Poate cea mai grea încercare a fost în Săptămâna Mare. Parcă nimic din restul experiențelor nu m-a zguduit așa; toate mi s-au părut nesemnificative în comparație cu ce s-a întâmplat chiar înainte de Paște. Ceva care să mă hâțâne din țâțâni, să mă facă să-mi dau seama la ce m-am înhămat, să înțeleg ce puține lucruri depind, de fapt, de mine, de noi. Totul s-a întâmplat și pe un fond de claritate mentală cum nu mai aveam de mult timp, pentru că mi-am propus și am reușit, pentru prima oară, să țin întregul Post, ca la carte.

Miercuri m-am lepădat de trei ori de red flags. Ziua pornise așa de frumos, cu soare, am preluat eu copiii la prima oră. Apoi Jess a bătut la ușă, pe la opt, m-a întrebat dacă putem vorbi, mi-a spus că se simte rău și ar vrea să stea în camera ei. Am stat împreună pe canapea, am băut un ceai, mi-a povestit că, per total, îi place mai mult la școala asta decât la cea de dinainte, care a fost un adevărat coșmar, începând cu naveta de o oră pe care o făcea în fiecare zi. Dar, în tot discursul ei fluent, ca de interviu, ceva era în neregulă, o absență, o lipsă de autenticitate, atipice pentru o adolescentă mai degrabă impulsivă și caustică.

În prima săptămână din ianuarie, când se mutase la noi – nu am aflat niciodată de ce, mai exact –, în fiecare seară trebuia să o adun de pe (alt)undeva din oraș, de prin cele mai ciudate locuri. Ce făcea o copilă de 13 ani, de exemplu, într-un magazin de uleiuri esențiale? În următoarea săptămână, în fiecare seară ba și-a vopsit părul în altă culoare, ba și-a antrenat și colegele de etaj să facă la fel, așa că rutina mea înainte de culcare devenise închiderea forțată a unui coafor ad-hoc.

Am simțit, deci, în acea miercuri dimineață, ceva bizar în aer, aproape nepământean, hăul ăla care dă târcoale. Era în fiecare din vorbele ei prea cântărite, dar l-am alungat repede, am preferat să fixez raza de soare care intra prin fereastra mea, să-i spun lui Jess că mă bucur că-i place la școală, că e aici cu noi, pentru că aduce… culoare? Ce pun idiot făcusem, dar nu mințeam. Nici când mi-am spus, în sinea mea, că nu avea ce să caute la ore în starea aia (deși, poate dacă o forțam, toate astea nu s-ar fi întâmplat). Am vrut să transmit și altcuiva, unui alt adult, că something’s not right with Jess, dar n-am făcut-o, eram deja în criză de timp, dar n-am grăbit-o să-și termine ceaiul, nici să plece, să închid ușa după ea și să-mi văd de atâtea altele, să trimit un email scurt și formal care să anunțe că Jessica D. din clasa a IX-a este unwell. Nu mi-am făcut niciun proces de conștiință pentru că era și puțin răcită.

Suntem atât de străini, de departe unii de alții și fiecare în lumea lui. Încercam să fiu mai prezentă, să-mi fac loc și spațiu în suflet pentru copiii ăștia, gândindu-mă că tocmai de asta au nevoie, de conexiune, mai ales cu un adult. Covidul a făcut ravagii la acest capitol. Oricât de greu îmi era, trebuia să sap în rezerva pe care nici eu nu o aveam și să fiu volubilă, aproape de ei și nevoile lor. De pe poziția asta, total șubredă, nu am trimis-o pe Jess la ore, ci i-am dat un paracetamol, încă un ceai și am lăsat-o să se întoarcă la ea în cameră.

Ziua a mers mai departe, nu pot să spun într-o ordine coerentă cum, pe la prânz Jess a bătut la ușă, i-am deschis, eram între mailuri, cu mintea în cu totul altă parte, la alt copil. M-a întrebat dacă poate să coboare la poartă, că o prietenă îi aduce niște sucuri care îi plac – știa regula că dacă stă home sick nu are voie să iasă din clădire. M-am gândit, o fracțiune de secundă, care prietenă?, toate sunt de la școală și deci, la ora aia, LA școală; să fi mers vreuna până la magazin, în pauza de prânz, să-i ia suc?, în fond, ce mă amestec eu, foarte bine și frumos că se susțin și se ajută; îi zic ok, îmi mulțumește, închid ușa.

