I’ll know the day when it comes

I’ll feel the cold as they put out my sun^[1]

Ziua 1

Îmbătrânesc. O dată la câteva zile îmi număr problemele, firele albe de sub vopsea, câți ani au trecut de când mi-am cunoscut cei mai buni prieteni, de când am fost ultima oară la un sleepover, de când nu-știu-ce. Câteodată îmi simt corpul greu, sensibil, și atunci mă pasc toate gândurile care mă duc mai aproape de moarte. Dar acolo e și suferința mea de zi cu zi, rutina mea cu doliul, înțeles mai bine prin dorul pentru bunica mea. Și atunci îmi amintesc iar de momentele ei (puține) din spital, pe final și la ciudățenia (mare) pe care a adus-o moartea în viața mea.

Când eram mică, vizitele la spital mă făceau să-mi fie rău încă dinainte să intru. Când mă lovea mirosul de medicamente și pansamente și chimicale dezinfectante, îmi venea să leșin. N-am putut să o vizitez prea ușor pe bunica când se operase, acum mai mulți ani. Nu știam de ce, nu știam ce boală avea, eram un copil și nu-mi spunea nimeni nimic. Acum știu că îi făcuseră histerectomie, din cauza fibromului uterin. Când merg la ginecolog și îmi văd chisturile de pe ovare pe ecran mă întreb dacă moștenesc corpul ei solid și plin de căldură, sau dacă doar îmbătrânesc. Îmbătrânesc de la 25 de ani? Îmbătrânesc în fiecare zi, dar azi trebuie să merg la spital. Și la spital ce poate fi în afara de

            boală
                                     singurătate
  așteptare
                                                         chimicale
           medicamente
                                              boluri în care vomiți și te piși

Acum nu mi-e frică de spitale, dar, aparent, mi-e frică de moarte. Ceva ce nu concepeam înainte să moară bunica mea, deși plângeam de fiecare dată când îmi imaginam că nu mai există în lumea asta. Acum mi-e frică de

                                                boală
                        singurătate
  așteptare
                                     chimicale
                                                               medicamente
  boluri în care vomiți și te piși

În spital, pe jos, lângă pat, e punga cu lichid maro care iese din corpul bunicii mele când ea îmi zâmbește timid.

Toate astea îmi trec prin cap când mă pregătesc să plec la spital. Am avut o perioadă de simptome neurologice care mi-au distorsionat realitatea și m-au speriat destul cât să le iau în serios. Mă ia anxietatea și mă depersonalizez în timp ce ies din casă. Chiar și fără simptome simt că realitatea mi se prelinge pe sub tâmple, în jos, spre urechi și mi se blochează în gât. Mă gândesc la ea, la boala mamei ei, a fraților, a tatălui. Și la corpul ei din pozele vechi în care era tânără. Corpul solid, fața rotundă, zâmbetul pe jumătate, era mereu clar că putea duce tot ce îi arunca viața în brațe. Era și ea anxioasă? Oare în spatele zâmbetului mic simțea că vrea să fugă de un milion de întrebări din capul ei? Oare câți medici i-au vorbit ca și cum nu conta dacă se făcea bine?

Dar mă duc la spital și tac, tremur de la anxietate undeva în spatele gâtului și zâmbesc la fel de cald și timid asistentelor care îmi vorbesc, ca și cum nu știu nimic despre nimic și nu mi-e frică de ceva. În salonul în care aștept, stau pe scaun cu spatele la trei femei și între două din fața mea. Una dintre ele se chinuie să se îmbrace și să meargă la baie, dar nu acceptă ajutor, vrea să se descurce singură. Face niște glumițe doar pentru ele și râde. Atmosfera e însorită, în salon e prea cald, dar există o tensiune pe care o simt în piept și încerc să respir adânc, încet, sigur. Altă femeie îmi oferă apă, dar am și eu o sticlă de un litru; m-am pregătit pentru că sunt nemâncată și anxioasă. Îmi spune că și ea a venit pentru investigații acum câteva zile și că au internat-o. Îmi spune că sunt norocoasă că pot să plec acasă. Și-ar dori și ea, mai ales pentru că are un câine pe care l-a lăsat singur și nu știe când se va întoarce. Și eu mă simt norocoasă că pot să plec din spital, dar nu știu ce urmează, poate voi ajunge în locul ei. Mă tot întreb dacă are altcineva grijă de câinele ei sau decă e singur acasă, dacă are apă, mâncare, dacă o ține cineva la curent despre el. Mă stresez și îmi vine să o întreb dacă are nevoie de ajutor, dar presupun că doar gândesc eu prea departe și tac înainte să mă ofer să am grijă eu de câinele ei.

