Am ajuns la birou, nu există altă cale. Mi-a scris că sunt plecați, am luat cheile și am fugit la gară. Nu mai e timp, sau eu simt că nu mai e timp, și știu că asta se spune de obicei atunci când cineva e pe moarte, ceea ce nu e valabil în cazul ei sau, în orice caz, nu în felul ăla. Aici e vorba de altceva, altul e motivul pentru care simt urgența asta, pentru care mă grăbesc de parcă ar putea în orice moment să intre cineva peste mine deși casa e goală, ușa am încuiat-o, iar ei doi sunt plecați.

Motivul e că nu mai e timp să o cunosc. Nu mai e timp și spațiu, a fost absorbită de o forță mai mare ca mine, mai mare ca ea, o forță care a început de mult, dinainte să exist eu și dinainte să existe ea, dinainte de mama ei și de toate femeile dinaintea lor de care își mai poate aminti cineva din familie.

Nu știu cât timp am. Știu că se întorc diseară, dar nu știu cu ce tren. 

*

Caietul are coperta galbenă, cartonată, iar pe ea sunt desenate o girafă și un pui de girafă cu câteva plante în jur, amintind de o ilustrație pentru copii. De elasticul caietului e agățat un pix, tot galben. Așezat în sertarul de la mijloc, printre agende și caiete dictando, pare încă un obiect pe care ar fi putut să-l folosească o adolescentă în liceu. 

Are zece texte – denumite de aici înainte și „intrări” –, câte unul pe lună timp de șapte luni, apoi restul de trei după o pauză de câteva luni. Fiecare text este datat. 

Prima intrare e singura cu titlu, se numește „Eu în oglindă” și are două paragrafe. Autoarea descrie cum se vede pe sine, enumerând cinci trăsături pozitive și una negativă, după care se descrie cu o profunzime surprinzătoare, semn al unei interiorități vaste: „Docilă până la extrem, încerc să nu supăr pe nimeni din jurul meu, renunțând de multe ori la propria persoană.” La final, se semnează.

Textele sunt preponderent narative. Autoarea povestește întâmplări trăite, atât în casă cât și în afara ei, cu mențiunea că cele din urmă sunt de regulă doar menționate, pe când cele din casă sunt descrise în detaliu, construind suspans și tensiune în mod eficient. Conflictul e bine povestit, în cuvinte simple și directe. Narațiunile sunt urmate în general de pasaje introspective, în care își exprimă fie opinia despre cele întâmplate, fie emoții puternice cum ar fi frustrarea, regretul, neputința, precum și speranța pentru o schimbare și un viitor mai bun. Astfel de pasaje conțin de obicei fraze lungi și descriptive, cu propoziții subordonate, care păstrează totuși claritatea ideilor exprimate și care contrastează cu mai puțin frecventele expresii laconice, formate uneori dintr-un singur cuvânt sau pur și simplu din exclamații. 

Autoarea începe aproape fiecare intrare scriind ordonat, lizibil, pentru ca până la sfârșit literele să depășească rândurile liniate; spațiile dintre cuvinte se măresc, literele se lăbărțează, de parcă strigă, de parcă se grăbește și nu vrea să le aibă prea mult în față. Aceasta se întâmplă mai ales când povestește certurile cu soțul, momentele în care acesta a băut prea mult sau i-a adus reproșuri și acuzații. De fapt, pare că motivul principal pentru care scrie este nevoia de descărcare după ce episoadele din această categorie escaladează.

Alte activități ale autoarei includ: mers la biserică, dus aghiazma mare și un calendar ortodox unei prietene, scos banii de pensie, gătit supă de roșii cu găluște, serbat ziua ei de naștere și cea a soțului, ajutat soțul după operația la ochi, corectat manuscrisul unei alte prietene, făcut cumpărături, plâns, țipat, aruncat lucruri, mers la un pelerinaj în oraș, vizitat mama și fratele, revăzut filmul Titanic, participat la un concurs televizat de cultură generală, zece zile la mare cu soțul, șapte zile la Băile Buziaș, pregătit colivă pentru sâmbăta morților.

