săritură în bazin

este lumină în cameră. camera nu este una de dimensiuni pătrate, cu plăci de parchet în fiecare colț și găuri prin care vin ploșnițe, ci e sferică, adică are găuri la distanțe și de câte doi pași. o saltea se află în centru, dar petele maro și neregulate de la vechime, abandon și infecții nu ne încurajează să-i încercăm suportul în regenerare. eu cu iubita mea ne lingem, dar o facem în colțul mai slab în lumină. suntem întinse direct pe parchet, ne mângâiem și păstrez contactul vizual mai mult decât am făcut-o vreodată cu un bărbat. 

eram complet conștientă de percepție și receptare. cum performam în gaze-ul cuiva ce și-ar dubla reactivitatea pentru ca eu să-mi trădez afectul? 

rezistentă? sinceră? post-eterică? sau nu chiar? căpoasă? bună rău? 

-mama zice de femei că sunt păsări, am spus, despletindu-mi degetele din palma ei. 

nu a considerat gestul meu ca fiind unul de distanțare sau reproș. de obicei îmi apreciază tentativele de luat spațiu, conservarea și, dacă ne și sincronizăm, izolarea. la un moment dat, în fața unei case de cultură pe lângă care treceam spre facultate, în sesiune, vara trecută, mă întrebase de ce am figurile astea de retragere. de ce te scoți din ecuație la fiecare vârf de sentiment?, nu știu, așa sunt eu.

-și cele care sunt împreună? noi ce suntem?

-tot păsări.

-păi da, dar mă gândeam că vorbești de o majoritate de păsări ce domină orizontul, adică spațiul tuturor înaripatelor. și cele care sunt așa împreună între ele nu sunt mereu în văzul oricui.

-cum adică nu le vezi?

-că nu se pune accent pe ele. 

-mie mi se pare că tot păsări sunt, dar diferă raportarea lor la celelalte păsări. poate trebuie redefinită natura relațiilor și reconstruită sub alți termeni mai incluzivi.

îmi prinsese mâna când mi-o lăsasem să cadă dramatic ca să mă răsucesc spre ea și să mă așez în cot. 

-de ce zice maică-ta că femeile sunt ca niște păsări?

am inspirat aer, încercând să îmi amintesc exact cuvintele ei de atunci. 

-pentru că se pot înălța și pot zbura deasupra tuturor, iar asta le dă o anume imunitate și posibil avantaj, nu știu, a pus un tiktok pe facebook lunile trecute cu o pasăre phoenix și cum ea se ridică mereu din cenușă devenind foc. ceva de genul, nu ne urmărim pe rețele, dar mi-a spus și arătat… că tot pune d-astea.

-nu toate păsările au șansa de a zbura la fel de sus. 

lumina de afară mergea în umbre pe pereți, captându-ne atenția câteva momente, aproape oprindu-ne respirația. încă ne țineam de mâini și niciuna nu renunța la contactul fizic. 

-ție îți plac păsările? m-a întrebat pocnind din degete sub ochii mei. i-a reușit. am clipit scurt de câteva ori, însă eram în continuare puțin blocată pe replicile trecute. 

-da, de ce să nu-mi placă? par genul căruia să nu-i placă?

-pare că o contrazici pe maică-ta chiar dacă n-ai făcut-o pe moment.

într-adevăr, nu mă băgasem atunci. nu din rușine, dar genul ăsta de discuții cu mama de obicei durează mai mult de o oră, și după opt ore de frecat menta într-un loc unde trebuia să mă aflu obligatoriu, tot ce-mi doream era să amorțesc pe ceva familiar și să moțăi cu televizorul aprins. 

-bunică-mea din partea mamei crede că femeile sunt ca niște flori. sau că așa ar trebui să fie. gingașe, delicate, empatice și mereu săritoare la nevoia omului. 

-tu crezi asta?

începusem să râd dar m-am oprit.

-nu are sens. știi tu, să etichetezi. nu poți pune un label pe un întreg grup, așteptându-te să ai indivizi complet identici peste care să se aplice și muleze aceeași chestie. este enervant, irealizabil, inuman și chiar inconsistent. fiindcă dacă începi cu anumite chestii în minte, mereu va exista ceva sau cineva care să-ți bruieze melodia cu care ai pornit la drum.

praful se ridica, însă niciuneia nu părea să ne pese îndeajuns de tare încât să ne uităm la scările de adn formate de el.

-noi două suntem un alt fel de păsări, a zis și de-abia că am reacționat. 

îmi plăceau conversațiile astea. nu reușeam mereu să mă deschid sau să-mi spun franc emoțiile, dar se simțea plăcut să vorbim despre păsări, care nici măcar nu erau literale în povestea asta.

-alt fel de păsări?

nu a răspuns, așa că mi-am întors capul, așteptând să zică ceva. 

odată, îmi trimisese un clip cu două coțofene ce păreau că se ceartă pe acoperișul clădirii. nu știam ce să zic când a spus că le auzise încă de când planta narcise în curtea blocului, așa că dădusem mișto ca reply la mesaj.

