Textul e despre queerness, mișcare, performare, (auto)reprezentare și distrageri în (hiper)capitalismul ce devine mai accelerant ca niciodată. Cum putem fi atrași în memorie și afect dacă suntem nevoitx să pendulăm într-o economie ce consumă și se consumă din subiectivitățile noastre? Cum poți fi queer și să te bucuri real și sincer într-un capital al emoțiilor și perfect desensibilizat?

„Șoaptele noastre fac drumuri noi” este un eveniment lectură Revista Strîmbă în cadrul Bucharest PRIDE 🏳️‍🌈 Deschidem un spațiu comun pentru literatura curajoasă și sensibilă. Pentru vocile care au fost șterse, ascunse. Pentru vocile despre care canonul s-a prefăcut că nu există, canonul fiind jandarmul normei. Șoaptele lor să se ridice din caiete, din pereți și din ape, din memorie

Textul este o cronică în dialog cu (mai degrabă decât „despre”) volumul Nórei Ugron, Uimirea-frică a pământului, care scoate la iveală niște idei centrale din volum.

O zi de naștere organizată în cinstea unui băiat, intercalate cu scene din viața unui vițel abia născut. Poveștile celor doi se întâlnesc în momentul mult așteptat de sărbătorit: servirea pizzei cu mozzarela. „Al patrulea compartiment” face parte din volumul de proze scurte „Animalul Omega”, în curs de apariție la editura frACTalia.

Élise este un roman psihologic în curs de apariție la editura frACTalia. Un caracter caleidoscopic, Élise nu știe nici ea pe ce lume s-a născut, și se simte alienată de tot ce încearcă să o atingă. Ca și tânără fată, persoană transgender, și un suflet în perpetuă căutare a unui sens pentru tot acest dans morbid în care ne învârtim cu totx, Élise parcurge un rit de trecere de la o tânăra speranță în lumea modei la o femeie trans care se renaște cu succes din stagiul de crisalidă, și sparge convențiile unei lumi care pur și simplu nu știe ce să facă cu ea.

Am descoperit că frica de boală sau anxietatea merg mână în mână cu doliul. Textul meu e o explorare a celor 4 zile de investigații medicale pe care le-am făcut cu gândul la viața și moartea bunicii mele, cu planuri temporale care alternează constant. Stările fluctuante de tristețe, ironie, greață, cât și critica socială și sinceritatea în fața neputinței m-au ținut tare și m-au vulnerabilizat în același timp. Textul ăsta m-a vindecat într-o măsură și m-a rănit de asemenea. Este un jurnal al unor amintiri pe care nu mi-aș dori să le pierd.

Geo, un tânăr de 25 de ani, încearcă să își trăiască viața în liniște: să își bea cafeaua nașpa de la aparat, să accepte ajutorul prietenei lui fără a se simți ca o povară și să găsească un echilibru între durerile de oase imobilizante și presiunea de a fi un membru funcțional al societății. Atunci când cineva se mută pe același palier cu el, străinx ce primește numele de PiPi (de la Pericol Public), Geo se vede nevoit să își iasă din rutină și să facă ceea ce urăște cel mai mult: să cunoască pe cineva nou și să nu facă din prietenia (?) lor un haos incontrolabil.

“am scris despre iubire și prietenie, despre legăturile invincibile și profunde dintre două persoane tinere, care învață împreună să navigheze viața și regulile nescrise ale societății.”

În acest text explorez conceptul de gen ca realitate complexă, aflată la intersecția dintre biologie, cultură și construcție socială. Critic definirea esențialistă și tautologică a categoriilor de gen, susținând că identitatea de gen trebuie înțeleasă ca un proces subiectiv, performativ și socialmente mediatizat, și nu ca un dat natural imuabil.

Valeria se mută dintr-un spațiu în altul, dintr-o limbă, o priveliște, un privilegiu, o lipsă, o definiție, în altele, greșește, se răzgândește, încearcă din nou.