Nu este clar cui i se adresează autoarea, pentru cine scrie. La copii se referă cu ambele prenume, dar folosește și substantive precum „fiu”, „fiică”, la fel și pentru celelalte rude: „soț”, „soră”. Notează denumirile întregi ale locurilor în care merge (biserica, o clinică de oftalmologie), precum și pe cele ale persoanelor cu care interacționează (doctorul care îl operează pe soț, vecinul care îi dă acestuia un litru de țuică). Toate acestea pot fi indicatori că autoarea nu scrie pentru sine, că nu se simte în intimitate completă cu ea însăși și/sau că are o afinitate pentru rigoare, corectitudine și respectarea regulilor. De altfel, folosește des expresii formale, cum ar fi „iar a avut ieșire negativă”, „puterea de a-mi îndeplini sarcinile cotidiene”, „drept pentru care”. În cazul celei din urmă, un efect puternic este creat prin juxtapunerea expresiei cu restul frazei: „drept pentru care m-a numit «panaramă» și «vagaboandă»”. 

Verbele folosite cel mai des includ: „sper”, „aștept”, „să mă detașez”, „nu-l mai bag în seamă”, „m-am făcut că nu aud”, „m-am prefăcut că dorm”, „a băut”, „am făcut abstracție”. Alte verbe, folosite la negativ, arată continuitatea a ceva neplăcut, pe fundalul unei speranțe ca acțiunea respectivă să înceteze: „nu renunță”, „nu lipsește”, „nu se lasă”.

Verbe care nu sunt folosite deloc: „vreau să plec”.

Majoritatea intrărilor se termină cu o rugăciune („Doamne, ajută-mă să fac față!”, „Dă-mi putere să-mi port crucea!”, „Așa să ne ajute cel de Sus!”), în unele cazuri autoarea vorbind în numele unei mulțimi, ca o rugăciune colectivă către o ființă bună, capabilă să ajute și să îndeplinească dorințe („Să avem parte de liniște și bucurie în suflet și în gând!”).

În cinci dintre cele zece texte, autoarea notează lucruri care o alină, folosind expresia „singura alinare” și creând un efect uneori comic, alteori înduioșător, prin faptul că această alinare variază: „Singura alinare sunt fiica, sora și mama, care mă înțeleg”; „Singura alinare: Dumnezeu și mersul la biserică”. Din aceeași categorie fac parte expresii care arată speranța că situația se va îmbunătăți: „a început cât de cât să vorbească”, „azi pare că și-a revenit”, „și-a revenit cât de cât la normal”, „relația se menține aparent echilibrată”.

Dintre rude, resursa supremă pare să fie mama ei. Autoarea relatează cinci vizite făcute mamei, una dintre ele constând în patru nopți dormite împreună, pe care le descrie prin „încântată că am stat lângă ea mai mult timp”. Mama apare constant în imaginarul afectiv al autoarei, fiind o prezență după care tânjește mereu și din care nu poate avea niciodată suficient. Este singura relație cu privire la care menționează intimitatea și afecțiunea fizică („o binecuvântare s-o simt alături”). Nimeni nu îi poate face rău lângă mama sa, se întoarce la ea cu fiecare ocazie, pe fundalul conștientizării că această ocazie s-ar putea să nu mai apară. Exemplificator în acest sens este restul pasajului despre cele patru zile petrecute împreună: „S-a schimbat însă, vârsta își lasă amprenta… Nu vreau să mă gândesc la clipa în care va pleca spre ceruri… Sunt convinsă că porțile Raiului se vor deschide pentru ea.”

Nu există, sau nu e menționată, o chestionare din partea soțului în legătură cu această activitate. Dormitul alături de mama pare o acțiune învăluită într-o aură de respect și protecție inclusiv din partea lui; cel puțin asta reiese pe baza absenței oricăror reacții negative, critice, de reproș din partea lui, spre deosebire de reproșurile privind activitățile făcute împreună cu sora ei. Jurnalul nu înregistrează nimic în legătură cu rudele tatălui, semn că ele, persoanele sau relațiile, nu mai există.

