Camera de priveghi este prototipul camerei de oaspeți.

Ambele sunt decorate minimalist, cu aranjamente și detalii ieșite dintr-o minte lipsită de imaginație. Ramele negre încadrează naturi moarte; stratul de praf estompează culorile odată vii ale perdelelor pliate. Bolul cu mere putrede umple camera cu un miros greu, dulceag. Nici cel mai energic cuplu de tineri îndrăgostiți cazați peste weekend în camera de oaspeți, nici chiar scârțâitul tăbliei învechite a patului, omagiu adus vieții răposatului, nu pot anima aspectul banal al tapetului și al cearșafurilor albe.

Mătușa Ana sosește la brațul fiicei ei, Eliza. Deși e bocitoare voluntară la înmormântările rudelor de gradul I, Eliza percepe taxă verișorilor din Sălaj. Aceștia mai degrabă i-ar da toți banii preotului decât Elizei, care-și varsă lacrimile și-și sugrumă laringele ca să închege spectacolul mult așteptat.

— Oglinda! Ascunde repede oglinda, îmi șoptește Eliza la ureche.

Sunt încurcată. În camera de oaspeți nu există nicio oglindă. Pereții au, cel mult, picturi creștine cumpărate de la piața de vechituri.

Da, îmi amintesc acum. În tabloul de deasupra patului în care oaspeții se zbenguie după unsprezece seara e înfățișat un înger cântând la nai. În colțul din dreapta jos, cântărețul șade pe un buștean, iar oglinda ovală din fața lui, parțial ascunsă de un tufiș, îi reflectă degetele scobite, însângerate, și chipul perfect inexpresiv.

Îi spun Elizei că mi-e imposibil să elimin oglinda din camera oaspeților din moment ce aceasta e fixată-n vopsea de peste cinci secole. Ea mă înghiontește și iese din camera mortuară.

În mulțimea de oameni îmbrăcați în haine de doliu îi caut pe mama și tata. Fața în formă de inimă a cumnatei mele mă face să o confund pentru o clipă cu mama, dar ochii castanii cu striații verzi nu se potrivesc.

Gluma nesărată a tatei la evenimentele unde era forțat să poarte pantalonii din tergal era să frece un chibrit de ei și să alarmeze pe toată lumea că miroase a fum. 

Înainte să plec la facultate, frate-meu și cumnata au venit din Anglia special pentru a sărbători Crăciunul în familie. Atunci, Anton i-a făcut aceeași glumă tatei, când i-a poftit în camera de oaspeți. Spre surprinderea tuturor, tata deja sprintase către gălețile din curte.

De data aceasta însă, Anton a refuzat să ocupe camera de oaspeți, acuzând aerul închis și îngreunat de evenimente nefaste. Deși aerisisem camera timp de trei zile, soarele refuza să se strecoare printre perdele. Niciun obiect nu lucise și nicio emoție nu răzbise în acea încăpere de mai bine de douăzeci de ani, când părinții noștri cumpăraseră casa, îngropându-se în datorii până peste cap. Când în sfârșit reușiseră să le achite, erau deja prea bătrâni și blazați ca să mai renoveze ceva.

Ies din camera de priveghi și observ crăpăturile din gresia ce pavează spațiul dimprejurul capelei. În cimitir, mormintele sunt dispuse pe trei niveluri de înălțime. În cel mai de sus, o groapă a fost săpată în această dimineață.

— Îmi pare rău pentru pierderea ta, îmi spune Robert, nașul de cununie al lui frate-meu.

Vocea lui groasă pare să trădeze o viață bogată în dezamăgire, deși nu are decât douăzeci și cinci de ani. Când aude basul din vocea lui Robert, soția lui, Gina, face ochii mari și pot să îi număr cutele de pe frunte, momentan doar două. Când ești cel îndoliat, nimeni nu se așteaptă să le răspunzi în cuvinte, așa că doar trec pe lângă ei și le zâmbesc slab. Cât la sută, oare, comunică prin mesaje-emoji?

