De fiecare dată când vorbesc despre corpul meu de azi, de la 44 de ani, îmi revine în minte o altă perioadă, undeva pe la 36, 37 de ani, când mă simțeam invincibilă. De fiecare dată când vorbesc despre dans mă simt norocoasă și privilegiată. Dansul a deschis pentru mine un spațiu fizic, mental și afectiv care nu se compară cu nimic altceva. O modalitate de a fi în lume și de a gândi lumea prin corp. Iar când vorbesc despre vârstă mă gândesc la transformare. Și uneori mă gândesc la durere.

Pe la 30 de ani îmi cedau des gleznele. Sunt regina neîncoronată a entorselor (simple, duble, uneori triple). Apoi am bușit încheietura mâinii stângi pe care nu am mai recuperat-o. La revedere stat în mâini. Apoi au apărut problemele de coloană. Apoi un genunchi, apoi ambii. Pe repeat. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, știu că în profesia mea (dans și coregrafie) uzura și accidentările sunt inerente. Dar faptul că au existat perioade în care nu m-am putut mișca sau în care m-am mișcat greu mi-a ridicat o serie de întrebări despre cum și în ce fel voi mai putea dansa, despre valorile asociate vârstei, despre comentarii și stereotipuri corporale și despre cum aș putea deconstrui înțelegerea și reprezentarea vârstei mai ales în legătură cu domeniul meu profesional.

În ultimii doi ani am avut trei rezidențe artistice în care am cercetat artistic, teoretic și practic, relația corp – vârstă – dans. Ca orice cercetare serioasă, ea are un fundament observațional, emoțional și experiențial. Și un potențial provocator.

Pentru a introduce perspectiva asupra vârstei, mă voi folosi de un eseu al lui Susan Sontag. Dublul standard al îmbătrânirii începe astfel: „pentru o femeie, a fi obligată să își spună vârsta, după o anumită vârstă, este întotdeauna un calvar în miniatură.”^[1] Sontag explică modul în care nici bărbații, nici femeile nu se bucură de procesul de îmbătrânire. Dar pentru femei „durerea profană și subiectivă a îmbătrânirii”^[2] este mai prezentă și resimțită mai acut. Și continuă: „În special femeile sunt cele care experimentează îmbătrânirea (tot ceea ce vine înainte de a fi cu adevărat bătrâne) cu aversiune și chiar rușine. Privilegiile emoționale pe care societatea le conferă tinereții stârnesc în fiecare o anumită anxietate cu privire la înaintarea în vârstă. Toate societățile urbanizate moderne – spre deosebire de societățile tribale, rurale – se raportează condescendent la valorile maturității și ridică în slăvi bucuriile tinereții.”^[3]

La nivel societal, vârsta și înaintarea în vârstă sunt percepute ca fiind categorii negative, ceva ce ni se întâmplă, dar pe care nu ni le dorim neapărat, pe care nu le îmbrățișăm complet, despre care am prefera să nu vorbim. Probabil că ar merita adresat critic și vocabularul legat de vârstă și îmbătrânire, pentru că este încărcat negativ – limitări, imposibilități, neputințe, scădere sau degradare – cu impact la nivel de percepție generală asupra vârstei.

Chiar în ziua în care am împlinit 35 de ani un adolescent mi-a cedat locul în tramvai și mi s-a adresat cu „doamnă”. După 40 de ani, comentariile amuzante și binevoitoare (Mai uită-te și tu în buletin, Păi ai trecut de 40, gata, La ce te aștepți, ai trecut de 40) sunau mai degrabă a sentințe sociale sau medicale, deloc generative de dialog. După 40 de ani am început să lucrez la relația mea cu corpul și vârsta. Aș vrea să fie una simplă. Aș minți să spun că nu mă preocupă, mai ales prin prisma transformărilor biologice pe care le aduce și pe care nu știu întotdeauna cum să le gestionez.

