seară,

Sunt singură în camera mea și beau ceai chior. Genul de ceai care se presupune că te relaxează. Cât de rele pot fi lucrurile astea, cele bune-pentru-tine? Suficient cât să-ți ia toată culoarea din gură. E dificil să continui să faci lucrurile astea bune, lucruri fără gust. De ce s-ar stinge oceane pline de viață în lacuri statice, plicticoase?

Lucrurile astea sapă găuri mici în mine. Prin ele respir. Nu e nici plăcut, nici adevărat.

Nu tânjesc după stări pe care nu le pot înțelege. Dar ce-mi lipsește cel mai mult este abilitatea de a mă anticipa. Așa că tot încerc să devin predictibilă. Și de fiecare dată sfârșesc prin a face altceva.

Scriu azi pentru că mi se pare o zi importantă. Pe 6 octombrie, acum aproape un an, am început să iau pastile. Am vrut să fiu imperceptibilă, să continui să-mi vând munca cum trebuie. My-nervous-illness e cu mult mai veche. Decizia a fost influențată de o ambiție personală. O dorință de a mă mistui, ca un incendiu de pădure controlat. Ca o căldură care își înfige acele printre frunzele uscate, disperată să-și găsească locul înăuntrul copacilor însetați – până când, sleită, îngenunchează în sfârșit, și se întoarce în pământ, dând naștere la ceva mult mai groaznic decât flăcările.

Mă sfârșesc. Și chiar și-așa, nu sunt sigură dacă nu cumva am făcut-o doar pentru că am întrevăzut, pentru o clipă, lumea-imagine. Lumea te face să îi simți lipsa. Și apoi, faci toate lucrurile astea ca sa te primească înapoi, să te primească înăuntru. Dar lumea se ține la distanță, mereu puțin mai departe.

My-nervous-illness a hotărât să renunțe la pastile. Mergând la muncă, mi-am dat seama că nu sunt fericită. Boss Lady m-a chemat afară și mi-a spus că arăt ca dracu. Mi-a spus că sperii clienții și că trebuie să-mi revin.

Normal că eram obosită. Turele de dimineață și naveta din periferie în centru, până la șapte, erau groaznice – încărcate de teama de a fi ineficientă, sau, și mai rău, de a nu auzi deloc alarma. La un moment dat Amy a spus același lucru, că uneori nu înțelege de ce se mai culcă, dacă oricum singurul lucru care persistă e frica. M-am simțit îndreptățită și umilită în același timp. Ca și cum efortul în sine devenise jignitor.

Atunci, tratamentul a încetat să mai aibă sens. Nu are rost să îți gestionezi simptomele dacă ele sunt singura parte din tine care încă încearcă.

My-nervous-illness a decis în schimb să înceapă să scrie despre cum e să-ți vinzi propria muncă. My-nervous-illness e, fără îndoială, un miracol care mă ține trează. Pe ea nu o deranjează să fie nedormită, să fie o păpușă urâtă.

O bucată dintr-un dialog de azi:

BOSS LADY (sau fiica patronului)

Ai vreo problemă cu jobul ăsta? Ești nemulțumită?

CATHY CLINE (sau cea pe care o place DANIEL JOHNSTON)

N-aș putea spune că iubesc să duc cafele și să încasez banii clienților șase ore pe zi. E ok.

BOSS LADY

Dacă ți-ai da mai mult interesul față de cafenea, ai merge undeva să vezi cum se face cafeaua, ai vorbi mai mult cu clienții, poate că ar începe să-ți placă mai mult slujba asta.

CATHY CLINE

Când sunt aici, sunt plătită sa mă ocup de clienți, în rest, nu am timp de altceva. Trebuie să îmi fac și temele.

BOSS LADY

Aha, am înțeles. Ai și treaba ta.