Nu menționează exact cum se simte lângă mamă și ce o face să revină, dar se poate presupune că acolo își imaginează că ar putea să o ia de la capăt, că ar putea să înceapă din nou și să aleagă diferit. Regretul este evocat în două locuri, interesante prin opoziție: primul, după un episod negativ în care soțul îi reproșează că aduce bărbați în casă („Trist destin! Am plâns pentru că nu am știut să aleg în viață”); al doilea, după un episod aparent relaxant: o săptămână petrecută la Băile Buziaș („Am regretat că nu am ales locul de muncă din Timișoara când am terminat facultatea. Aș fi trăit în această zonă deosebită”). Aceasta, de asemenea, este singura referire la trecutul ei, dinainte de viața de soție și mamă.

Alinarea căutată în compania feminină apare în contrast cu viața alături de soț. Cea din urmă o ține în captivitate, printr-o tentativă continuă de anulare emoțională și de reducere a identității, a individualității, prin critică și reproș constant pe motive care variază în amploare – de la uitat să cumpere semințe de fasole, la transferarea spre copii a păcatelor de care o crede vinovată –, prin umilire verbală („Am primit cuvinte ca «vagaboandă», «panaramă», ieșite bineînțeles din iubire”), prin menținerea unei stări de supraveghere și control („A plecat la cumpărături, dar s-a întors pe nepusă masă, crezând că mă prinde cu vreun amant”, „Mi-a spus alaltăieri dimineață că am trimis un mesaj la 12 noaptea, când eu de fapt adormisem”). 

Se distinge cât de diferit se raportează cei doi la propria imaginație: ea nu acționează pe baza a ce-și dorește să poată fi adevărat (să o ia de la început), în timp ce el acționează pe baza a ce-și dorește să nu fie adevărat (soția îl înșală, lumea din jur îi vrea răul).

Apropierea feminină apare ca un loc de acceptare, de primire necondiționată, de egalitate, de împărtășit emoții, de discuții banale, de gătit împreună, de participat la ritualuri. Un loc în care abilitățile și calitățile ei sunt apreciate, iar ea este acceptată și ascultată. 

Deși autoarea nu menționează direct aceste efecte, ele pot fi deduse prin absența menționării unui impact negativ. De altfel, bucuria este descrisă rar în aceste pagini, semn nu că ea nu există, ci că nu o consideră prioritar de observat și consemnat. Patru instanțe o conțin: filmul Titanic („nu renunț la plăcerea de a-l revedea”), reîntâlnirea cu mama ei, vacanța la Buziaș, precum și citirea unui mesaj lăsat de fiică („Abia acum am deschis jurnalul și am văzut mesajul dragii mele fiice. Mulțumesc pentru sprijin, lumina vieții mele!”). Pe copii îi descrie ca pe o binecuvântare din partea divinității, precum și ca pe o reușită a ei. Fiica apare ca un cumul de calități care reprezintă o dovadă că a realizat ceva bine, că s-a conformat cerințelor rolului de mamă pe care și l-a dorit atât de mult. „Chiar nu aș fi vrut să am o altfel de fată”, „are tot ce se cere unui copil”. Autoarea accesează astfel un loc rar de egocentrism și de expresie a mândriei, nu spune că și-ar fi iubit copiii oricum ar fi fost, se înțelege că și-a dorit să aibă copiii perfecți și că i-a obținut. 

Dar experiențele care declanșează urgența de a fi povestite, urgența de a fi exprimate în cuvinte, căci cuvintele o ajută să le scoată, fizic, afară din ea – aceste experiențe sunt cele negative, cele care o sufocă, experiențele din care nu poate scăpa și care-i conturează pereții ca pe o închisoare. Dar dacă asta e închisoarea, înseamnă că ea știe că nu poate ieși? Că își acceptă soarta? Înseamnă că, dacă nu poate ieși fizic, atunci încearcă să scoată din ea, ca o exorcizare, violențele dintre acești pereți pe măsură ce ele se întâmplă, să le scuipe, iar ca să le scuipe trebuie să le dea o formă, iar forma sunt cuvintele?