Peste vreo două ore mă pregătesc să ies, îi trimit rapid un mesaj în care o întreb cum se simte, îmi răspunde că ceva mai bine. Nu mai urc să o văd, sunt în întârziere. Nu mă mai obosesc să urc să o văd este, de fapt, formularea corectă.

Peste vreo încă două ore, chiar înainte să urc în metrou înapoi spre casă, mă sună Directorul, răspund și încerc să deslușesc ce spune, în agitația și zgomotul din stație. Mă întreabă când am avut ultima oară vești de la Jess, îmi explică foarte calm, ca un tehnocrat care anunță stagflație, că e împreună cu ea în Ambulanță, pentru că a luat multe pastile. Încerc să procesez informația, nu reușesc, Jess, pastile, adică de răceală?, dar i-am dat doar un paracetamol, nu, a luat 12 din cele pe care le-a comandat la farmacie, i le-a adus un curier pe la prânz. Senzația aceea când lumea îți cade în cap, dai filmul înapoi și vezi clar all the red flags pe care le-ai întrezărit, dar le-ai coborât rapid de pe catafalc.

Directorul continuă să vorbească fără inflexiuni, îmi explică cum colega ei de cameră a văzut că Jess nu mai era pe Discord de niște ore bune, ceea ce, în temporalitate adolescentină, înseamnă o eternitate; s-a gândit că ceva nu e în regulă, s-a dus direct la el, el s-a deplasat să verifice în cameră, Jess era deja semi-conștientă. Mi s-a părut o înșiruire de fapte absurde, improbabile, fortuite, după care vocea tehnocrată a continuat cu niște politețuri rapide și mi-a închis.

Am rămas inertă în stație. M-am gândit că, totuși, ce bine că stau copiii ăștia tot timpul online, altfel nu s-ar fi prins nimeni până cine știe când, eu aș mai fi verificat-o doar înainte de cină, adică peste vreo alte două ore. Colega ei de cameră avea volei imediat după școală, s-ar fi dus direct la antrenament. Sau, poate, tocmai pentru că stau tot timpul online a făcut asta… Mi-am imaginat cele mai oribile scenarii, dar, mai ales, am derulat ziua, de zeci și sute de ori, minut cu minut și de la capăt. Am revăzut cu claritate toate cele trei momente în care am ezitat, în care hăul m-a privit direct în ochi dar eu clipeam des.

Am alergat ca la 100 de metri olimpici de la stația de metrou până la capătul ultimei străduțe în pantă care dădea în clădirea școlii. Mai întâi am auzit sirenele. Am văzut girofaruri, multe, dar nu de la Salvare, erau vreo patru mașini de Poliție. Alea nu m-au speriat, pentru că au mai descins vreo zece Polițiști, într-o seară de noiembrie, să-i escorteze pe cei trei copii nefericiți care au întârziat într-un parc, după orele 23:00, stingerea națională oficială pentru minori. Mai și fumau.

M-am alertat doar când am văzut două Salvări în loc de una. Ce, Doamne, s-a mai întâmplat?

Când am ajuns în parcare, am apucat să o văd pe colega mea, cealaltă Pedagogă, într-o mașină de Poliție care tocmai pleca. Am auzit voci de copii care mă strigau disperat „Miss Margaret!”, printre care și colega de cameră a lui Jess. I-aș fi luat pe toți într-o îmbrățișare frontală, atunci, pe loc, cu tot cu riscul că era ilegal, pentru că ni s-ar fi putut atinge părți ale corpului care nu trebuie să se atingă, așa cum învățasem la cursurile de Protecția Copilului.

Cum anume, mai exact, am protejat-o pe Jess? Dar pe ceilalți?

Girofarurile mă orbeau ca pe o căprioară în lumina farurilor, mi-au dat lacrimile. O gașcă de vreo patru Polițiști era deja lângă mine, o voce de bărbat mi-a spus numele întreg, apoi mi-a cerut cardul de rezident. M-au escortat la una dintre mașinile de Poliție rămase, m-au urcat în spate, împreună cu singura femeie din grupul lor de patru. Au dat drumul la aerul condiționat la maximum, deși nu era deloc cald afară. Exact atunci Polițista de lângă mine mi-a întins o sticlă cu apă. Când am luat-o, mi-a alunecat din mână pe banchetă, mi-am dat seama că eram fleașcă de transpirație, inclusiv în palme. Femeia mi-a întins un prosop mic, rulat, într-o pungă din plastic, exact ca la restaurant.