Femeile din salon nu știu când vor pleca acasă și mi-e greu să înțeleg de ce țin doctorii așa de mult la mister, dar, în același timp, tot ce fac e să zâmbesc încet, binevoitor și cât de cald pot. Nu-mi dau seama cum se vede din exterior. Încerc să am răbdare, pentru că și eu trebuie să aștept, să nu pun multe întrebări. Îmi fuge mintea la poveștile bunicii despre cum odată așteptase un doctor cinci ore, după un drum de câteva ore făcut singură, așteptând tot singură. Mă întreb ce gânduri o frământau, dacă își pierdea răbdarea, dacă și-ar fi dorit să fie cineva cu ea, dacă existam și se gândea la mine, dacă gândul la mine, când eram pe lume sau încă nu, îi aducea alinare. O văd pe un scaun într-un hol gol, fără să deranjeze pe nimeni, așteptând tăcută, și fac la fel, deși îmi vine să oftez cât de zgomotos pot, să întreb de zece ori cât mai am de așteptat, să urlu.

Aștept o oră și sunt rugată să revin săptămâna viitoare, urmează 1 mai și nu voi putea face nimic la spital. Mă simt stânjenită că nu-mi puteam imagina că la spital se iau astfel de pauze, că nu rulează 24/7 pentru mine. Plec la fel de stânjenită și față de femeile din salon, vizibil dezamăgite că am stat atât de puțin. Le salut puțin prea veselă.

O văd pe bunica mea, parcă o las în urmă așteptând pe holul gol. Mă întristez imediat.

Ziua 2

Din cele cinci femei din salonul în care aștept din nou pe scaun a rămas doar una. O doamnă bătrână în cealaltă parte a salonului, care tușește, cheamă asistenta și vorbește la telefon cu familia. Nu știe când va pleca. Asistenta o ceartă că are vene mici și de aceea nu curge mai mult lichid prin perfuzie și sigur se întreabă de ce tușește, o fi și mai bolnavă?

Când o văd pe doamna cu vene subțiri care a mai rămas în salon, mă gândesc la cum au plâns asistentele din spitalul în care a stat bunica mea când le-au înapoiat alor mei lucrurile cu care se internase. Și cum le-au povestit alor mei că bunica mea le mulțumea și se scuza mereu față de ele.

Mă gândesc la asta în timp ce doamna din salon se întreabă încă pe când va putea pleca acasă și simt că prăpastia dintre noi devine mai mică, aproape cât o groapă în carosabil, când suntem în acest salon, legate de boală sau de sănătate. Dar ea stă întinsă sub cearșaf, iar eu stau în fund pe telefon și aștept să pot pleca acasă, cu frica de a trebui să fiu internată dacă ceva e mai grav.

O femeie îmi ia sânge în cinci fiole, o altă femeie îmi face EKG și râdem când mă întreabă dacă am dresuri pe sub pantalonii lungi: nu știu de ce te-am întrebat asta, că evident nu ai. Îi spun că mai port, deci întrebarea ei nu e atât de deplasată. Am pulsul cam mare, poate de la emoții, poate. În salon mai e acum o femeie care trece prin consultațiile de rutină, ruda uneia dintre rezidente. Urmează la EKG și nu pot să nu mă întreb dacă rezultatele ei vor fi mai ok decât ale mele, mă surprind că mă compar chiar și în secunda asta la spital.