Deraiez, am depășit la rândul meu conturul. Sunt pe drumul cel bun, dar trebuie să mă mențin între rânduri, probabil în câteva ore se întorc, trebuie să citesc tot și să plec. 

Acești pereți creează un teren fertil pentru un contrast interesant. Analizându-i mai atent rugăciunile, în special cea lăsată după unul dintre cele mai intense episoade, aproape de final, cel în care soțul crede că prietena ei care i-a salvat viața când a suferit un infarct îi aranjează întâlnirile cu alți bărbați și că inclusiv în ziua infarctului era la ea cu acest scop – după acest episod urmează o rugăciune mai intensă decât celelalte (șapte rânduri, trei semne de exclamare, 32 de cuvinte scrise din ce în ce mai lăbărțat, din ce în ce mai indescifrabil), precedată de trei cuvinte care îl descriu pe el, scrise cu litere mari de tipar, care ar putea fi considerate jigniri, dar sunt observații directe din teren, țipate, nu spuse, iar țipatul e un act suficient de puternic încât să șteargă orice nevoie de verb, de propoziții, de reguli gramaticale, iar rugăciunea e: „Mă rog la bunul Dumnezeu să îmi dea liniștea de care am nevoie în ultimii ani de viață, să facă cum știe El mai bine. Facă-se voia Ta, Doamne, nu a mea! Iartă-mă și mă miluiește!”  

Aici e punctul în care cedez. Aici e punctul în care renunț. Aici e punctul în care îmi dau seama. Am citit paginile astea acum doi ani și anul trecut, dar nu am văzut niciodată ce văd acum, nu am văzut claritatea și simplitatea cu care autoarea își cedează orice formă de control asupra situației. Dacă nu schimbă ceva, e pentru că simte că nu poate. 

Are o dorință, o „voie”, nu spune exact care e ea, dar, oricare ar fi, nu e atât de importantă sau nu e cea mai importantă, pentru că cea mai importantă e voia divinității în care crede, o voie pe care n-o poate controla și care o controlează pe ea, iar dacă n-o poate controla nu are de ales. Lumea ei a fost mereu casa ei, casa pe care s-a simțit născută să o formeze, lumea ei n-a fost dincolo de casă, chiar dacă a călătorit, a cunoscut oameni, dar nu ar putea să conceapă o viață în care această casă se schimbă și, mai mult decât atât, iată un alt contrast interesant, citesc de două ore un jurnal intim și nu am găsit până acum poarta de acces spre imaginația autoarei, spre ce-și dorește, ce visează, dincolo de realitatea zilnică. Nu am găsit, iar dacă pe alocuri am simțit că parcă aici s-ar deschide ceva, nu se deschide niciodată. Poate are legătură cu timpul, cu timpul pe care îl dedică scrisului, cel mai des a scris o dată pe lună, poate mai mult simte că ar fi prea mult. Deși nu a văzut-o nimeni scriind și nu i-a zis nimeni să n-o mai facă, nu îndrăznește să-și ia mai mult timp pentru asta, să scrie mai des, își impune singură o limită, o constrângere. Știe că simplul act de a spune, de a scrie, de a face observabilă viața cu el și gândurile ei intime o pune în pericol. Dar care e efectul? Efectul e că imaginația ei stă pe loc: ce e început azi nu e continuat mâine, scrisul ei nu primește o șansă să o ducă în locuri nebănuite, să o surprindă, să scrie altceva decât ce există deja.

Citind, am identificat cel puțin o bijuterie care putea deschide o explorare mai adâncă și care, acum cred, mi s-a părut atât de frumoasă nu doar prin ce evoca în pagină, ci și pentru că m-am oglindit în ea, pentru că timp de o secundă am avut impresia că eu am scris asta, că frazele astea ar fi putut să iasă din mine, că dincolo de sânge ne leagă ceva impalpabil, ne leagă modul de a face conexiuni între idei, între imagini, ne leagă felul în care redăm în scris ceea ce observăm că trăim în interior, iar paragraful e ăsta: „Nu am mai răbdat și am plâns pe săturate, lucru care m-a liniștit, dar m-a îndepărtat și mai mult de el.”