-mișto.

adevărul e că îmi plac păsările. un porumbel mi-a intrat în bucătărie mai demult și voluntar mi se așezase în palme când mă apropiasem lent de el. intrase pe geam, dar nu puteam să-mi dau seama de cât timp stătea ghem între scrumieră și pachetul de țigări. era pui și avea ciocul rozaliu-portocaliu. 

-cred că fiecare pasăre merită și are nevoie să se înalțe și să zboare cât vrea, a spus uitându-se la particulele de praf.

-normal.

am depus un efort muscular să mă ridic, simțind totodată cum mă luaseră amețelile de la mișcarea bruscă. m-am apropiat de primul geam și am încercat să ignor durerea din șolduri pe care o aveam de la statul direct pe podea. îmi trosneam degetele amorțite de la picioare având norocul că amândouă rămăsesem desculțe de cum intrasem pentru ultima oară în fostul nostru apartament. scurte mâncărimi îmi năvăleau cerul gurii, dar preferam să nu mă gândesc la ce simțeam, ci la cum urma să dispărem definitiv din locul ăla.

– cine îmi dăăăă…aripi ca să zboooor? ca un porumbel aș zburaaaa suuuuuuusss în golgotaaa, începusem să fredonez din melodia pe care mi-o pusese mama când venise de la cununia nepoatei sale și după parcă am mai cântat ceva.

***

mi-a rămas asta în cap pentru că știu că ți-am pus-o să o asculți când ne văzusem și te-ai bucurat că ai găsit-o pe soundcloud. 

ai început să râzi, privindu-mă așa cum o faci mai des și așa știu să mă simt în siguranță. 

ți-ai întins mâna spre mine și m-am apropiat, făcând semn din cap să-ți dau degetele. aveam părul plin de praf și șosetele maronii la călcâie, dar nu era asta important. am făcut întocmai și ne-am măsurat corpurile ca niște fracturi de adn. 

***

bazinul ca o mare

în decursul zilei de vineri, 13 septembrie, n-am făcut nimic, și când eu și mama ne referim la „nimic”, ne gândim la treabă nesemnificativă, ceea ce e greșit, pentru că orice treabă e treabă și necesită efort, energie, mișcare. asta poți zice și după ce te abții toată ziua din a cădea pe canapea și a băga un somn sau a sta la țigară pe balconul deschis. dar tu în schimb faci treabă, deși pare că nu e vreun big deal, zici că n-ai făcut nimic pe ziua aia.

ai călcat, ai pus vreo caserolă în microunde la încălzit, ți-ai pregătit hainele pentru tine, te-ai hrănit pe tine, ai făcut chestii pentru tine, chiar dacă par minime. atunci când trebuie să faci ceva pentru alții, brusc devii mai „productiv”, simți că ai lucrat/muncit pe ziua aia, dar când faci chestii pentru tine, chit că te odihnești, te deconectezi și vrei să te protejezi prin modul ăsta, te simți de parcă n-ai făcut nimic, de parcă când e vorba de tine, nu e suficient nimic din ce faci. dar e destul de normalizată toată treaba, fiindcă tu pentru tine (nu te lasă și) nu te lași să fii vreo preferință. fiindcă doar așa merge cu „productivitatea” și cu sentimentul de utilitate, pentru ce te privește pe tine și în rest. 

în decursul zilei de 17 septembrie, m-am gândit la corporalitate, deci am făcut ceva datorită conștiinței mele sindicale. m-am gândit la cum mă pot delecta din această bucată de carne în care mă afund atunci când trăiesc emoții brute. totuși, corpul meu se află într-o deplinătate pe care încă încerc să o iau prin surprindere cu propria curiozitate. cum totul pornește din creier și se revarsă tot acolo. mă ridic din pat ca să mă așez pe balcon. e deja aerisit în casă, dar mai deschid o dată geamurile. 

scrollez, mă delectez din gigantul algoritm meta făcut special pe nevoile și cerințele corpului și ale minții, așa cum se delectează și musk și zuckerberg din datele mele personale și vulnerabilități ecosistemice.

îmi ridic brațele ca atunci când scriu poezie. de când iau anticoncepționale, am stări dese de somnolență, de sensibilizare și chiar de extaz. plus, mănânc întruna. sărat, dulce, picant (și eu nu mâncam înainte deloc picant, maxim în shaorma), am pofte de borș. ador borșul. nu doar în ciorbă, ci așa în general, îl beau direct din sticlă.

***

stăteam în fostul apartament până să ne mutăm. încercam să fac ceva, chiar dacă nu făceam nimic. ai venit la mine în ziua aia, când mă gândeam la corp. 

am tăiat roșii cu ceapă, am făcut niște paste și ți-am zis la ce m-am gândit toată ziua.

-la corp, ai concluzionat.

-da, nu știu cum să zic, dar n-ai observat cum gen, nu știu, în situațiile de pericol, corpul mimează și cuprinde o disciplină?

-se disciplinează?

-da, da, exact. ca și cum simte pericolul înaintea minții și se retrage. 