Apoi plec să mă piș în recipientul pentru urină. La baie nu am hârtie și nici săpun de mâini. Ok. Râd singură când mă gândesc că nu am cu ce să șterg recipientul de pișat până ajung în salon și îl șterg cu un un șervețel de nas. Mă simt singură și neîndemânatică, încă sunt nemâncată și aștept vizita doctoriței, după care știu că pot să plec.

Mă simt privilegiată când doctorița mă știe, știe ce probleme am și de ce aș avea nevoie. M-a văzut inițial la cabinetul ei privat. Își planifică apoi paturile pentru următoarele internări, eu știu ca urmează să plec în 5 minute și o privesc admirativ. E o femeie solidă, sigură pe ea, care știe tot felul de cuvinte complicate, substanțe chimice și proceduri care sună bine – mă simt safe, aș lăsa-o să-mi facă orice.

Bunica a fost bolnavă doar două săptămâni, dar, în liniștea ei, probabil era bolnavă de mult timp, fără să spună că o doare ceva. Era obișnuită să o doară multe, mereu. A lucrat toată viața, de la zece ani când a abandonat școala și când străbunica i-a pus în față mașina de cusut, să învețe meserie. Îmi povestea despre cât de puține înțelegea când s-a întâmplat asta. Între munca pe care o avea cu animalele, îngrijitul surorii sale mai mici și a fi mâna dreaptă a mamei ei, meseria care o aștepta nu părea să se potrivească prea bine. Nu știa atunci că meseria asta o va ajuta să pună bazele unei comunități și să devină sprijin pentru atâtea femei din jurul ei.

A muncit până înainte de moarte, pentru ea și pentru alții, fără contracte, angajatori, fără să poată intra vreodată la pensie, a strâns bani pentru ea și pentru toată lumea. Destul de des activitățile ei de solidaritate cu prietenele provocau discuții aprinse în familie. Își amintea cum, în perioada colectivizării, lucrase alături de ele ca să le ajute, fără să aibă vreun câștig material din asta. Când discuția ajungea la cum ea ar fi putut aplica pentru pensie tocmai datorită muncii de atunci, ne spunea că bunicul nu i-a permis să facă asta. Un mister pentru mine rămâne motivația lui să o țină fără pensie. Poate îl ajuta să aibă falsa impresie că doar el punea pâinea pe masă. Nimic mai departe de adevăr. Cât el pleca perioade lungi la lucru, ea rămânea acasă și muncea să întrețină familia și gospodăria. Mașina de cusut a ajutat-o să facă schimburi în comunitate pentru a-și construi casa. Haine pe lemne și forță de muncă, ciment și sudoare, sprijinită de prietenii și socrii ei. Femeile din sat au găsit casă în cuvintele și în timpul ei. Le-a oferit, în special, „nevestelor” măritate în sat și venite din alte sate, ajutor în treburile de zi cu zi, le-a oferit alimente, sfaturi și le-a cusut haine în schimbul bunurilor care ieșeau din munca lor și cât mai puțin în schimbul banilor.

Am aflat despre comunitatea de femei și munca ei feministă de la prietenele ei, chiar la priveghi. Le-am văzut plângând și le-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea, să ne amintim despre ce a adus în viețile noastre. Am simțit în jurul meu o emoție adâncă, solidară și protectivă când îmi povesteau cum le-a fost prietenă, psihologă, croitoreasă și, vorba tatălui meu: mamă tuturor.

Ziua 3

Aștept să fac RMN pentru prima oară. Asistenta îmi pregătește branula pentru substanța de contrast în timp ce la celălalt braț nuanțele de sub piele se schimbă în galben, verde, maro și tot ce se poate între, după acele de zilele trecute. Pare îngrijorată că nu am mai făcut RMN niciodată, probabil își imaginează că nu o să rezist și vor trebui să mă scoată în primele minute. Dar nu apuc să-i spun că e ok, rezist și dacă e rău. Nici nu știu dacă e adevărat.