E prima noapte fără și încerc să mă pregătesc. În ultima oră am citit postările unor oameni care încearcă să se lase. Reddit e grupul meu surogat de prieteni. Atâția oameni de care cred că am nevoie. Atâția pe care aș vrea să îi ajut.

u/:

The first week was brutal. Couldn’t sleep, no appetite, constant panic, heart racing, drenched in sweat… stomach burning, nonstop diarrhea. By the end of week two, though, I actually felt okay.

u/:
Currently in the hospital being treated for pancreatitis. The doctors don’t seem to understand how intense withdrawal can be when you stop cold turkey. They keep saying 300mg isn’t a high enough dose to cause issues. Meanwhile, I’m getting nothing but anti-nausea meds and paracetamol for the stabbing headaches and gut pain. I can’t eat, my thoughts are fogged over, and the depression is like a black wall. No sleep, no relief.

u/:

Honestly? The first three days were hell—insomnia, brain zaps, sweating like I was being boiled alive, hallucinations in daylight. But after that, things started to ease up. Don’t get me wrong, I still felt off, but it was manageable. Like background noise instead of a full-blown siren. If you’re on day 2 or 3, just hold on. It levels out. You’ll

still feel weird, but it won’t eat you. I promise.^[1]

Pare că următoarele 72 de ore vor fi un coșmar. Mi-e teamă că n-o să dorm deloc. Sau că o să mă tot trezesc, prinsă între cicluri întrerupte, la fel ca înainte de pastile. Fiecare oră în aceeași cameră, sufocată de același aer. O formă de recuperare poate că va face totul să merite.

Carson zicea că Geryon a adormit de vreo șapte-opt ori pe drumul spre vulcan. Ochii umani nu suportă soarele. De ce n-aș putea să fiu și eu așa? Să găsesc lucrurile care țin vulcanul la distanță; amintiri care nu cunosc pericolul și separă corpul de dorința de a topi vulcanul peste el.

Înapoi la Breakfast’s Club – ce nume trist.

CATHY CLINE

Eram în toaletă din nou. Încuiată de zece minute, capacul coborât, scrollam. Mă durea spatele, aveam nevoie să stau jos. Uneori, era singurul loc unde puteam să mă odihnesc. Exact așa stăteam când a bătut cineva la ușă. O copilă stătea în fața cabinei, cu coatele zdrelite și pantalonii uzi până la genunchi. Cum am deschis ușa, înăuntru a pătruns gălăgia și agitația din cafenea, răspândind semne de panică pe fața copilei. Cum m-a văzut ieșind, și-a închis rapid ochii, trăgându-și instinctiv tot corpul după ușă. Am întrebat-o cum o cheamă. Niciun răspuns. Fusese tura mea, deci baia era curată. Ea mirosea a sânge și urină. Apoi, s-a trântit la pământ și s-a târât pe lângă mine, către spațiul dintre chiuvetă și wc. Se ascundea în timp ce dezinfectantul de podele i se lipise de brațe, pătrunzând în piele prin porii deschiși.

CATHY CLINE

Tot ce făceam înrăutățea situația. Voiam să fac ceva. Orice. Să-i dau uniforma mea. Să fac și eu pipi pe mine. Să devin dezastrul în locul ei. Am ieșit, am închis ușa după mine, am mers la vestiare și am căutat prin genți. M-am întors cu o pereche de pantaloni cu elastic. Copila era încă ghemuită pe podea. Nimeni nu venise după ea. Am agățat pantalonii de clanță. Am îngenuncheat lângă ea. I-am curățat sângele de pe coate cu șervețele umede și Betadină.

Ăsta e sânge de iepuraș, vezi? De-aia e roz.

Imediat ce am zis-o mi-am dat seama că sună prostesc. Așa că am plecat iar, în grabă, la locul meu de după tejghea. Încercam să uit. Încercam să îmi dau seama cine a trimis-o la baie.

CATHY CLINE

Cred că mi-am pus mâna pe față după ce i-am curățat coatele. Cred că așa mi-am dat seama că nu m-am spălat pe mâini. Era ceva profund satisfăcător în a servi cafele scumpe cu mâinile murdare.

CATHY CLINE

Copila a trecut în fugă pe lângă mine în pantalonii lui Amy.

Lângă ușă aștepta o femeie – părul negru, dinți sticloși, ochi de culoarea pământului. S-a uitat insistent înăuntru. Apoi a împins-o. Nu a luat-o de mână. Nu a așteptat-o. A mers înaintea ei. I-a spus să se grăbească. M-a făcut să vreau să o rănesc. Să vreau ca lumea să o facă să dispară.

Stăteam în spatele tejghelei, dar nu eram cu adevărat acolo. Un fel de absență mi-a acoperit toată tura. Trecutul era din nou inaccesibil. My-nervous-illness păstrează pentru ea o mare parte din el, în timp ce la Boss Lady îmi fura o mare parte din viitor. Prinsă la mijloc, îmi doresc să știu cum e să te trezești.