La 44 de ani mă consider o persoană adultă, nu în vârstă, contrar părerilor ortopezilor, kinetoterapeuților, ginecologilor, și, uneori, inclusiv ale familiei. Am mai multă atenție, grijă și tandrețe față de corpul meu de acum. Încerc să fiu conștientă de felul în care mă simt, fizic, în fiecare zi. Nu judec, ci observ. Perimenopauza vine cu niște noutăți corporale, emoționale și mentale la care trebuie să mă ajustez. De vreun an, de fiecare dată când programul îmi permite, îmi întind yoga mat-ul în mijlocul camerei și timp de câteva minute încerc să îmi liniștesc gândurile. Ca mai toată lumea, și eu sufăr de ruminație și overthinking. Îmi ajustez intensitatea antrenamentelor nu după ce știu că ar trebui, ci după harta putințelor și dorințelor din ziua respectivă. Mă odihnesc mai mult. Pun mult mai mult accent pe plăcere în mișcare. Caut mai mult vitalitatea și energia, mai puțin estetica și disciplina. Nu mi-am considerat niciodată corpul un instrument, nu l-am supus. Mai degrabă am învățat despre el, prin el. Iar acum îl (re)învăț, după noi coordonate. Și mă pregătesc să fac asta din nou și din nou, și la 60, și la 80 de ani.

Simone de Beauvoir numea vârsta unrealizable, de neconceput, pentru că nu suntem niciodată cu adevărat pregătite să o înțelegem. Cred că din acest motiv am și început să scriu, să citesc și să vorbesc despre corp – dans – vârstă. Și pentru că narațiunea declinului, în sensul că devin, ca artistă și ca femeie, mai puțin „productivă”, deci mai puțin „dezirabilă” și „adecvată” cerințelor domeniului meu profesional sau așteptărilor sociale nu mă reprezintă și refuz să o accept.

În cele ce urmează mă voi referi la corp și vârstă din perspectiva dansului și coregrafiei. Aici voi renunța la delimitarea femei și bărbați pentru că, cel puțin în studiile și materialele pe care le-am traversat pentru a scrie acest text, perspectivele nu se diferențiază major.

Există un studiu relativ recent, realizat de un colectiv de cercetătoare din Norvegia, cu titlul Dansul este pentru oricine, mai puțin pentru dansatori, care arată că cea mai frecventă întrebare pe care o primesc profesionistx trecutx de 40, 45 de ani este „Încă mai dansezi?”. Pare că aceasta este momentul în care majoritatea se retrag din viața performativă. La balet limita este și mai jos. Au existat și există în continuare artistx prezentx pe scene până la vârste venerabile, dar ei/ele rămân mai degrabă excepții decât reguli. Martha Graham, Anna Halprin și Yvonne Rainer, pioniere ale dansului modern și postmodern, au dansat până la 60 – 70 de ani. Netherlands Dance Theatre a avut între 1991 și 2006 o companie (NDT3) în care erau activi dansatorx de peste 40 de ani. Louise Lecavalier, Meg Stuart, Benoît Lachambre, David Zambrano sunt artistx foarte apreciatx azi, la peste 60 de ani. Maestrul butoh Kazuo Ôhno a dansat atunci când a împlinit 100 de ani.

Dansul pare un domeniu bântuit de spectrul vârstei și, multă vreme, la nivel estetic sau în discursul instituțiilor de cultură occidentale, a vorbi despre corpul care înaintează în vârstă a fost un subiect ignorat sau tabu. Gabriele Brandstetter și Nanako Nakajima, în The aging body in dance arată că „vârsta în sens social și politic este construită cultural” și că „dansul combină într-o manieră volatilă perspective estetice, patternuri culturale și tehnici ale corpului care direcționează, la nivel de societate, percepții despre frumusețe, agilitate și expresivitate. Dansatorii și dansatoarele care nu mai împlinesc așteptările fie renunță la dans cu totul, fie își resping corpul care nu mai împlinește normele.”^[4]

