cu acel semn.

Goffman distinge trei forme prin care funcționează acest proces: stigmatul corporal (atribuit corpului și bolii), stigmatul moral (asociat cu presupuse defecte de caracter) și stigmatul „tribal” (care derivă din apartenență, origine sau identitate colectivă). HIV-ul le intersectează pe toate: medicalizat ca o disfuncție a corpului, moralizat ca o vină personală și proiectat ca semn al unei apartenențe „de altă natură” – marginală, periculoasă, contaminantă. În acest sens, HIV nu este doar un stigmat individual, ci un sistem de sensuri sociale, întreținut de discursuri, politici și reprezentări mediatice care îl fac să persiste chiar și atunci când realitatea biologică a fost demistificată.

Aici se întâlnește și perspectiva lui Ruth Illman din The Symbolic Image of the Other. Dacă Goffman ne spune că stigmatul este un mecanism social care operează în interacțiune, Illman arată că el devine și o imagine simbolică, o figură colectivă care circulă independent de persoanele reale. „Celălalt” stigmatizat încetează să mai fie o prezență concretă și devine un semn încărcat de frică, rușine și proiecții morale. Persoana care trăiește cu HIV nu mai este întâlnită ca individ, ci ca purtătoare a unei imagini deja construite: imaginea pericolului, a vinovăției, a contaminării. Această imagine precede întâlnirea, structurează reacțiile și modelează spațiile în care trăim.

Stigmatul nu ține doar de o boală, un statut sau o condiție. El descrie modul în care o diferență ajunge să fie transformată în semn al devierii. Se aplică peste orice realitate care iese din conturul normei: corpuri care nu se aliniază standardului, identități care nu încap în categoriile majoritare, existențe care deranjează prin simplul fapt că nu pot fi traduse ușor. 

Stigmatul apare atunci când o diferență este interpretată ca abatere. Este mecanismul prin care norma se autoprotejează, trasând granițe între ceea ce consideră „firesc” și ceea ce desemnează drept „altfel”. În fond, stigmatul nu spune nimic despre cei marcați de el, ci despre puterea majorității de a defini ce este acceptabil și ce nu. El funcționează ca un cod moral și social care separă corpurile „confortabile” de cele „incomode”, vocile „credibile” de cele „excesive”, experiențele „valide” de cele „suspecte”. Așa, boala, dizabilitatea, originea, orientarea sexuală sau statutul serologic devin pretexte prin care societatea își exersează reflexul de distanțare. Nu pentru că aceste realități ar fi devieri, ci pentru că expun arbitrarul granițelor pe care le numim normalitate. În timp, efectul cel mai profund al stigmatului nu este marginalizarea, ci efortul continuu de a-ți repara imaginea în ochii celorlalți,  de a contrazice o narațiune care te precede și te rescrie fără consimțământul tău.

Dar dincolo de definiții, stigmatul are un corp. Dintr-o abstracție sociologică, devine o prezență constantă, aproape fizică, un fel de presiune difuză care modelează felul în care te miști prin lume, te adresezi, te protejezi.

HIV-ul nu m-a omorât. Nici nu mi-a furat viața.

Nu mai vreau să fiu interlocutoarea blândă a unei ignoranțe sistemice. Vreau să exist fără să mă justific. Vreau să spun: trăiesc cu HIV. Atât. Fără explicații. Fără pedagogie. Fără paranteze.

Stigmatul doare. Nu ca o rană acută, ci ca o eroziune lentă, continuă, care pătrunde în felul în care ești privită, tratată, ocolită sau interogată. Nu e nevoie de cuvinte explicite. E suficient un ton, liniștea din încăpere, o privire sau o decizie luată în lipsa ta. Nu HIV-ul te rănește, ci infrastructura emoțională și instituțională a fricii. O frică întreținută, transformată în regulă tăcută, justificabilă, normalizată.

Această fricțiune constantă nu e o exagerare. Nu e „sensibilitate”. Este forma contemporană a unei violențe care nu se mai manifestă prin izolare forțată, ci prin micro-decizii de respingere afectivă, clinică, socială care se repetă până când încep să-ți disloce echilibrul intern. Până când ajungi să funcționezi, dar să nu mai simți. Să fii acolo, dar să nu mai ceri nimic. 

E imposibil de explicat complet cum e să știi că ai o viață absolut obișnuită, dar că acea viață obișnuită poate fi anihilată în câteva secunde. Pentru că, oricât de bine ți-ai trăi viața, ea îți poate fi refuzată simbolic într-un cabinet, la un interviu de angajare sau într-o relație de prietenie. Pentru că trebuie să fii puternică nu pentru că ai HIV, ci pentru că trebuie să gestionezi reacțiile celorlalți.

Asta este, de fapt, trauma. Nu virusul. Nu tratamentul. Ci faptul că ești obligată să te reconstruiești constant după fiecare invalidare. Fără ca ceilalți să vadă că au distrus ceva.

Iar asta nu ar mai trebui să se întâmple. Nu în secolul în care trăim. Nu pentru ceva ce știința a demistificat, dar societatea continuă să pervertească.

Stigmatul nu este un efect secundar al bolii. Este boala produsă de societate.

–

Curatoriere & editare de Andy Andreea & Diana Manea 

Corectură de corin