Amintirea se oprește acolo. La fel de bună și disperată ca orice altceva. Dacă aș trăi în trupul acestei amintiri, preluându-i pulsul, adăpostită, oare neliniștea ar sta departe? L-ar opri în seara asta și pe Geryon din drumul său spre vulcan?

Ține-mă la pământ, amintire, oprește-mă.

noapte,

Poate că nu există confort.
& suferința este pentru totdeauna.

Sunt singură iar. Nedormită, neplăcută. Internetul spune că magneziul ajută cu somnul. Așa că acum stau iar cu ochii pe un pahar în care se dizolvă o tabletă efervescentă cu gust de lămâie.

Simt că mi se cuvine ceva ce-mi aduce plăcere, în schimbul excesului de suferință cu care mă obișnuiesc. Mă doare spatele, iar transpirația îmi răcește toate locurile ascunse: ceafa, coloana, fundul, spatele genunchilor.

Au trecut 48 de ore de când somnul a uitat de mine? Poate mai puțin. Se pune noaptea trecută ca una în care am dormit? Salteaua pulsa ca o venă sub piele, îmi împingea transpirația înapoi în corp și mi se imprima adânc pe spate. Eram contorsionată; fiecare coastă trimitea arsuri spre picioare. Mi-era frică de ceva ce putea lua orice formă: un monstru sau o mie. Atât de mici încât treceau prin mine, știind exact ce mușchi să muște, până când rodeau fibrele tuturor celor șase sute. Îmi imaginam bulele de magneziu, cu o viață proprie, multiplicând-se în fiecare strop de sânge. Mă gândeam că dacă cineva m-ar fi iubit cu adevărat, ar fi trăit acolo cu ele și le-ar fi spart una câte una. Cineva cu degete schimbate în ace blânde.

Cam ca vârfurile tocite de creion cu care încă scriu, chiar și acum, găurind hârtia, refuzând să folosesc tastaturi noi și rapide. Încă o încercare de a rămâne indisciplinată și narcisică; încă ceva ce face școala un chin.

Mereu în urmă, niciodată tastând.

Cam așa era:

Domnul ARON PUMNUL a spus chiar azi

Cathy, nu suntem la ora de Artă. Îți amintești?  Suntem la ora de Literatură comparată.

CATHY CLINE

Da, domnule Pumnul. Memoria mea e de căcat.

ARON PUMNUL

Domnișoară, cu genul ăsta de limbaj vei ajunge în iad. O să vezi cum scrie o femeie când o să-i citești pe alții. Ha-ha-ha.

CATHY CLINE

Da, domnule Pumnul. N-o să fiu niciodată scriitoare, pentru că mâinile mele nu pot tasta.

ARON PUMNUL

Iar voi restul, să nu îi mai dați notițele voastre.

Mă întorc la plăcere. Mi-am spus că mă voi gândi mai des la ea pentru că merit. Așa că acum ajută-mă să o fac. Arată-mi calea, my-nervous-illness. Tu, care vrei totul pentru tine, care nu știi să împarți. Pe care, dacă aș lăsa-o în pace, m-ar împinge în fața unui tren. Un tren în mișcare. Un tren încărcat. Un tren plin de cei mai întunecați pasageri ai minții mele.

E atât de multă plăcere pe internet. Azi dimineață am intrat pe YouTube și am făcut stretching cu niște antrenoare calme cu voci blânde și câțiva cățeluși în jurul lor. De ce nu pot vorbi cu my-nervous-illness așa cum o fac ele: Când devine incomod, întreabă-te: „Stau în această poziție de prea mult timp sau de prea puțin? Ce înseamnă să cedez?”

După școală, pe la 14.00, am mers la Breakfast’s Club. De fiecare dată când trebuie să închid, ajung să lucrez o oră în plus pe gratis. Nimic nu mă scoate din minți la fel de tare. Am încercat sa fac totul cât pot de repede – ștersul, aspiratul, reaprovizionarea, inventarul. Degeaba. Tot stau peste program. Nimănui nu-i pasă. Presupun că sunt doar înceată. Sau prea speriată să sar anumiți pași. Probabil ambele. Singura parte bună e liniștea de la finalul zilei. Și mâncarea rămasă pe care pot să o iau acasă. Nimeni în jur. Mopul prea înmuiat, fleșcăindu-se pe podea și-napoi în găleată. Doar câteva mașini pe stradă. Neonul stins.