Trebuie să fug în altă clădire din curtea spitalului cu branula în venă, nu mă ajută niciun bărbat ambulanțier din jur când scap botoșeii de plastic pe jos la ieșire, și mă chinui cu dosarul și hainele în brațe. Mă tot întreb ce se poate întâmpla dacă îndoi brațul cu acul. Afară plouă și mă gândesc doar că, desigur, iubesc din suflet serviciile medicale gratuite și nu mă plâng de fapt de nimic. Dincolo aștept douăzeci de minute cel puțin și încerc să țin drept brațul cu branula. Tipele de acolo mă întreabă dacă am frică de spații mici, le spun că da, dar rezist. Mă întreabă apoi dacă am mai făcut RMN, le spun că nu, dar rezist. Ascult sunetele RMN-ului ca pe hyperpop și încerc să memorez patternul. Poate așa o să am mai puține surprize.

Mă gândesc cât de mult aștept zilele astea, cum totul e o așteptare continuă, cum, mai demult, anxietatea mea era influențată atât de tare de nerăbdare, de săli de așteptare, cozi la magazin. Acum, când aștept, o văd mereu pe bunica mea: cât a așteptat mașini, autobuze, doctori, căruțe, pe bunicul, pe mama ei.

Mereu am crezut că sunt pregătită de moarte, că nu mi-e frică de ce presupune și credeam că tot ce înseamnă moartea e ce am furat de la filosofii existentialiști în adolescență: o analiză la rece despre un eveniment trivial și inevitabil. În toată teoria, nu m-am gândit că e ceva cât se poate de practic, că poate să doară, să surprindă prin cât de mult schimbă percepția emoțiilor, a vieții, și ce frici poate scoate la suprafață. De fiecare dată când îmi imaginam momentul morții bunicii mele, plângeam șiroaie. Chiar și cu ani de zile înainte să se întâmple. A fost la fel și când s-a întâmplat și e la fel și acum, câțiva ani după.
Devotamentul pentru muncă și comunitate, dar și grija față de familie, au făcut-o un exemplu greu de copiat, ușor de admirat. Mâinile ei moi, dar aspre spuneau poveștile tuturor lucrurilor pe care le-a atins. Ochii ei profunzi îmi aminteau de toate visele premonitorii pe care le-a avut despre familia ei. Mereu m-am întrebat cum de nu părea să-i fie niciodată frică singură pe dealuri, în livezi departe de casă, cu mâinile murdare de pământ și buruieni. Dar mereu am știut că purta cu ea toate aceste amintiri și prezențe. Munca ei nu era niciodată singuratică – era însoțită de spiritele generațiilor dinaintea ei, care continuau să o ajute cu mâinile murdare de pământ.

Străbunica a murit la cules cimbrișor sălbatic, înainte să o viziteze pe bunica. A plecat târziu de acasă, din satul alăturat, iar când nu a mai ajuns la ea, bunica a venit la casa părintească s-o caute. Când străbunicul i-a spus ora la care a plecat în ziua de dinainte, bunica a știut să plece să o caute în vârf de deal, la livada pe care încă o avem, unde am copilărit și eu. Urcând alături de una dintre prietenele ei și doctorița din sat în zori de zi, nu pot decât să-mi imaginez câte gânduri au încercat-o. Când ne povestea, mereu ne spunea că prietena ei urca în față, ca să o protejeze pe bunica de a-și vedea prima mama moartă pe câmp. Au găsit-o pe jos, în iarbă, cu cimbrișor și baticul tras peste obraz, s-o protejeze de roua dimineții. Despre ea știu că era o femeie puternică, dură, o țărancă adevărată. În tinerețe a lucrat la casele bogaților în București, iar în timpul ocupației sovietice le pregătea mâncare soldaților care o legănau în brațe pe bunica și își proteja familia alături de străbunicul, profesor de meserie, și vorbitor de rusă.

Încerc să am răbdare, să nu mă impacientez când aștept, să lucrez la caracterul ăsta atât de volatil, să-l țin în frâu și să exist în fiecare moment din prezent, nu în momentul următor. Aștept și memorez sunetele făcute de RMN, aproape au sens și sună melodios. Măcar știu ce mă așteaptă.

