„Adulți. Nu pot să trăiesc fără copii. Dar îmi plac foarte mult și adulții, pentru că simt o mare compasiune pentru ei.” (Lydia Davis^[1])

Notă: acest început de text cu beciuri invită oricând la o croire a unor pliuri cu amintiri despre munca unor bătrâni pe care nimeni nu i-a ascultat îndeajuns când aveau ceva de zis, dar și cu câteva rânduri despre cum n-avem așa multe spații de reflecție când suntem copii, cu toate că se zice că atunci avem forța de a crea locuri pentru refugiu, căci avem intactă capacitatea de a visa. Eu nu cred asta. Dacă acasă nu aș fi avut două beciuri în care să fi simțit că pot fi cine vreau cât timp mă aflam în ele, nu aș fi ajuns prea curând să-mi pot imagina un altundeva care să mă cuprindă mai satisfăcător. Și, ca adult, unde cobor ca sufletul să se culcușească și ce mai înseamnă azi să mă desprind de muncă, de relații și de mine însămi, ca să nu mai doară că sunt puțin neconformă? Neconformă cu ce? Rămâne de simțit, nu de văzut.

Oricum, undeva între copii și bătrâni, tăiați dintr-un bloc al rezilienței, mă regăsesc prea des când mă gândesc dacă voi continua să fiu profesoară toată viața.

𓆉

Fiindcă nu era un om care să adere la obiceiuri religioase, tata se ascundea în beci de fiecare dată când preotul dintr-un sat din Prahova, unde am crescut, venea să binecuvânteze casa de sărbători, pentru că știa prea bine că nu se intra nicicând acolo cu acest prilej. Ceea ce este cel puțin problematic. Cuvine-se cu-adevărat să te fericim, pe tine, beciule. De ce, adică, un spațiu să fie neatins, nevăzut, lăsat în periferia lui, fără să beneficieze de prezența preotului nostru? Cred că mă urmărea asta, într-un fel, când rămâneam pe gânduri, blocată în momentul „botezului locuinței”, dându-mi seama că nici de data asta beciul nu a fost descuiat, nimeni nu a întrebat nimic de el, nu a fost de niciun folos și a rămas în legea lui, cu o utilitate care se va vădi doar la timpul potrivit sau deloc? Până atunci, însemna înmagazinare, firesc, așa cum și eu am simțit că sunt adesea. Și noi strângem, suntem sau nu suntem dorite și doriți, ori rămânem uneori în umbră doar ca apoi să răzbim cu și mai multe resurse.

Că beciul e, de fapt, acest instrument prin care am ajuns să îmi măsor dezinvoltura a devenit limpede abia când am crescut. Nevoia mea de a fi invizibilă o leg acum de nevoia mea = a copilei de a coborî în beci și de a sta acolo mult și bine. Mă întreb câți copii din București au acest spațiu-timp pentru reflecție. Unde se duc ei când au nevoie să nu mai fie văzuți de cei mari, când au la dispoziție doar un apartament înghesuit (sau poate nu), iar orașul (afară) înseamnă orice, dar nu refugiu. Există cu adevărat pentru adolescenți o poposire sigură în relațiile de prietenie, în parcuri, biblioteci sau supermarketuri și care este cu adevărat locul unde ei există fără a performa? Un răspuns poate fi, desigur, că refugiul e parte a unui barometru de natură psihică și că, oricum, nu toți copiii au dezvoltată latura introspectivă, așa încât să simtă că trebuie să plece, să meargă undeva pentru a fi cu ei înșiși.  

𓆉

Subterana/ subteranul: topos care trimite la katabasis^[2] (gr. „coborâre”)sau la cele două beciuri ale copilăriei mele. Unul construit de bunicii din partea tatălui meu, acasă, în Prahova, iar altul undeva în Galați, la bunicii materni pe care îi vizitam în vacanțele școlare. Pendularea între cele două intimități produse de acest spațiu mă face și azi să-mi doresc să aparțin, să știu că am la îndemână o arie a mea, un dedesubt care să mă conțină protector.