Era mult mai bine când eram pe tură cu Ari. Nu prea se mai întâmplă. Boss Lady crede că suntem mai puțin eficienți când lucrăm împreună. Totul e despre eficiență când nu ești tu cel care închide. Când eu și Ari închideam împreună, chiar ne distram. El nu era la fel de speriat ca mine. La sfârșitul turei, își strecura în șorț bani din casa de marcat și îmi dădea și mie jumătate. Atunci simțeam că eram plătită cu adevărat.

În seara asta nu a fost așa. Afară se făcuse beznă și abia mai stăteam în picioare. Propriul meu miros, cel cu care am plecat de acasă, se pierduse printre cele de cafea, transpirație și dezinfectant de podele. Atunci când prezența nediluată a propriului corp revenea, mi se părea că am parte de un fel de privilegiu ciudat & special.

Am plecat cu o tartă de mere. Mare, rece, ușor sfărâmicioasă și aproape expirată. Am avut noroc și de jumătate de carton de ouă, dintre care două sau trei erau crăpate. Știam deja ce voi mânca la micul dejun.

Afară, lângă tomberoane, era aceeași fetiță de ieri. Ținea în mâini pantalonii pe care i-i dădusem. Își mișca ochii sus-jos, stânga-dreapta, prinși între tandrețe și teamă. Sau și eu mă uitam la ea la fel.

CATHY CLINE

I-am luat pantalonii din mână. Nu știam ce să zic.

Bună, și mulțumesc. Poți să-i păstrezi. Vrei să-i păstrezi?

În timp ce am spus asta, i-am întins înapoi. Ea a rămas cu privirea fixă. Nu se putea decide. M-am panicat. Venise fără bandaje. Și asta m-a neliniștit.

CATHY CLINE

Mâna mea era încă întinsă. Ea nu zicea nimic. Dintr-un impuls am aruncat pantalonii cu elastic în tomberon.

COPILA

A râs și a luat-o de mână pe Cathy. Palmele ei erau aspre, la fel ca ale lui Cathy.

Anumite trăsături îmi ilustrează boala. Incapacitatea de a vorbi. Incapacitatea de a-mi da seama dacă sunt una sau două luni pe cer. Senzația că ochii se concentrează asupra detaliilor, dar că nu se mai pot desprinde de pe ele. Gâtul ei era roșu, la fel și unul dintre obraji. Vânătăi, m-am gândit. Sau cerul se prăbușise din nou în valuri, fiecare apăsând puțin mai tare. O durere suficient de puternică încât să lase urme. Deloc triumfătoare.

CATHY CLINE

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai natural mi se părea totul.

O iei pe pod spre casă? Cred că și eu o iau tot pe acolo.

COPILA

Mergea alături de Cathy, urmându-i pașii și imitându-le ritmul. Pantofii lor de iarnă răsunau pe scările metalice ale podului. De sus, mașinile străluceau ca niște vene pline de furie. Ea se opri să le privească. Apoi aruncă o mână de pietricele jos, înspre mașini.

CATHY CLINE

Puteai să lovești pe cineva, sau să provoci un accident.

Să înțeleg că nu-ți pasă?

CATHY CLINE

Am scos două ouă din haină și i-am dat unul.

Uite, trebuie să și mănânc, deci o să facem asta o singură dată.

Le-am aruncat spre mașini, cojile spărgându-se de metal și de sticlă. Apoi ne-am luat de mână și am fugit. Peste pod și în pădurea golașă dintre șosea și oraș. Rafalele de vânt proaspăt se amestecau cu adrenalină și ușurare. Ne-am așezat și am mâncat tarta cu mere pe care o adusesem de la cafenea. Ea tot nu voia să vorbească. Doar scobea în firmituri, de parcă ar fi putut vorbi ele în locul ei.

COPILA

Cathy, a zis, plec acum, a zis. Mersi.

CATHY CLINE

Bine. Poate mai vii. Ai grijă de tine.

Privind cum se îndepărtează m-a încercat o ușoară îngrijorare. Dar copila se mișca ca cineva care știa deja ce înseamnă pericolul. Cineva care învățase de mică: lucrurile se întâmplă, și tu pleci când poți.