Îmi amintesc cum vara ne plimbam împreună pe autostrada neterminată, la care aveam acces prin parcela de pământ din spatele casei. Alergam să te prind din urmă, tu cu sprintul tău de ogar australian, o capodoperă a naturii. Nu te uitai niciodată înapoi, știai că nu te voi părăsi.

Propozițiile înșirate pe bucata mototolită de hârtie se micșorează la fiecare lectură. Până acum ar fi trebuit să știu discursul pe de rost.

Ticu, unchiul din partea lui tata care pretinde că a fost spionul lui Iliescu la București, mă ia pe după umeri și-mi netezește hârtia. Se chiorăște la cele cinci paragrafe lungi și apoi boțește hârtia la starea sa originală. Unchiul Ticu n-a învățat niciodată să citească.

— Trebuia să te faci scriitoare, dacă-ți place așa mult să legi cuvintele-ntre ele. Dacă te nășteai oleacă mai devreme te făceam scribul meu pe când lucram pentru Iliescu.

— Mersi pentru ofertă.

Mă strânge de umăr și adaugă:

— Ei, gata, nu mai fii tristă, găsești tu pe altu’.

În zâmbetul lui se poate juca șah – câte un dinte alb, strâmtorat de două găuri negre.

Ca și cum ar fi știut cine murise, cele patru pisici ale vecinului de peste drum se cocoțaseră pe stâlpii porții și miorlăiau fericite, îmbătate de triumf.

Taică-meu și frate-meu cărau partea inferioară a sicriului pe strada șerpuitoare până la cimitir, trecând pe lângă toți vecinii care la un moment dat i-au purtat frică mortului. Doamna Ileana și-a ițit capul de după poarta din tablă ruginită și a gemut – hiii – după care:

— Dorel, hai încoa’. Acuma!

Am vrut să-i tai din prima elanul, dar Ileana a fost mai rapidă; deprinsese iuțeala în vorbă de la job-ul part-time de după intrarea la pensie. Îmbrobodea clienții la telefon să cumpere aspiratoare verticale fără fir, chiloți de damă fără dungă și alte invenții, iar dacă spuneai „nu”, te curenta imediat cu vreo replică inventată pe moment – „dar n-ai auzit, dragă, că părul de pisică se plimbă aiurea prin aer, dar ochiul omului e prea slab și nu-l vede? Doar nu vrei să te trezești că ți se fac ghemotoace de păr pe sub limbă sau în nas! Te poți sufoca în somn. Ancuța, verișoara mea, a pățit-o. Tot satul a râs de ea. Da’ acuma cu tehnologia asta avansată, aspiratorul VE966i adună și firele de păr inexistente!”

Așa se face că, întoarsă acasă după doi ani de expatriere, am găsit camera de oaspeți împânzită nu doar de flori de mucegai, ci și de aparatură inovatoare pentru îndepărtarea surplusului de dioxid de carbon din aer, pentru culegerea autonomă de urzici și modelarea cărnii tocate pentru chiftele, câte două exemplare din fiecare, încă în cutii, niciuna desfăcută.

Femeie bătrână și acră, Ileana ținuse ură pe el de când se certaseră că dăduse iama în păpușoiul ei, pe care nu-l mai întreținea de ani de zile pentru că era prea ocupată cu teleshopping-ul.

Ochii i-au sclipit în timp ce măsura coșciugul dintr-o parte în alta.

— Ridică capacul. Trebuie să-l mai văd o dată înainte să-l mănânce viermii.

— Ia-ți gându’! a răspuns taică-meu.

La capelă nu am invitat decât rudele apropiate, pentru că ele erau singurele în măsură, speram, să judece o ființă nu după comportamentul afișat zi de zi, ci după cum se comporta cu acei puțini oameni care-i intrau în grații, în care avea încredere necondiționată.

Eu fusesem cea mai apropiată de el. Procedam cu răbdare așa cum aș fi făcut cu un frățior mai mic. Firește, îl mai și necăjeam, iar când am plecat la facultate, o săptămână n-a tăcut; îl auzeau vecinii în noapte și îi sunau pe ai mei disperați după o oră de liniște.