De ce se întâmplă așa? Pentru că, aparent, dansul este un domeniu al corpurilor tinere, vitale, spectaculoase, puternice. Și cum putem adresa critic această ipostază a excluderii și uneori a autoexcluderii dansatorxlor maturx sau în vârstă? „Cum am putea vorbi despre dans și vârstă, în așa fel încât corpul care înaintează în vârstă să nu personifice dispariția abilității de a dansa, să nu fie un nu mai pot, ci apariția unui mod diferit, nou, de fi în mișcare. Cum putem vorbi despre abilități diferite, care sunt percepute nu ca ceva ce s-a pierdut, ci ca acces la posibilități noi”^[5].

Aici răspunsul pare simplu, dar complicat de realizat, căci necesită reconfigurări profunde la nivelul așteptărilor și percepțiilor artistice și sociale: printr-o înțelegere diferită a experienței dansului și vârstei. Nu mă refer doar la percepția generală sau a publicului care vine la spectacole de dans (deși v-aș întreba câte spectacole cu interpretx în vârstă ați văzut în România sau aiurea? Eu foarte puține), ci inclusiv la percepția profesionistxlor despre altx profesionistx.^[6] Trebuie să recunosc că la 20 de ani, nu priveam cu îngăduință vârsta altor dansatori sau dansatoare.

Și dacă într-adevăr dansul este acest domeniu al performanței fizice și al tinereții, ce se întâmplă cu toată cunoașterea pe care dansatorx maturx sau în vârstă o au, care este reală și vizibilă pe scenă. Dacă mediul care face vizibilă această cunoaștere – corpul în mișcare – nu mai împlinește standardele impuse sau adecvate, devine aceasta cunoaștere irelevantă? Trebuie să se piardă, să dispară sau putem adresa critic percepțiile asupra corpului și vârstei și putem reconfigura și îmbogăți experiența estetică?

Multă vreme s-a vorbit despre calitatea efemeră a mișcării, despre felul în care dansul apare și dispare într-o clipire și nu lasă urme. O idee poetică, mi-a plăcut și mie un timp. Apoi am realizat că, de fapt, dansul lasă urme de tot felul. De la urme resimțite concret (vânătăi, accidentări, durere) și care devin hărți scrise pe piele, în mușchi, oase și tendoane, la unele pe care nici măcar nu le percep ca atare sau nu le problematizez îndeajuns. Noi fixăm mișcarea în corp, prin repetiție. Repetăm de atâtea ori o coregrafie încât uneori ea refuză să mai plece. Îmi amintesc și acum foarte exact o succesiune de mișcări din primul spectacol pe care l-am avut cu 23 de ani în urmă. Când dansez, mă regăsesc uneori reproducându-le fără să vreau. Felul în care învățăm să ne mișcăm, de la cine, în ce fel, toate acestea rămân adânc gravate în sistemele noastre neuronale și în corpurile noastre, oricât de mult încercăm apoi să ne dezvățăm de ele.

Corpurile dansatoarelor și dansatorilor mai ales, dar prin extensie ale tuturor, sunt depozitare de forme, gesturi, mișcări pe care le folosim pe scenă sau în fiecare zi. Forme, gesturi, mișcări pe care le-am învățat și repetat, deprinderi corporale (cum mâncăm, cum dormim, cum mergem) care ne sunt transmise, pe care le percepem și le reproducem natural. Eu am observat că mă aplec, merg, dorm și gesticulez în anumite situații ca și mama mea. Evident, nu o imit identic și nu am un control exact asupra acestor reprezentări corporale. Am mai observat și că am o preferință către anumite mișcări, când dansez, pe care le pot asocia anumitor coregrafx cu care am lucrat. Dansul poate fi considerat o tehnică a corpului, iar corpul în mișcare devine o arhivă.^[7]