În cameră s-a făcut liniște iar. Apa cu magneziu se răsuflase. Probabil că am luat o gură în timp ce scriam. Limba îmi e grea, maxilarul mă doare, brațele îmi par împrumutate de la altcineva. Tot uit unde sunt în noapte. Cât de departe sunt de ea? Sunt animalul nopții, ghemuit la picioarele ei. Copila a plecat. Tarta a dispărut și ea. S-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.

Noaptea e crudă & ziua tot așa.

dimineață,

Îmi imaginez că scrisul meu va circula într-o zi la viteza la care gândesc. Să-mi citesc paginile peste câțiva ani și lucrurile despre care scriu să se miște exact ca în prezent. În special dimineața când am impresia că primesc câte o șansă nouă în fiecare zi. Să-mi deschid caietul și să fiu cu adevărat unde trebuie să fiu. E multă liniște acum, am mult timp, mai mult ca niciodată. La prânz e îngrozitor, fantezia dispare, sunt altfel decât mă așteptam. Poate că atunci scrisul ar trebui interzis.

Am dormit același somn de mai multe ori, visând la infinit că îmi pierd prietenii, că nimeni nu se întoarce, că o boală infinită o să mă ia prin surprindere într-o zi, că sunt deja adultă și că încă nu am fost copil, că la școală o să rămân infinit de varză, că copila nu e în siguranță, că nu se va mai întoarce la cafenea sau că atunci când o să apară iar, femeia cu ochii de pământ o să îi facă rău. Dar cred că nu sunt singura care visează așa, care nu știe diferența dintre frică și realitate, mai ales înainte de culcare, când diferențele devin cel mai greu de trasat. Sunt recunoscătoare, veșnic recunoscătoare, că noaptea se termină, că nu am rămas acolo, forțată să mă separ, iar și iar, să mor într-un fel uneori mai blând, alteori mai violent.

Sunt un pic mai liberă ca ieri, dar poate că nu o să mai cred același lucru imediat ce ies din casă. Spun mai liberă pentru că am descoperit că somnul pe podea se simte altfel atunci când nu reușești să adormi. Am scăpat de saltea, de cât de încinsă și moale era. M-am întins pe jos, pe covorul aspru din dormitor și am tras de un cearceaf subțire până când primele săgeți ale soarelui au ridicat praful. A fost ceva mai ok. Pe cuvânt. Aproape că nu îmi vine să cred. Sunt transpirată toată, cu vânătăi pe umeri și genunchi, dar dățile în care am devenit conștientă de propria prezență s-au împuținat. M-am trezit mai rar. Ce ciudat e să vezi că lucrurile se schimbă, că poți să ai încredere în viața din afara ta.

Mi-am dorit să am grijă de mine. Credeam că dacă mănânc mult zahăr o să-mi arăt îngăduință și bunătate, dar n-a durat mult până când durerea de cap cu care m-am trezit s-a acutizat. E posibil ca multă lume să se fi înșelat și violența să fie singurul lucru divin?

Pe geam doi câini lungi, negri, alergau o pasăre rănită. După ei a strigat cineva și câinii nu s-au oprit. Pasărea șchiopăta prin iarba udă, cât de repede putea. Câinii erau deja aproape, de la etajul 7 le vedeam nasurile zgomotoase lipite de penele ei. Am scos capul pe geam și i-am rugat să o lase în pace. Și chiar i-am rugat, întâi în șoaptă și apoi răspicat. Câinii nu au plecat, iar unul dintre ei a început să lingă pasărea pe spate. Celălalt a prins-o între dinți și, oricât de tare îl rugam să îi dea drumul, nu a lăsat-o să plece. O mână mare i-a prins un cârlig de zgardă și l-a tras înapoi. Degeaba, m-am gândit, am început să plâng tare și am avut, timp de minute bune, doar asta în minte:

Și dacă erau câinii tăi i-ai fi iertat?

În blocul în care stai sunt aproximativ patruzeci de apartamente, toate locuite. Cel puțin patruzeci de persoane pleacă de acasă. Uneori zilnic, alteori mai rar. De fiecare dată redescoperă indiferența, înconjurate de lume, în lume, dacă cineva le-ar întreba dacă cred că astăzi au uitat ceva, cel mai sincer răspuns ar fi da.

Și dacă erau câinii tăi i-ai fi iertat?