Am vrut inițial să fac o listă cu câteva cărți pe care le-am citit și în care apare subterana, în variate forme (printre altele, pivniță, vizuină, temniță, infern). Pe Goodreads deja există o pagină intitulată Basement Books, din care n-am să scriu nici măcar un titlu. În schimb, am să las aici fragmentul de text prin care probabil încercam să înțeleg ceva din mine, scriind următoarele, pe

23. 05. 2019

„[…] În beci, becul s-a ars. Acum, de pe unghia cerului picură ceară fierbinte. Soarele usucă tot. Întreg parcul pentru copii ca un sit miniatural împlântat în spatele pânzelor de păianjeni care țesală pereții beciului. Pânzele astea înhață spațiile dintre brațele crucii de pe mormântul tău. Le înfășori pe mână și le porți ca mănuși până când, acasă, eu te oblig să te speli – masa e gata. Vocea mea îți deschide cu ghearele toracele și de acolo iese Mama – mamă a păianjenului care umblă fără tăgadă și-și întinde țesătura, o dublează chiar. Mama câinelui care geme lovit de piatra bărbaților cu icoane în mână și care înjură în parcuri cu copii. A ta. Voiai așa tare să cobori în beci. Mă rugai, cred. M-ai fi rugat, cel puțin. Văd mamele târându-și copiii în aceste parcuri, mamele simulează joaca. Pe tine te aud încă strigând… Te dădeai de-a dura printre petalele căzute din copaci și eu trebuia să te ridic. Dar preferată rămânea răcoarea pe care o emana cimentul din subterană. De-aia n-ai putut rezista în căldura pântecului. […]”

Nici măcar nu mai știu la care acasă mă refeream – Prahova ori Galați.

Beciul din Prahova e mai „convențional” (?). E o bubă bună crescută sub pielea casei, e acel spațiu în care nu ajungi decât atunci când ai nevoie: mama te trimite să iei o tigaie, un borcan cu gem, un furtun pentru scos vinul din butoiul așezat cuminte într-un colț de garaj. Nimic nu e arbitrar, deși poate părea așa, în acea adunătură de obiecte care nu sunt atât de docile precum par sau cum avem noi impresia că sunt. Scările acoperite cu un preș care alunecă („Așa, rupe-ți gâtul!” – răsună mama când n-am grijă la pași), mesele cu mușama decolorată și rafturi improvizate din materiale aduse de tata de la muncă. Un singur geam pătrat, cu gratii, întredeschis, pe peretele din dreapta cum intri, sticle cu apă de la mare și semințe de flori în foste cutii de înghețată. Conștientizez acum că acolo respiră indiferența universului față de om, o suflare a autosuficienței^[3].

În schimb, beciul din Galați e greu accesibil, în afara casei, în curte, adăpostit sub o ușă metalică grea. Cu paravanul acesta deschis, de sus, beciul e doar un dreptunghi negru. În abis, se văd capetele unei scări de lemn. Mă lua amețeala când trebuia să cobor. Lumina e arsă demult acolo și nu a avut cine să schimbe becul. Mergeam mereu cu o lanternă care atârna în buzunarul blugilor șterși, de casă, până când, simțind pământul sub picioare, încercam să scanez spațiul și să îmi dau seama de ce coborâsem, de fapt. Aici nu depozitam lucruri necesare frecvent. Nimănui nu îi plăcea să se agațe de o scară putredă – de aici simpatia mea pentru acest beci în care mă regăseam când mama adormea puțin, în unele după-amiezi, și era cert că mă pot desfășura în voie și că-mi pot imagina cum bunicii mei au cultivat morcovi pe un petic de pământ sub pământul pe care ceilalți muritori mergeau, căci pe bunicii mei din Moldova îi văd așa adesea: niște ființe cu forță fără de sfârșit și care au susținut-o pe mama să fie învățătoare. Dar nu de aceea am devenit eu profesoară. Îmi place să cred că discernământul liceenei din trecut a fost îndeajuns de puternic să coreleze aptitudinile mele cu ideea de a ghida câteva mâini de elevi să aibă încrederea pe care eu am căpătat-o anevoios (încredere în sine și în putința lumii de a se reconstrui indiferent de cât de cleios e materialul pus la dispoziție).

𓆉

Poate fi, întrucâtva, alegerea de a deveni cadru didactic similară cu cea a unei activiste care s-a urcat în vârful unui sequoia și a stat acolo vreo doi ani?!^[4] Propun să judecăm dacă profesoratul este un act de bravado ori o experiență spirituală.

În 1997, Julia Butterfly Hill s-a cățărat de-a lungul unui arbore, în vârstă de peste 1.000 de ani, numit de ea „Luna”, din California de Nord. Pacific Lumber intenționa să-și continue producția de cherestea, iar ea dorea să salveze copacul. A stat acolo până când s-a ajuns la înțelegerea ca o suprafață de aproximativ 60 metri din proximitatea arborelui să fie protejată. Julia a avut un grup de sprijin, oameni care îi aduceau mâncare și care se adunau în jurul copacului, celebrând atitudinea activistei.