Dar aproape nu rezist în mașinărie și îmi bate inima în afara pieptului și în spate. Simt că-mi face încet o gaură sus și jos și mă întreb dacă o să-mi spargă de tot pieptul sau dacă o să-mi ridice spatele de tot de pe masă. Poate iese din mine un alien xenomorph și aici, acum începe sfârșitul lumii. Mă sperie să-mi simt inima atât de puternic și de cinci ori aproape apăs butonul să întrerup procedura, dar mă gândesc la privirile asistentelor îngrijorate că e prima mea oară la RMN, că mi-e frică de spații mici și la sfatul lor că trebuie să stau „cuminte”. Aproape le aud cum vorbesc despre mine de după panou, se întreabă dacă trebuie să-și dea peste cap programul, dacă pacienții care așteaptă afară în scaune cu rotile trebuie să mai aștepte patruzeci de minute. Mă gândesc la câtă răbdare a avut bunica mea cu mine, soțul ei, copilul ei, doctorii ei, să o găsească pe mama ei cu cimbrișor sălbatic.
Reușesc să rezist poate de frică sau de rușine și singura dată când vreau intens să mai apăs butonul ăla e când ies din meditația pe care mi-am indus-o, când sunetele din RMN încep să pară ca un ciocan care se aude de la vecinul din bloc în mijlocul zilei. Mă scoate din sărite și simt cum mă încălzesc, cum îmi accelerează inima. Ar fi prea de tot să-l apăs după aproape o oră, chiar la final. Poate nu mă mai lasă să repet și nu aflăm ce e în neregulă cu mine.

Plec ușurată și amețită, mă mir că nu mi-a plesnit inima din piept și fac iar drumul înapoi către cealaltă clădire. La baie mă uit peste dosarul meu și rezultatele unor analize. Fac poze ca să le pot căuta pe net după și să mă panichez, cel mai probabil. Dar mă simt mai bine că lucrurile trec și nu se blochează timpul în așteptare, că am folosit în sfârșit o baie cu hârtie igienică și că pot pleca acasă.

Cred că tot ce-mi doream mereu era că bunica mea să trăiască pentru totdeauna. Să nu fiu nevoită să trăiesc scenariile pe care mi le imaginam când începeam să plâng instant. Când adormeam noaptea pe poveștile ei, care cel mai des erau cu animale, câmp, familie, vise și credință, eram într-un moment infinit, care se deforma fluid până mă trezeam și simțeam că nu se termină niciodată, se repetă noapte după noapte.

Bunica m-a întrebat supărată cu câteva săptămâni înainte de moartea ei: oare ce am? și întrebarea aia încă mă bântuie și mă umple de frig în măduva oaselor.

Ziua 4

Îmi amintesc de caseta înregistrată de tata, cu vocea mea, în care o strig pe bunica și vorbesc ceva cu ea. Nu m-am auzit niciodată atât de mică, abia înțeleg ce spun, dar pare că încerc să-i atrag atenția în timp ce lucrează pe afară. Cel mai mult mi-a plăcut mereu să fiu cu ea afară, să stăm împreună când se înserează și e răcoare vara, să ne uităm la motan cum se lingușește și să povestim lucruri obișnuite din viață. Îmi plăcea să aflu lucruri noi despre viața ei din trecut, să aflu tot ce a rănit-o și tot ce a făcut-o fericită.

A rămas cu mine mirosul ei de busuioc (îl purta mereu în buzunar) în zilele de sărbătoare și mirosul de transpirație sărată pe tâmple în zilele toride de muncă. Ochii blânzi încă mă privesc înțelegători, niciodată supărați, parcă mereu pregătiți să mă ierte pentru orice diferență dintre noi.