Cu colțul ochiului îl văd pe Colonel, fratele mamei, cum își stinge țigara într-un ghiveci cu mușcate sângerii și se apropie. Colonelul fumează chiar și în cabinetul lui particular, în timp ce diagnostichează pacienți. Este singurul doctor – gastroenterolog – din neamul nostru. Toți din familie merg la el, indiferent ce probleme au, iar Colonelul prescrie ce medicamente vrea fiecare, fără întrebări. Eu sunt singura cu rezerve, căci am mereu într-un sertar din minte circumstanțele prin care a devenit doctor.

La un an după revoluție, când Colonelul își sărbătorea majoratul în comuna Frata, i-a intrat pe poartă unul – Timothy. Colonelul amesteca în ceaun, nu s-a sinchisit să verifice cine venise; în curtea lui oamenii circulau după bunul plac. Urlând de durere, cu mâinile împletite peste vintre, Timothy a căzut pe betonul grunjos. Abia atunci Colonelul l-a zărit și i-a sărit în ajutor, aproape doborând ceaunul în graba lui.

— Fă ceva, nu te uita ca prostu’! s-a răstit Timothy, care nici nu se prezentase și deja avea pretenții din partea Colonelului.

— Nu sunt doctor.

— Și ce? Un om știe să trateze un om. Hai, grăbește-te!

Colonelul l-a atins pe rănit în zona pancreasului, care părea inflamat, gata să puște. L-a lăsat să zacă pe beton cât a adus din casă trei căței de usturoi, un boț de mentă și câteva crenguțe de rozmarin. Știa de la bunică-sa că au proprietăți antiinflamatoare și, odată strânse într-un bol, le-a pisat, a scuipat – ptiuu – ca să se închege compoziția și i-a uns stomacul.

După o oră, Timothy s-a trezit din somnul molatec și și-a văzut mijlocul pansat, iar prin pansament se simțea o substanță grasă ca vaselina. I-a mulțumit Colonelului și, la câteva pahare, i-a povestit:

— Mă supără stomacul de când am rămas într-o seară la unitatea din Cluj. Aveam trenul următoarea zi dis-de-dimineață, iar locuința mea era prea departe. Hoinăream pe holuri, căutam somnul. De la fereastră, am văzut că soldații se prosteau, trăgeau la țintă pe întuneric de la 300 de metri. Am mers tiptil pe teren ca să-i sperii, dar un soldat mai smintit, agreat în unitate pe post de mascotă, și-a întors pușca spre mine și a țintit. Glonțul a perforat pancreasul și s-a blocat. Când a văzut că împușcase un colonel, a tras în toate direcțiile până a golit încărcătorul. Două gloanțe în coapse, trei în umăr, unul în pelvis și pe un soldat a trebuit să-l castrăm.

La facultate, când l-au întrebat de ce a ales medicina, unchiul a povestit întâmplarea cu Timothy și de-atunci atât colegii, cât și profesorii, i-au spus Colonelul.

— Cum s-a dus? întreabă Colonelul în timp ce scoate o țigară din pachet cu atenția pe care i-o acorzi unui nou-născut.

— L-a călcat un motor. I-a zdrobit capul. L-au găsit așa înainte de panta legheleului. Nu pot să-l privesc.

— Auci.

— Auci.

— Nici doctorii nu te pot aduce din moarte, spune Colonelul.

Îmi strânge umărul și mă întoarce 180 de grade. Privim amândoi ușa capelei, întredeschisă.

— Dacă vrei, ne uităm împreună. Mi-a plăcut nenorocitul, avea personalitate.

Cu fiecare pas în direcția sicriului simt cum sângele mi se scurge din corp în galoane atașate de picioare, care mă trag spre inima Pământului.

În orice moment pot să desfac strânsoarea Colonelului, dar un respect misterios pe care viii îl datorează morților mă obligă să privesc durerea gravată pe chipul celui mai bun prieten. Vreau să mi-l amintesc cu zâmbetul ăla tâmp de copil dornic să se lovească, să sângereze, să mănânce nisip, dar simțul datoriei nu mă lasă.