Cotind brusc de la una la alta, mă tot gândesc care profesoare/profesori simt că sunt susținute/ți și că se pot avânta în a menține(în și pentru copii, dar și pentru ele/ei, ce e drept) vie, dacă nu a salva, o grăunță de chef și încă un pic de curiozitate pentru lume. Inutil să menționez solidaritatea, empatia, blândețea sau toleranța. Aceste cuvinte au ajuns, în cei mai recenți ani, să fie echivalentul unor răspunsuri standardizate pentru Evaluarea Națională la limba și literatura română. Există acolo un exercițiu ce invită la asocierea unui fragment de ficțiune cu un alt text literar pe baza unei valori morale sau culturale. Copiii trebuie să identifice, într-un pasaj la prima vedere, un astfel de aspect pozitiv care se regăsește și în una din lecturile proprii. Pare, astfel, că se exersează capacitatea de a fi original/ă și de a găsi un răspuns ce exprimă candid raportarea la lume, dată fiind identitatea în formare a unei persoane aflate la final de clasa a opta. Totuși, acest item este adesea parcurs printr-un șablon ce conține doar formulările cadrelor didactice. În consecință, valorile precizate anterior sunt conținute de programa de examen care ne obligă să le atașăm unor texte, fără ca elevele și elevii să simtă, în fond, că există înscrise în mantela literaturii. Poate copiii citesc poveștile acelea din manuale și din foile de examen cu ochelarii pe care un adult n-ar mai putea vreodată să îi poarte și cu un spirit de libertate pe care școala ar trebui să-l producă, iar ideile primite de-a gata blochează orice cale de acces la onestitate ori la autonomie. 

Făcând încă un salt acrobatic^[5], nu știu dacă zona forestieră pe care Julia Butterfly a reușit să o ocrotească rămâne, cu adevărat, o mărturie a responsabilității și a temerității, cât un soi de teritoriu ce încearcă să concilieze, pe de o parte, dar și să existe și atât, pe de altă parte, fără a fi ridiculizată ideea că natura este tămăduită datorită unui arbore ce stă în rădăcini pentru că, desigur, cuiva i-a păsat de el. Cuvine-se cu-adevărat să îi fericim pe cei cărora nu le e teamă de optimism câștigat prin acțiune.

𓆉

Dacă, într-a douăsprezecea, răspundeam repetat la un interviu închipuit referitor la ce mă văd făcând după facultate și spuneam „profesoară”, acum îmi e puțin mai clar că denominația aceasta nu mai înseamnă ce credeam pe atunci, căci ea se resemantizează zilnic în: protestatară, psiholoagă, administratoare, oratoare, funcționară și organizatoare de evenimente, asistentă medicală și meșteșugară [rog persoanele din învăţământ să prelungească axa oricât e nevoie].

După prima mea zi în învățământul de stat am venit acasă plângând. Nu pentru că vreun copil s-ar fi uitat straniu la mine și mi-ar fi adresat un cuvânt jenant, ori pentru că nu m-aș fi simțit integrată de către „corpul” profesoral, ci pentru că atingeam singură cu degetul un corp în putrefacție, temându-mă că încep și eu să mă dezintegrez.

Mi se oferiseră (fără ca eu să fi cerut), într-un context care implică biroul direcțiunii, insistență și joc de putere, încă 11 ore, pe lângă norma didactică de 19 ore, cum prevedea decizia de la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, hârtie primită în urma „câștigării” (căci să vrei să te educi este o competiție, în fond), la concursul național de ocupare a posturilor – titularizarea. Cu alte cuvinte, lucram aproape dublu, pentru că „sistemul” (increatul/ amorful, să-i spunem cum ne este la îndemână) nu declarase la timp cele 11 ore libere și acum NU AVEA CINE să țină clasele în liceul respectiv, în afară de o nou-venită. Firește, există echitate, a fi asertiv și încrederea de a spune „NU”, însă pe acestea eu nu mi le însușisem prea bine la acel moment. Am intrat într-un mâl, deși înainte de acea zi îmi spuneam că vreau să cultiv câte ceva într-o grădină ce fusese deja plivită cu grijă ani la rând. Am intrat apoi în beciurile mele, pentru că altfel betonul Bucureștiului m-ar fi supt prin crăpăturile pe care le număr prea des, așa cum făceam în copilărie cu scările care urcă și coboară în cele mai liniștite locuri în care am existat ca o ființă fără timp, singură și fără așteptări.