În ultima zi am programare la oftalmolog dimineață devreme. La spital, asistentele au nevoie de ajutor și trimit cu mine un bărbat internat la Neuro, care nu știe să ajungă în clădirea Ofta, mai jos, la poalele străzii principale. E dimineața devreme și mergem foarte încet în pantă; suferă de o boală care îl încetinește și afară suflă un vânt tăios. Nu știu ce să spun, aș face conversație să-i ofer puțină încurajare, să nu se simtă nici el ciudat că e cu o străină pe stradă la șapte dimineața. Dar tac și ne cărăm în liniște dosarele cu aceeași copertă cu ilustrații stupide, copilăroase. Până ajungem mă simt tot mai stânjenită de stângăcia mea în situația asta.

La Oftalmologie nu știu că urmează patru ore de așteptări, consultații, o foame care îmi face stomacul să se autodevoreze, stări aproape de leșin și anxietate on & off la nesfârșit. Sunt ocupată să mă acomodez cu un demisol cu pereții scorojiți, canapele murdare și un asistent care încearcă să facă prea multă conversație. Mă duce cu el într-o cameră întunecată pentru teste și mă simt din ce în ce mai inconfortabil și el habar n-are că mă trec sudorile de cât de tare vreau să mă cac, dar la baie nu există hârtie igienică sau săpun.

Mă pune sa mă așez în cel mai întunecat colț al încăperii, iar el se așază în dreapta mea la computer. Se uită la mine pe sub sprâncene și mă întreabă cu ce mă ocup, ce facultate am făcut. Îmi spune, desigur, că par mult mai tânără decât sunt. Îmi explică ce teste urmează să-mi facă, iar eu transpir pe sub haine și mă întreb cât de aproape e oricine de camera asta. E frig și întuneric, stăm doar în luminile ecranelor din fața noastră. Contemplez cu vocea lui în fundal cât de grav ar trebui să fie ca să mă cac fără hârtie sau să-i cer lui. Mă simt stresată ca la examen când fac testul în care urmăresc luminița de pe ecran și îi simt ochii pe mine. Eu îmi simt ochii în fundul stomacului și fac totul pe pilot automat. Continuă să încerce să mă rizzuiască^[2] cu prostiile lui, în timp ce eu mă întreb câți oameni or mai fi pus ochiul direct pe aceleași ustensile pe care a trebuit să mi-i pun eu. Mă întreabă de zece ori dacă chiar nu știu de cuplul de artiști care cântau despre Eminescu și care au murit în condiții bizare, după teoriile lui. Ar trebui să-i știu pentru că avem același nume de familie. Nu-i știu. Vreau să mă cac din ce în ce mai grav. Mă gândesc la cât de tare seamănă cu un alt bărbat la fel de agasant pe care îl cunosc. Când iau ochii de pe aparat, are telefonul pregătit pe Youtube și dă play la un video cu oamenii ăia.

Nu știu cât de inconfortabile erau vizitele la medici pe vremea bunicii mele. Știu doar dintr-o poveste de-a ei cât de rău a fost tratată de un ginecolog dintr-un spital mare, care o jignise și o bruscase în timpul unei consultații.

Îmi dau seama în ce poziție privilegiată mă găsesc problemele de sănătate. Eu pot să pun întrebări, au grijă să nu-mi pună picături fără prezența rezidentei dacă e prima oară, în timp ce domnul coleg, care vine de la sat, primește oricum fără confirmări, căci „și-așa… “. Ce o însemna asta din gura asistenților? Observ diferențele de ton, privirile și nivelul de trădare pe care îl împart inegal în funcție de cei pe care-i consultă.

Nedreptatea de care se lovesc în spital cei de la sat, cei mai săraci, cei bătrâni, cei precari  devine tot mai evidentă. Nu sunt priviți la fel chiar și la simple consultații sau investigații medicale. Grija ar trebui să ne solidarizeze și să ne apropie, dar aici suntem fiecare pe niveluri diferite pe un podium și ne așteptăm medaliile – cine e cel mai sănătos, cine e cel mai cuminte, cine vorbește prea urât.