La secție m-au trecut (toate apele și) prin toate momentele zilei în care ceva ar fi putut fi suspicios, pe care eu mi le derulasem deja în minte de sute de ori. M-au liniștit că e doar o chestie de procedură, nu risc nimic, nu am greșit cu nimic. Singurul punct în care păreau să fie nedumeriți era legat de curier și livrarea pastilelor, însă prin regulament copiii aveau voie să-și comande lucruri, mâncare, haine, era imposibil de monitorizat, de fapt. Mi-am dat seama câte ore a durat interogatoriul doar când m-au dus acasă, cu aceeași mașină, făcând abuz de girofaruri, în creierii nopții. Am adormit îmbrăcată, cred că am leșinat când fața mi-a atins perna.

M-am trezit după puține ore și primul gând a fost la Jess, i-am trimis un mesaj, mi-a răspuns foarte repede dar laconic: I am ok. Mi-am zis un Mulțumescu-ți ție, Doamne, nici nu știu cum mi-a trecut apoi ziua, mă simțeam capitonată, micul dejun cu copiii care au plecat apoi la școală, ca în orice altă zi de joi, discuții prelungite despre Jess cu celelalte fete de pe etajul ei, după ce și-au terminat orele și temele, cina și alte nimicuri pe care le aveam de făcut cu copii care aveau nevoie de mine în diverse feluri.

Seara, târziu, am stat de vorbă cu cealaltă Pedagogă și i-am zis că nu înțeleg nimic, că mă simt vinovată că nu am reacționat la toate acele red flags, că simt cum o iau razna, că am nevoie de ajutor specializat; mi-a zis să-l cer școlii. Deși a avut câtă compasiune ar fi putut avea cineva în orice situație dramatică, i-am simțit fizic ușurarea că toate astea s-au întâmplat pe tura mea, nu a ei.

În Vinerea Mare, de dimineață, după un schimb la fel de scurt de mesaje cu Jess în care îmi spunea că e bine, i-am scris Directorului, mi-a răspuns că e una din acele situații care se puteau termina rău, dar, din fericire, n-a fost cazul, să încerc să trec peste, pentru ceilalți copii, mai ales că vine weekendul și vor avea permanent nevoie de mine. Am rămas perplexă. I-am scris Consilierei școlii, era cu agenda full, mă putea programa la o altă Psihologă cu care mai lucrase, undeva peste vreo săptămână. M-am abținut cu greu să nu urlu. Abia seara mi-am dat seama că, fără să vreau, am ținut post negru încă de miercuri seara, n-am mai înghițit nimic în afară de apă.

În dimineața următoare i-am trimis lui Jess alt mesaj, identic cu celelalte, mi-a răspuns la fel, zici că erau generate de inteligență artificială textele astea ale noastre. Ce faci? Bine. Am mai așteptat vreo oră până să urc, din nou, să o consolez pe colega ei de cameră, care probabil schimba, la rândul ei, mesaje-tip cu Jess și poate știa mai multe decât mine.

Am ciocănit ușor, în caz că încă dormea, era, totuși, sâmbătă, am auzit două voci, ușa s-a deschis și în prag s-a înființat chiar Jess. Impulsul a fost să sar un pas în spate, parcă văzusem o fantomă. M-am speriat de reacția mea la fel de tare cum m-am panicat să o văd acolo, în carne și oase. Am încercat să-mi păstrez calmul, i-am zâmbit, am întrebat-o ce face, mi-a răspuns, din nou, Bine. Când tăcerea s-a lungit, mi-a spus că venise doar după câteva lucruri, o aștepta Tatăl ei afară.

I-am văzut pe braț urmele de la perfuzie, multe vânătăi. Mi-am mutat privirea la colega ei, era lividă, nu zicea nimic, oare și ei i se părea că are în cameră o stafie? Sau era lividă că le-am surprins? Am vrut să fac ceva să o detensionez, am întrebat-o dacă are vreun plan pentru ziua respectivă, mi-a răspuns că merge să mănânce cu o prietenă, pleacă peste vreun sfert de oră. Am zis bine, vă las atunci, m-am îndepărtat pe coridor tremurând, tot ce reușeam să procesez era că Jess avea să rămână singură în cameră peste un sfert de oră și că era fix timpul pe care-l aveam la dispoziție să fac ordine în toată situația, în frica aia care mă paraliza.