Beau apă. Divaghez, uit că nu e timp să analizez tot ce ar putea fi, abia e timp pentru ce am în față. 

Iar dacă privesc ce am în față, văd așa: dacă soțul îi controlează realitatea, Dumnezeu îi controlează imaginația. E atotprezent, lui i se roagă, lui îi cedează controlul, el îi apare ca alinare, în el își găsește liniște, după el pune semne de exclamare, după el merge în biserică. Asta nu poate depăși scrisul de o zi: puterea pe care o figură masculină ficțională o are asupra câmpului ei imaginar. Când se așază la birou și scrie și termină de descris realitatea care o copleșește, iar mintea ei e goală pentru o secundă, imaginea care îi vine în cap nu e una dintr-o infinitate de posibilități din zilele trecute, ce a citit, mici bucurii, și nu e nici una dintre posibilitățile în care viața i s-ar putea schimba. Și chiar dacă apare așa ceva, următoarea imagine e una care există mereu în fundal: e acest Dumnezeu, nu există ceva mai presus decât el, el e salvarea, e imaginația și  tavanul sub care se oprește imaginația. 

Știu acum de ce câteva fraze fac notă discordantă: „am fost încântată”, „nu mai suportam să mănânc carne”, „am hotărât să nu-i mai răspund”, „chiar nu mă mai interesează”, „o iubesc”, „am luat banii și i-am aruncat”, „i-am zis să nu-mi mai cumpere flori”, „i-am spus să-i fie rușine”, „nu am mai răbdat și am plâns pe săturate”, „am răcnit”, „am ripostat”. Sunt la diateza activă, arată acțiuni clare, arată puterea autoarei, agentivitatea, capacitatea de a decide și a lua o poziție, de a întrerupe controlul pentru scurte momente. În aceste momente ea există dincolo de ce cunoaște, și din realitate, și din imaginație. Sunt unice pentru că exprimă acțiuni pe care și ea știe că nu le-ar face, cu unele poate nici n-ar fi de acord („nu am mai răbdat”), sunt toate în contrast cu comportamentul ei uzual, poate pentru că nu e mânată de nimeni, în momentele astea nu există nici sarcinile cotidiene, nici actul de a-l urma pe Dumnezeu, ignoră regulile, e instinct pur. 

Agentivitatea autoarei, reacțiile ei în moduri care arată nesupunere, acțiunile care-i dezvăluie puterea, se desfășoară în interiorul casei. În interiorul casei apare revolta, apare și forța – nu în afara sau împotriva ei. Am crezut mereu, într-un fel sau altul, că ar trebui să plece. Însă în mod surprinzător, faptul că rămâne aici, în mijlocul lucrurilor, nu o jefuiește de claritate; și viceversa, claritatea nu e ceva ce poate fi dobândit doar în exterior. Pentru autoare, nu e obligatoriu să iasă din infern ca să se uite bine la el. Chiar dacă arde, ea vede. Mama e vie.

*

Închid jurnalul și îl pun la loc în sertar, sub celelalte caiete. Mă îmbrac, ies din casă, încui și merg către gară. Pe peron scot telefonul, vreau să-i scriu că am fost până la ei. Ridic capul și văd că vine spre mine, cu tata lângă ea. Sunt aici, pe peron. Ne pupăm, el mă întreabă ce fac, eu îi zic că am vrut să mă plimb până aici, dar nu mai pot să stau. Cum e mătușa?, îi întreb, bine, zice mama, și piciorul? Bine, dar nu mai poate să meargă. Ne pupăm iar, trebuie să fug, le zic, urc în tren, îmi caut locul, scot telefonul. În 10 minute o să-mi scrie „M-am bucurat să te văd” și o să am iar cuvintele ei în față. 

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian

Redactare de corin