Colonelul ridică capacul cu viteza unui glonț ce străpunge un pancreas, și nu văd decât întunecime. Măruntaie îmbălsămate în țiței. Nicio urmă din blana care altădată strălucea holografic în lumina soarelui. Îndrăznesc să-l ating. Firele sunt mai aspre decât îmi aminteam. Capul îi este acoperit cu o batistă albă, brodată la margini cu margarete. El ura florile de orice fel. De cum se înălțau ghioceii primăvara, îi rupea cu tot cu rădăcină. Apuc batista de-un colț și o ridic atât cât să văd un ochi.

— Nu e el. 

Uimită de cuvintele ce-mi ies pe gură și scârbită de chipul desfigurat, îl acopăr înapoi cu batista.

— Ce?

— Ăsta nu e Pixel al meu.

— Și-atunci cine-i?

Ridic din umeri și ies din capelă. Îi explic mamei situația la ureche, ea îi șoptește lui frate-meu, frate-meu oftează enervat, verișoara bocitoare întreabă printre suspine „ce se-ntâmplă?”, dar nimeni nu răspunde până când Colonelul nu își aprinde o altă țigară și râde strident, apoi anunță:

— Plecați acas’. Ne-am adunat să înmormântăm cânele greșit.

— Poftim?

— Am refuzat invitația la nunta fostului soț ca să vin aici, se plânge mătușa Vivi.

— Al dracu câne. Dacă nu e mort, unde-i? sare vecina Ileana, care se infiltrase în grupul restrâns de îndoliați sub un oarecare pretext.

Dacă nu e acasă și nici în sicriu, știu unde să-l găsesc.

Ce ne-a unit de la început a fost dorul de ducă. 

Din curtea din spate, obișnuiam să trasez cu mâna orizontul punctat cu vârfuri de brazi, iar buricele degetelor fremătau de dorință. Apoi, cu el în coada mea, alergam până la gropiță, o râpă abruptă și, cel mai probabil, mortală. Numai ea ne despărțea de pădurea încâlcită, brazi corciți cu pini și stejari cu nuci, și rămâneam amândoi cu gurile căscate și mințile deschise la ce putea să ne aștepte pe cealaltă parte.

Alerg cât mă țin picioarele și cât de repede îmi permite rochia lungă până în pământ, pe care mama m-a obligat să o port; pesemne doliul îi îndreptățește pe oameni să-și asume voința altuia.

Mă opresc la buza gropiței. Acolo jos, în mijlocul sălbăticiei aride, Pixel doarme, aparent nevătămat. Soarelele ridică praful și creează în jurul său o aură cărămizie. 

— Pixel! Nebunule, cât te-am căutat!

Însă Pixel nu răspunde. Cu capul îndesat în blană, corpul său formează un cerc aproape perfect. Mă conving că dacă a coborât singur acolo, poate și să urce. Dar de ce nu o făcuse până acum?

Frânghii și un scripete. Aș putea să fac rost de ele, dar pereții râpei au crengi, spini și bolovani colțuroși; frânghiile s-ar încurca, iar Pixel ar rămâne suspendat.

Postul de poliție e închis duminica și, chiar dacă ar răspunde secretara, Irina, mi-ar spune enervată că n-o să trimită pompierii să salveze un câne. Atunci aș urla la ea, pe de-o parte agonizând, pe de alta fierbând de furie, „femeie, tu n-ai habar ce e aia compasiune, nici măcar șoarecii nu-ți trec pragul!”

— Pixel! Haide sus! Trezirea!

Gestul său de altădată, o mișcare energică din coadă, s-a degradat până la neclintire.

A vrut să vadă ce e pe partea cealaltă. I-am insuflat unui spirit inocent visuri de om, care dor și nasc dezamăgire, confuzie, neînțelegere, iar acum privesc cum Pixel, croit după durerea și fierbințeala ambiției mele, e imortalizat pe fundul unui hău.

De ce nu am făcut ocolul? Sunt vreo douăzeci de kilometri de parcurs, fie prin stânga, fie prin dreapta, până pe partea cealaltă. Ar fi trebui să-i trec. Să pregătesc un rucsac pentru mine și Pixel și, într-o zi, să cartografiem partea necunoscută a pădurilor din Valea Baciu.