În blocul în care stai sunt aproximativ patruzeci de apartamente, toate locuite. Cel puțin patruzeci de persoane pleacă de acasă. Uneori zilnic, alteori mai rar. De fiecare dată redescoperă indiferența, înconjurate de lume, în lume, dacă cineva le-ar întreba dacă cred că astăzi au uitat ceva, cel mai sincer răspuns ar fi da.

Și dacă erau câinii tăi i-ai fi iertat?

În blocul în care stai sunt aproximativ patruzeci de apartamente, toate locuite. Cel puțin patruzeci de persoane pleacă de acasă. Uneori zilnic, alteori mai rar. De fiecare dată redescoperă indiferența, înconjurate de lume, în lume, dacă cineva le-ar întreba dacă cred că astăzi au uitat ceva, cel mai sincer răspuns ar fi da.

Mi-a sunat telefonul.

BOSS LADY

Cathy, e nevoie de tine azi.

CATHY CLINE

Da.

BOSS LADY

Cathy, te-ai trezit?

CATHY CLINE

Da, da.

BOSS LADY

Că e nevoie de tine azi. Acum, Cathy.

CATHY CLINE

Tura mea începe la 16.

BOSS LADY

E sora mea în vizită și s-a îmbolnăvit. Vreau să stau cu ea. E nevoie de încă un om la cafenea.

CATHY CLINE

Sunt plătită în plus?

BOSS LADY

Amintește-mi la finalul lunii. Până la urmă sunt doar 4 ore. N-ai face niciodată și tu ceva pentru cafenea. N-auzi că sora mea e bolnavă?

CATHY CLINE

Desigur.

BOSS LADY

Bine, Cathy. Te aștept. Nu plec până când nu ești aici. Și nu uita ce am vorbit. Înțeleg că e încă devreme, dar clienților nu le pasă. Să se vadă te rog pe fața ta că te bucuri că ești în viață.

Înainte să plec, mi-am făcut ouăle de ieri. Le-am mâncat în grabă, pe toate, amintindu-mi de noua mea prietenă. Nu mai știu câte au fost. Poate dacă încep să cred că aseară n-am spart niciunul o să accept mai ușor că nu ne vom revedea.

seară,

Trebuia să mă întorc rapid acasă. Să scriu tot ce am văzut. Să nu uit niciodată. Câinii, cei doi câini de dimineața erau și ei acolo. Nu știu cum să explic, e o parte din mine pe care doar câinii ăștia doi, metafora lor, o pot explica. Terorile copilăriei apar iar și iar. Ochii cu care mă privesc sunt de câine. Fiecare vârstă cu teroarea ei, toate provocând teamă prin reprezentări ale unei pierderi tragice.

Singura parte bună atunci când muncesc e că uit de cât de multă furie și ură am în mine. În drum spre Breakfast’s Club cineva povestea despre cum falimentarea unei bănci a lăsat-o fără mașină. Toți banii pe care îi aștepta, pierduți probabil pentru totdeauna; visul ei spulberat. Autobuzul care ne aducea împreună mergea înainte, printre mii de mașini.

În cartierul oamenilor de afaceri, blocurile sunt mai înalte și mai verzi. Mă uit înăuntru și mă bucur când oameni odihniți, bine îmbrăcați, se ceartă. Cred că atunci am putea să ne înțelegem perfect. Azi nu era nimeni la recepție, am verificat cum arăt în geamurile strălucitoare ale clădirii. Eram cineva de la care cei dinăuntru ar cumpăra fericiți un ceai.

Intrarea de la Breakfast’s Club:

BOSS LADY

Credeam că nu mai ajungi.

CATHY CLINE

Credeam că azi nu era posibil să întârzii.

BOSS LADY

„Gwendoline!”, a strigat ea; „îmbracă-te, să plecăm. A venit Cathy.”

Gwendoline purta o haină roșie cu glugă, cu o mână ținea un câine de o lesă de piele. Părea complet schimbată, doar forma și culoarea genunchilor ei rămăseseră la fel.

CATHY CLINE

Salut, Gwendoline. Eu sunt Cathy.

COPILA

A privit lung înainte.

BOSS LADY

Mi-a spus că nu vrea să-mi răspundă fiindcă mă uit urât și la ea.

CATHY CLINE

Am să plec să mă schimb.

Frica e mereu alta când e a ta.

Furia e mereu alta când e a ta. Rușinea e mereu alta când e a ta.