Am coborât să-l caut pe Tată, nu era nicăieri, nu era nimeni afară. L-am sunat pe Director, prima dată nu mi-a răspuns, dar știam că avea setat telefonul astfel încât să sune tare dacă cineva insistă. După alte trei țâr-țâr-uri i-am auzit vocea, i-am spus că Jess e la ea în cameră, l-am întrebat dacă știa ceva. Vorbise, într-adevăr, cu Tatăl, să vină la un moment dat, în weekend, după unele lucruri de care avea nevoie Jess, dar în niciun caz fără să anunțe și nu și-a imaginat că împreună cu ea – cu toții o credeam la spital. Dar toate detaliile astea erau acum confidențiale, depindeam de cât și cum considerau necesar să ne comunice părinții lui Jess. Mi-a mai zis să mă întorc în cameră și să stau cu ea până termină de împachetat, apoi să-l sun iar.

Inima îmi era afară din piept, am văzut-o pe colega de cameră a lui Jess traversând deja strada. Fuck, e singură în cameră, am luat-o la goană înapoi în clădire, pe scări, am bătut la ușă, era liniște; în momentul ăla m-am gândit la ce e mai rău, am apăsat pe clanță, pregătită să văd o oroare, o baltă de sânge sau ceva de genul, dar în cameră nu mai era nimeni. Baia de pe culoar era liberă, Jess nu era nici acolo. Am deschis toate ușile, de la toate camerele, majoritatea copiilor încă dormeau, iar Jess dispăruse fără urmă. Am sunat-o de trei ori, nu mi-a răspuns, era offline.

Cum colega ei plecase deja, nici măcar nu puteam să mă asigur împreună cu ea că toate astea fuseseră aievea, nu doar în mintea mea. Am vorbit iar cu Directorul, care l-a sunat pe Tatăl lui Jess și am aflat că erau deja pe drum de ceva timp.

Am simțit ceva foarte nedeslușit, între ușurare și furie. Cum să vii așa, ca la hotel, să-ți iei lucrurile, să nu-mi spui nimic atâtea zile, să nu-ți pese absolut deloc de mine, de spaima mea, de îngrijorarea mea. De Tată nu mai zic, sunt omul care a avut grijă de copilul tău, bine, prost, atâtea luni, iar Directorul care vorbise cu el dar nu mă anunțase și pe mine că urma(u) să vină după lucrurile lui Jess, să nu mă ia total prin surprindere.

Atunci m-a izbit realizarea că efectiv nu le păsa de mine; când se eliberează deținutul nu-l întreabă nimeni pe gardian Cum vă simțiți?Aveți nevoie de ceva?. În fond, ce speram era să vină Jess iar la un ceai la mine pe canapea și să-mi explice coerent, rațional, de-a fir a păr, ce s-a întâmplat, ce anume a împins-o să facă asta, cum aș fi putut eu ajuta, evita, măcar să știu pentru mine, pentru data următoare. Fiindcă viața mea de nimeni merge mai departe, cu ceilalți copii, de ei trebuie să îmi pese în continuare, pe ei trebuie să îi chiar protejez, nici ei nu au pe cine conta în încercarea de a desluși ceva.

Și m-a mai lovit în moalele capului, exact atunci, cât de calmă și stăpână pe ea fusese Jess, la fel Directorul, Consiliera, cealaltă Pedagogă, Polițiștii, până și Tatăl, ca și cum nimic din toate astea nu era insolit; și că, foarte probabil, pentru niciunul dintre ei nu era prima dată, ca pentru mine.

Mi-am dat seama că a doua zi era Paștele iar eu nu aveam nici măcar ouă. M-am apucat să le fierb.

***

Textul face parte dintr-un proiect de ficțiune mai mare, încă nu-mi dau seama dacă este vorba de un volum de proză scurtă, un roman compozit sau un roman pur și simplu; nici măcar dacă are tendințe utopice sau distopice. Ce știu, deocamdată, este că se întâmplă pe o insulă din Asia-Pacific, naratoarea este undeva la mijlocul vieții ei și se ocupă – din postura de pedagogă / ,,mamă de cămin” – de circa douăzeci de adolescenți.

Uitându-mă în urmă la lecturile de antropologie care m-au marcat semnificativ, cred că acest proiect este un fel de reverență la o carte completă și complexă, scrisă de Margaret Mead într-un mod extrem de simplu – ceea ce mi se pare cel mai greu de făcut. A fost publicată aproape acum un secol (în 1928) și se numește „Coming of Age in Samoa”. Nu este tradusă în limba română – iată un proiect la care mi-ar plăcea să lucrez. Însă ce mi-aș dori, de fapt, cu cartea din care face parte fragmentul acesta este să surprindă ceva la fel de pertinent sau relevant despre interacțiunea dintre adolescenții și adulții lumii contemporane.