— Hei! Ce faci acolo, nebuno? strigă din spatele meu Colonelul, însoțit de frate-meu și maică-mea.

Mă trag spre ei, înspăimântată de golul pe care l-aș lăsa în sufletele lor.

— Calmați-vă. Nu mă arunc. Dar Pixel e jos. Cum îl scoatem de-acolo?

— Doarme, n-are nicio treabă cânele ăsta. De-ar ști el câți oameni au venit să-l vadă mort, spune Colonelul, aruncând un chiștoc în râpă.

— PIXEL!!! strigăm noi, motivați de sorții de izbândă favorabili a unui grup de patru.

În continuare nimic. Dacă aș fi fost lângă el, l-aș fi auzit sforăind. Când sforăie, nasul i se zbate și firele de pe cap i se ridică și se lasă, parcă mângâiate de vânt.

Din spate se aud mai multe voci. Unchiul Ticu și vară-mea vin și ei spre râpă.

Acum șase suflete, urlăm din toți rărunchii. De pe marginea prăpastiei e greu să apreciez dacă Pixel schițează vreun gest sau doar praful care tremură în jurul lui dă iluzia mișcării.

Îi aud glasul ascuțit mai repede decât îi văd basmaua și rânjetul meschin. Ileana, în fruntea grupului de oameni rămași la capelă, se apropie de noi, cu o falcă în cer și una în râpă.

— Unde-i? Unde-i nenorocitu’ ăla? Adu-l încoa’ să-i dau câteva.

Și-a îmbrăcat afecțiunea pentru Pixel într-o armură crezută impenetrabilă, dar nu e o scorpie ca secretara de la poliție. O chem lângă mine și îi explic situația.

Numaidecât, asemeni unui general, Ileana aliniază toți invitații la priveghi de-a lungul râpei și îi instruiește să dea volumul la maxim.

— Gata? Haideți, împreună. PIXEL!

Dezmorțeala începe de la coadă. Un tremur abia sesizabil îi străbate întregul corp. Cu lentoarea unei petale de lotus, Pixel își scoate capul din blană și scanează împrejurimile de la sol, după care își ridică privirea. De jos, probabil că părem niște răuvoitori, cum ne holbăm la el cu disperarea cu care aștepți să se trezească un om drag din comă.

Stăm neclintiți, ridicându-ne din buza gropiței ca dinții din pieptene. El nu latră, nici nu dă semne să urce râpa. Îl privesc insistent, crezând pentru o secundă în telepatia dintre camarazii ce-au petrecut perioada formatoare a vieții împreună, când visurile mărețe au șansele de izbândă cele mai mari (nimeni care să ne contrazică), statutul social și diplomele nu contează, iar pâinea cu ou e cea mai râvnită masă. Pixel zâmbește cu toată gura; buzele groase și negre par desenate cu carioca, de o parte și de alta a dinților galbeni.

Începe să fugă după propria coadă, trasează cercuri infinite pe pământ.

Îl rog să se oprească, în gând și cu voce tare, însă un suspin nu e suficient pentru a calma energia unei ființe abia trezite dintr-un somn adânc.

Pixel aleargă ca un nebun, viteza îi crește, dar prezența lui e tot mai ștearsă de praful ce se ridică, gros și haotic, în jurul său. Mai întâi pierd din vedere picioarele, apoi coada, corpul și, în fine, capul cu botul său lunguieț de vulpe. Un vârtej dă târcoale în întreaga vale până când, ca o vrajă ce se rupe, praful coboară și, din ochiul vârtejului stins, ninge cu pixeli – albaștri, verzi, galbeni, roșii, violet, crâmpeie de visuri neîmplinite.

Pe buza gropiței, Colonelul dă tonul și, ca într-un circuit închis, izbucnim cu toții într-un râs euforic. Fiecare notă muzicală e palpabilă. Pământul trepidează sub picioarele noastre, gata să se surpe. Scuturăm fiecare neliniște din noi, iar seara adormim împăcați, unii în camera de oaspeți, alții în camerele proprii.

A doua zi, îmi pregătesc o geantă cu provizii și o tai spre gropiță.

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian

Redactare de corin