Frica e mereu alta când e a ta.

Frica e mereu alta când e a ta. Rușinea e mereu alta când e a ta.

Furia e mereu alta când e a ta.

Furia e mereu alta când e a ta. Rușinea e mereu alta când e a ta.

Flăcările din bucătărie erau mai zgomotoase ca niciodată. De afară se auzeau doi câini lătrând. Cu lacrimi în ochi îmi strângeam șorțul la spate. Nu știi niciodată când inamicul e cel pe care îl protejezi. Pregătită să servesc cafele, cu părul strâns și dezordonat, am privit lung, din capul scărilor, către copilă, cândva prietena mea, și către Boss Lady. Se îndreaptau spre ieșire și lângă ele stătea un bărbat înalt îmbrăcat la costum, un bărbat al cărui loc era în interiorul clădirilor verzi. Cu el erau și cei doi câini negri. Exact cei pe care îi văzusem de dimineață. Am decis să cobor.

BOSS LADY

M-a cheamat la ea. Mi-a spus că pleacă acasă la sora ei.

BĂRBAT ÎNALT

Mi-a întins mâna. Am uitat cum îl cheamă. S-a prezentat ca soțul surorii lui Boss Lady și tatăl lui Gwendoline.

COPILA/GWENDOLINE

A început să țipe când a înțeles că trebuia să plece spre casă.

BĂRBAT ÎNALT

I-a acoperit gura. Câinii au început să latre zgomotos și i-a asmuțit.

CATHY CLINE

Sunt oare eu cea de aici?

COPILA/GWENDOLINE

I-a mușcat mâna cu putere.

BĂRBAT ÎNALT

A plesnit-o peste față.

COPILA/GWENDOLINE

N-a scos niciun sunet. Într-o secundă s-a apropiat de unul dintre câini și i-a mușcat coada până la sânge. Câinele s-a tras din lesă și a fugit departe pe stradă. Toți trei au plecat după el.

CATHY CLINE

Sunt oare eu cea de aici?

Nu pot să îmi amintesc felul în care mă priveau colegii și clienții odată ce am intrat. Nu îmi amintesc nici dacă m-au întrebat ceva, orice, dar în general evitau să vorbească cu mine. Cred că fiindcă mă simțeam respinsăfăceam și eu la fel.

Sunt semne infinite care mă avertizează că lumea îmi va face rău, chiar dacă lumea are nevoie și de mine ca să existe. Și cu toate astea o energie rea, o energie din afară, îmi umple imaginația, obligându-mă să îi rescriu povestea din nou și din nou.

E noapte și oboseala pe care o simt e insuficientă. Ar trebui să mă gândesc că există în lumea asta o pasăre neagră care doarme în zbor.

---

^[1] Notă editorială: Am păstrat fragmentele în engleză pentru a le conserva forma de arhivă online/material găsit. Le-am tradus aici pentru accesibilitate.

u/:Prima săptămână a fost îngrozitoare. N-am putut să dorm, să mănânc, panică constantă, palpitații, leoarcă de transpirație mereu … îmi ardea stomacul, diaree nonstop. Dar după primele două săptămâni am început să mă simt ok.

u/:Momentan sunt în spital pentru pancreatită. Doctorii nu par să înțeleagă cât de intens poate fi sevrajul atunci când te lași cu totul de pastile. Îmi tot repetă că o doză de 300mg nu e suficient de mare să cauzeze vreo problemă. Tot ce vor să îmi dea pentru migrene și dureri de burtă sfâșietoare sunt antivomitive și paracetamol. Nu pot mânca, am gândurile încețoșate și depresia e ca un perete negru. Niciun pic de somn, niciun pic de alinare.

u/:Sincer? Primele trei zile sunt ca iadul pe pământ—insomnie, mici senzații cerebrale de scurtcircuit, transpiram de parcă aș fi fost fiartă până la os, halucinații în timpul zilei. Dar după toate astea, lucrurile au început să se amelioreze. Nu mă înțelege greșit, m-am simțit rău în continuare, dar era mult mai ușor de gestionat. Ca un zgomot de fundal în locul unei sirene pornite la maxim. Dacă ești în ziua 2 sau 3, doar rezistă. Lucrurile se vor stabiliza. Te vei simți ciudat în continuare, dar nu o să te înghită de viu. Promit.

—

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian

Redactare de corin