𓆉

Deschid Raportul privind starea învățământului preuniversitar din România (an școlar 2023 – 2024) și îmi spun că trebuie să am răbdare, că am citit altele și mai rele. Știința umanistă, în cazul meu, aria curriculară Limbă și comunicare: limba și literatura română, se arată a fi în derivă. Apoi, planurile-cadru pentru ciclul liceal aprobate în iunie 2025 aduc modificări în privința numărului de ore alocate unei materii. În clasa a XI-a și a XII-a ar urma să se facă doar două ore de limba și literatura română pe săptămână, în trunchiul comun. Voi cita din Ordinul ministrului educației și cercetării (nr. 4.350/2025), pentru a evidenția numai cât de absurdă și contradictorie este alegerea de a oferi două ore unei discipline care are rolul de a modela gândirea sănătoasă, întemeiată pe luciditate, dar și o întreagă viziune asupra celor sufletești și înconjurătoare: „Trunchiul comun asigură, în principal, dezvoltarea culturii generale, contribuie la formarea competențelor-cheie și susține alfabetizarea funcțională, fiind în relație directă cu profilul de formare al absolventului”^[6]. Mă mir și eu, ca mulți alți colegi din învățământ, de cum se mai poate construi alfabetizare funcțională într-un astfel de scenariu ce favorizează: lipsa, reducerea timpului pentru asimilarea informației, graba de a trece prin unitățile de învățare și micimea relevanței comunicării reale într-un cadru organizat.

Mai departe, revăd cum 2024-2025 a fost anul școlar în care, ca dirigintă, am înțeles că materia de predat e doar un gros-plan, o muzică ambientală ce se pierde în tonuri disonante când și când, fiindcă în fața oricărei încercări de a împărtăși ce știi cel mai bine ca profesoară se află, de fapt, un șantier. Nu-ți dorești să locuiești într-o cameră ai cărei pereți exteriori pot fi loviți oricând de brațul unei macarale ce se presupune a lucra după un regulament, dar care are adesea erori de funcționare.

Clasa pe care mi-o proiectez drept o nucă tânără, protejată încă de peretele verde și cărnos devine repede scheletul, praful negru din nuca stricată, seacă. Mintea poate să o recompună, să deseneze iar nuca proaspătă, ce se împlinește după un ciclu firesc de evoluție. Profesoara ia markerul (cumpărat din propriii bani) și schițează pe tablă acest fruct bizar, le arată celor care pot fi atenți cât de înduioșător este să ai ceva al tău de care să ai grijă, nu ca să consumi acel ceva, ci doar pentru recunoștința de a vedea, de a fi aproape de ceea ce ai ținut în mână ca un indicator al speranței că orice poate să crească dacă e luat în seamă și respectat. Realitatea e alta. Școli întregi părăsite de bunul-simț al adulților care fie s-au adus singuri în această stare, fie au fost alienați treptat, blocați emoțional de birocrația și de nedreptățile perpetue din învățământ.

De la profesoarele & profesorii colegiilor naționale din capitală & orașele mari, care timp de trei-patru luni dintr-un an școlar fac voluntariat sâmbăta și duminica în economia concursurilor și olimpiadelor, până la zilele interminabile ale celor care lucrează în învățământul rural și au întotdeauna câte ceva de construit (la propriu)^[7] în clădirile dezafectate în care încearcă să-și țină cursurile, sistemul educațional românesc este întins, ciufulit, împuns: o plastilină care își pierde vitalitatea. Concursurile și olimpiadele sunt, fără îndoială, parte a acelei bucurii ingenue pe care o simt profesorii, căci așa pot lucra cu elevi capabili de performanță, dar, în același timp, aceste competiții se așează destul de nefiresc în schema orarului deja încărcat. Îmi amintesc faptul că anii trecuți mergeam să asist la olimpiada de matematică sau să ajut la desfășurarea celei de fizică în zile de weekend, pentru ca apoi, următoarea sâmbătă să fie petrecută până spre miezul nopții într-un liceu din București în care s-a ținut fie OLLR (Olimpiada de limba și literatura română), fie OLAV (Olimpiada de Lectură ca abilitate de viață). Elevii sunt și ei sufocați de această neconcordanță între programul școlar (și programă – conținuturile materiei) și timpul liber, căci s-a întâmplat ca, de pildă, două olimpiade să se suprapună, în condițiile în care unii copiii își doreau să participe la ambele, fiind astfel nevoiți să aleagă unde să meargă. Dacă punem apoi aceste pâlcuri de educație din mediul urban în relație cu rata abandonului școlar din satele românești va rezulta oricum o imagine dezolantă; dezechilibrele sunt năucitoare.