Îmi place ideea unui corp arhivă sau a unui corp care arhivează, care păstrează documente corporale și produce astfel cunoaștere. Un corp care reține experiențe senzoriale, emoționale și cognitive pe care le accesează prin mișcări, trasee, patternuri. Corpurile noastre în mișcare actualizează ceea ce a dispărut, trecutul, în prezent, prin tot felul de lacune, indeterminări, combinații noi și transformări. Suntem sau devenim arhive vii ale celor cu care ne-am întâlnit și ne întâlnim, care au rămas în memoria noastră afectivă, cinetică, senzorială. Imaginați-vă că ne-am adunat mai multe persoane într-un studio de dans și că fiecare propune altora câteva mișcări. Pe care le învățăm, le repetăm, le dansăm. Care se simt într-un anumit fel în corpurile noastre, pe care reușim să le reproducem mai ușor sau mai greu, care au sens sau ne sunt absolut indiferente. Dar care evocă și ne transformă în arhive vii, care se construiesc continuu, în relație și în interacțiune cu ceilalți. În măsura în care vom înțelege că transferăm mereu de la unii la alții mișcări, transpirație, imagini, emoții, gânduri și experiențe dansul nostru comun nu va dispărea niciodată, ci va fi transmis mereu și mereu, într-un fel de loop nesfârșit, care sfidează și vârsta și timpul și moartea.

În continuumul temporal care este vârsta, ni se schimbă corpurile, mișcările, percepțiile, experiențele, dorințele și posibilitățile. Se schimbă ceea ce suntem și ceea ce facem. Dar purtăm înscriși în corpurile noastre alți oameni și alți oameni ne poartă pe noi. Și astfel ne salvăm în fața efemerității.

Principalul gând cu care închei aceste rânduri este că relația corp – vârstă (și dans în cazul meu) este una personală și delicată, susceptibilă a fi explorată infinit și nuanțat. Că este nevoie de o recalibrare a perspectivelor, de o reorganizare a gândirii, de dialog, ascultare și valorizare a experiențelor specifice fiecărei etape a evoluției noastre.

Las la final câteva versuri, care deschid un eseu scris de Kaite O’Reilly^[8] despre vârstă și schimbările inerente pe care le aduce. Versuri pe care v-aș propune să le citiți cu blândețea, acceptarea și înțelegerea de care toți/toate avem nevoie: 

“I’m sorry.

 I’m so, so sorry.

It will happen to you.

It will.

I am sorry.

It will happen.”

^[1] Sontag, Susan – „Despre femei” – Dublul standard al îmbătrânirii, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2023, pag. 9.

^[2] Ibidem, pag. 10.

^[3] Ibidem, pag. 11.

^[4] Nakajima, Nanako & Brandstetter Gabriele – „The aging body in dance. A cross – cultural perspective”, Editura Routledge New York & London, 2017, pag. 1.

^[5]  Ibidem, pag. 2.

^[6] Yvonne Rainer povestește cu umor în The aching body in dance cum, tânără fiind, o privea pe Ruth St Denis dansând la 78 de ani și era „vrăjită” de mușchii de pe brațe, care atârnau și păreau că au propria lor mișcare, independentă de restul corpului. Yvonne Rainer a renunțat la dans în jurul vârstei de 40 de ani și a revenit la 66 de ani cu o perspectivă reînnoită: „Dance girl, dance, and to all who observe me, I challenge you – pity me not!”. Rainer, Yvonne – The aching body in dance în „The aging body in dance. A cross – cultural perspective”, Editura Routledge New York & London, 2017, pag. 34.

^[7] Sociologul și antropologul francez Marcel Mauss folosește termenul de tehnică a corpului pentru a desemna acțiuni corporale care sunt transmise prin imitație și sunt învățate în interacțiuni sociale.

^[8] O’Reilly, Kaite – Silent Rhythm. A reflection in the aging, changing body, and the sensory impairment as a source of creativity and inspiration în „The aging body in dance. A cross – cultural perspective”, Editura Routledge New York & London, 2017, pag.78.

–

Curatoriere & editare de Andy Andreea & Diana Manea 

Corectură de Agu