Încerc să fiu atentă și pentru ceilalți, ca în caz că au nevoie de explicații, să-i pot ajuta când medicul dispare prea repede din fața lor. Dar ochii-mi sunt împăienjeniți de la picăturile de dilatare și se aprind tot mai multe neoane în jurul meu. Apar tot mai mulți oameni și sunt tot mai puțini doctori. Încerc să mă liniștesc și să ascult poveștile celor de lângă mine, care deja își alină suferințele cu poveștile personale despre boală și doliu.

Mai stai un pic, mi-a spus bunica înainte să moară. Când credeam că se va trata în spital și voiam să plec în Cluj, să aștept de acolo să se facă bine. Mi-a spus să mai stau un pic acasă. O vedeam de după masca, boneta și costumul cu care aveam voie să intru în salonul ei. Mi-am dat jos masca, deși nu era sigur, ca să-mi vadă fața, fără să știu că va fi ultima oară când mă vede. Fără să știu că ne zicem te iubesc-urile de final. În timp ce pe jos încă se scurgea lichidul maroniu din corpul ei, chiar dacă era într-o pungă, eu simțeam că se întinde peste tot, îmi ajunge la glezne și tot mai sus, până când ne inundă pe toți. Îl simțeam în nări, era aerul pe care îl respiram, pluteam în el pe coridoarele spitalului. Avea un gust de moarte pe care o simțeam eliberatoare. Ca și cum acum totul era unde trebuia să fie. Lichidul mă gâtuia, mă făcea să bolborosesc nume, cuvinte. Îl simțeam cum mă pătrunde și îl vomitam înapoi în el. Puteam să plutesc în el la infinit, să scot capul la aer din când în când, să mă transform într-un monstru blând și teribil. Să mi se zbârcească pielea și să devin o reptilă maronie, cu părul mereu peste față, să mă târăsc pe coridoarele spitalului ca într-un acvariu imens. Singură și parte din lichidul care prevestește moartea. Mă uit la punga care e doar o punga pe jos, în care se pompează întruna lichidul ăla nenorocit. Eu încă respir aer, mă înțeapă mirosul de spital pe care l-am uitat câteva secunde, și văd lumina zilei. Privesc oamenii, o văd pe ea între ei pentru ultima oară, sunt tot om și nu se întâmplă nimic.

Mureau oameni în jurul bunicii mele în salon și roiau oameni gălăgioși în coridoarele din jurul meu. Voiam doar să plec, mă abțineam să întreb pe cineva când pot să plec, știind că doctorii nu suportă să audă întrebările astea. Dar la fel îi întrebam când poate pleca bunica, când poate ajunge în spitalul în care poate sunt șanse să se facă bine.

Până la urmă am plecat, cu ochii împăienjeniți de picăturile de dilatare, târâș, cu tovarășul meu de drum, cu dosarele, cu ochelarii de soare lipiți de ochi și amețită încă de foame. M-am împăcat cu orice aveam, deși nu știam ce aveam. M-aș fi întins pe asfalt la soare, fără ochelari, să mă orbească prin pupilele dilatate, să iau o pauză.

Când am plecat de acasă, de la bunica, se crăpa de zi. Am simțit că e cel mai greu drum pe care îl fac, deși știam că o aștept acolo la spital, că o vor muta peste doar câteva ore. Pe geam am văzut livezile oamenilor de la sat cu ceață lăsată până aproape de pământ, ca o pânză de păianjen imensă, plutind printre copaci, căpițe, peste iarba tăiată recent. Ceața era așa deasă că puteam s-o adun cu o furcă, să fac mai multe căpițe, să mă arunc peste una dintre ele și să las ce rămânea sus să mă acopere încet. Să mă învelesc cu ceața din livezile oamenilor, să-mi înăbuș lacrimile și să adorm.

Uitându-mă pe geam, am știut că drumul ăsta nu e ca oricare altul. Mă îndepărtez de ea pentru totdeauna, pășim în lumi diferite în tandem, iar drumul ăsta nu se termină niciodată. Poate că merge peste tot în jurul lumii.

^[1] Soccer Mommy – yellow is the color of her eyes.

^[2] agațe, vrăjească.

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian 

Redactare de Agu