Am amice care au renunțat la învățământ după 5-7 ani de predat și cunosc persoane al căror confort vine din afacerea cu meditații, iar experiența de zeci de ani din școală rămâne doar un bazin în care se adună pe fund un praf de bucurie pentru câțiva copii pe care adulții au răbdarea să îi formeze. Sunt profesoare/i care își întregesc norma prin a merge în trei-șase unități de învățământ și suplinitoare/i care iau an după an note mari la titularizare, fără a avea post, fără a avea, așadar, șansa reală de a preda cu stabilitate, cu ideea că nu mai e nevoie să o iei iar de la capăt cu pregătirile pentru inspecții și adaptarea la un nou colectiv de oameni.

Greva profesorilor din 2023 și protestele sindicaliștilor din 2025, contract colectiv de muncă, tensiuni politice și batjocura ca proliferări ale dicționarului profesoratului. Măsurile din vara anului 2025 pentru reducerea deficitului țării au declanșat organizarea sindicală din instituțiile de învățământ preuniversitar (dar și universitar, căci la marșul de pe 9 septembrie am remarcat prezența Sindicatului Salariaților de la UNATC), din moment ce acest pachet de austeritate a vizat educația prin reducerea sporurilor, a eliminării unor tipuri de bursă și adăugarea a două ore pe săptămână la norma de predare existentă, fără modificări salariale, precum și scăderea sumelor de bani acordați pentru activitățile didactice în regim de plată cu ora – PO (cele din afara contractului de muncă; pentru PO se face contract individual în situații în care există posturi vacante sau atunci când unele clase au rămas fără profesori în urma întocmirii încadrărilor, fie pentru că anterior au lucrat cu suplinitori, fie pentru că titularii sunt nevoiți ori aleg să predea și sub această formă salarială). Nu toți colegii din sistemul de învățământ au participat la acest protest (chiar dacă nu fac parte din Sindicat, multe cadre didactice au mers în prima zi de școală în Piața Victoriei și au fost parte a mișcării cu rolul de a sublinia nemulțumirea îndreptățită cu privire la decizii care îi defavorizează pe cei din învățământ, și nu numai), iar propunerea boicotării începutului de an școlar nu a fost întocmai apreciată la nivel unanim. Divizarea există și ne amorțește, deși se constată mobilizarea împotriva acestor măsuri care pot conduce foarte ușor la ignoranță, superficialitate și confuzie în societatea viitorilor ani.

Dincolo de ce am aflat de la știri și de pe rețelele de socializare, se întind atâtea alte aspecte pe care le-am văzut îndeaproape. Divergențele din cancelarie, bullyingul care își întărește colții, tot mai mult, prin versantul digital, înstrăinarea copiilor și dependențele. Cerințe educaționale speciale (CES) care așteaptă să fie puse în practică de profesoare/i, spre a nu rămâne, deci, un simplu portofoliu cu semnături adunate de la toți cei care trec printre copiii ce merită să fie înțeleși. E revoltător că nu știu în ce măsură măcar una dintre aceste probleme va fi vreodată abordată în vreo dezbatere publică sau în cabinetele miniștrilor care hotărăsc parcursul oamenilor din sistemul școlar.

În același timp, în toate cele de mai sus undeva sunt pierduți copiii. Că bursele se dau și se taie, că premiile generează prestigiu și că progresul se măsoară în sutimi și medii școlare anuale spoite cu roșu^[8] în cataloage obosite e una, dar că ar fi necesar să vedem copiii drept ceea ce sunt, nu rotițe în mecanism, e alta. Sunt, totuși, destul de apropiate liniile care se tot suprapun, de fapt, creând un neinteligibil. Și în această mâzgălitură vreau să văd ceva cu sens, anume să ofer climatul de odihnă, liniște și siguranță când ajung în clasă, dar și ludic și libertate. Ideal, desigur, dar și tangibil, într-o bună măsură, dacă voi reuși să am în vedere, în continuare, lumea interioară și nevinovăția acelora care cred că mi-au și sugerat, la un moment dat, că se simt ca o muniție îndesată în cutiile de prin niște tranșee părăsite.  

𓆉

În beciurile mele va fi lumină și pereții lor vor aduna atâtea pagini câte vor fi scris copiii pe care i-am întâlnit. Scările către acolo vor fi cuvinte nescrise, zâmbete și plimbări cu ei, regăsirea în timiditatea unora, dar și curajul pe care l-am integrat în reflexele mele datorită lor. O poză cu ei într-un laborator de chimie dublează fotografia cu mine aducând un pepene din răcoarea beciului de la țară.

[1] Lydia Davis, „Extrase dintr-o viață”, în Defalcare. Aproape nicio amintire, trad. din limba engleză de Luana Schidu, București, editura Vellant, 2016.

[2] „Coborâre în lumea subterană sau relatare în literatură a unei astfel de călătorii în țara morților, constituind o

vizită temporară urmată de o ascensiune”, în Chris Baldick, The Oxford Dictionary of Literary Terms, Oxford University Press, 2015. De văzut și Madeleine Scherer, Rachel Falconer (ed.), A Quest for Remembrance. The Underworld in Classical and Modern Literature, Routledge, 2021.

[3] Ambivalența lumii materiale (depășirea ideii de funcționalitate asociată unui obiect sau dependența lui de voința umană și faptul a exista în sine) este explorată de Graham Harman în Object-Oriented Ontology: A New Theory of Everything, Pelican, 2018.

[4] Butterfly (2000), regizat de Doug Wolens

[5] O piesă de teatru excepțională despre subteranele activităților profesorale este Acrobații. 7 zile din viața unor profesori de țară (regizată deDavid Schwartz, trailer aici: https://www.youtube.com/watch?v=7fNGWm9Djlw), recomandată de Cati, o liceană ancorată în realitatea socială: doar un exemplu care demonstrează cât de mult tinerii de diverse vârste calibrează interacțiunile normative cadru didactic – elev.  

[6] Monitorul Oficial al României, Anul 193 (XXXVII) — Nr. 594 bis. PARTEA I. LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ȘI ALTE ACTE. Joi, 26 iunie 2025. Anexele nr. 1–38 la Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 4.350/2025 privind aprobarea planurilor-cadru pentru învățământul liceal cu frecvență zi, (157 de pagini), p. 20.

[7] În comuna Puieni din județul Giurgiu, cadrele didactice au participat, în timpul verii de anul acesta, la îmbunătățirea aspectului Școlii Primare nr. 1, printr-o serie de picturi murale pe holurile clădirii recent renovate. După cum povestește Cati, voluntară în cadrul AIVImedia.hub, care s-a alăturat echipei de lucru, profesorii s-au strâns într-o zi de vacanță pentru a organiza mai bine spațiul clădirii care, deși nu are multe săli de clasă ori dotări pentru educația digitală, reprezintă o sursă de învățare sigură pentru copiii din mediul rural.

De asemenea, în Școala Gimnazială Voetin din Sihlea, județul Vrancea, elevii învață acum în săli moderne de clasă, cu echipament tehnologic și materiale create din banii angajaților școlii. Alina Eșanu, profesoară de limba română, suplinește lipsa spațiilor culturale din comuna în care lucrează prin crearea unui soi de cameră pentru creativitate – un spațiu al liniștii și îndemnului la citit într-o școală căreia mulți oameni poate nu i-ar fi acordat vreo șansă de creștere, de aducere în actualitate.

[8] În școlile în care nu a fost încă implementat catalogul digital, mediile elevilor sunt calculate tradițional, de fiecare diriginte în parte, existând o mai mare transparență a situației la învățătură a claselor din încadrarea unui profesor, față de varianta electronică ce nu permite vizualizarea rezultatelor la alte materii în afară de cea predată. Perioada încheierii mediilor școlare generează o serie de anxietăți, dar și modificări consistente în relația elev-profesor. Spre exemplu, dacă un elev are potențialul de a primi bursă în anul școlar viitor, pe criteriul notelor bune la învățătură, există posibilitatea ca profesorii să supraevalueze nivelul de cunoștințe sau să fie influențați de mediile pe care le observă la celelalte materii marcate cu cerneală roșie în căsuțele cataloagelor.

–

Curatoriere & editare de Andy Andreea & Diana Manea 

Redactare de Agu