-are sens, te referi că preconizează.

-da, parcă funcționează separat, are sistemul neuronal distinct de corp care mai merge adesea în tandem cu el.

mi-ai zâmbit și nu era zâmbetul ăla de da mă, bine, crezi ce vrei, ci de fair, valid, nu te contrazic chiar dacă probabil nu cred asta nici măcar 75%.

ne-am ridicat de la masă și m-ai întrebat cât mai am liber. ți-am zis că mă întorc la muncă de-abia pe 27 și că probabil o să mai am concediu în perioada dintre crăciun și anul nou. mi-ai spus că te-ai certat din nou cu ai tăi și-mi părea rău. voiam să te consolez și să-ți fiu aproape, și am scos un sunt aici dacă ai nevoie de legit orice. am continuat discuția, deși detaliile îți aparțineau ție. seara m-am spălat pe dinți și m-am băgat în pat, oarecum stânjenită, dar nu aveam anxietate, ci din contră, mă simțeam de-a dreptul ușurată. toată treaba pe care o depusesem pentru mine, prin confesiuni cerebrale și investigații corporale, m-a dus pe șoseaua curiosului, una spre care chiar voiam să mă îndrept. o șosea dedicată mie, care nu încetează să eviscereze, dar care mă așteaptă și nu mă scapă din vedere.

***

în aceeași noapte, scrollam și intrasem într-un brainrot conștient și fulgerător. era un algoritm ce-mi crea dependență, deși voiam să mă culc sau să văd iar twilight. această dependență mă ținea pe traiectoria mentală că ce faci pentru alții e muncă suficientă (debatable suficientă și aici), dar că ce faci pentru tine e ceva pe care oricum trebuie să-l faci, să-l realizezi, să-l conștientizezi. și tot nu e suficient, pentru că mereu în mediul ăsta hipercapitalizat, modern și contemporan, trebuie să dai tot ce e mai bun din tine – să te dezumanizezi pentru performanță – iar după să fii adaptatico-linkedinish-corporate type shit cât să te reumanizezi la loc.                                                                                                                        ca să arăți că se poate și că e normal să te pierzi pe tine pentru a atinge succesul, în numele algoritmului și al performării în dezastru.

următoarea zi m-am făcut roșie în cap. am postat un selfie fiindcă îmi plăcea cum îmi venea părul și cum îmi stăteau țâțele în maieu. bine, îmi plac țâțele mele în general, de ce să mint. m-ai sunat, dar nu simțeam nevoia să vorbesc cu cineva în momentele alea. am lăsat-o pe a doua zi. sunt momentele de autoconservare pe care mi le cultiv când dau de rădăcini. 

***

apă cu sare și clor pe piele atopică

era o zi foarte caldă de mai, concura cu una de iulie–august. ieșisem cu noul cerc de tovarăși pe care ni-l făcusem într-un bar obscur din sectorul 3. nu am stat mult, fiecare avea treabă a doua zi, dar am căzut de acord să ieșim sâmbătă, într-un pub ceva. ne-am simțit bine și după am coborât în stradă ca să comandăm un uber. nu mai știu ce treabă aveam eu a doua zi, dar cred că avea legătură cu o viitoare scurtă mahmureală sau facultatea.

am intrat în casă și, deși nu locuiam cu altcineva, mă așteptam să nu fie așa liniște. să aud sunete de la boiler, frigider. să se audă rafturile cum trosnesc de la prea multă presiune sau parchetul când îl calc, oricât încerc să fiu de timidă în mișcare și să nu performez în mult spațiu. totuși, e bună și liniștea, sau combinația dintre beznă auditivă și zgomote molfăind. nu mai e vreo tranziție rarefiată și succesivă, nici vreo forță opozabilă alteia, ci un scenariu în ramă, în care ele coabitează, sunt complementare și se simt bine.

îmi amintesc de conversația noastră despre păsări, despre cum încercăm să zburăm câteodată dar nu putem, și nu din cauza noastră. despre cum ni se taie aripile și nu ne așteaptă nimeni la sol ca să ne ridice înapoi. despre ura cu care creștem și cum suntem învățați să urâm la rândul nostru. totul e numai despre ură, ură și ură. în jurul nostru, în familie, în fostul cerc de prieteni și parteneri. nu putem fi păsări în lumea asta. nu cât timp vrem să zburăm la alte altitudini și la altele mari. 

-e și o lume firavă, îmi spui cât îți rulezi a treia țigară mentolată.

aveam ochii roșii de la fum și părea că plângeam.

-în cât timp crezi că nu o să mai fie așa, că putem face ce vrem, fără restricții și abandon din partea altora?

-nu știu, cred că undeva la 100–200 de ani distanță, dar nu bag mâna în foc că așa devreme.

ne pare rău, a intervenit o problemă. vă rugăm tareeeee muuultt să reveniți mai târziu. hai nu te supăra bro.

asta-mi apărea când dădeam refresh la cât aveam în cont și la știrile de pe laptop. nu credeam că e vreo coincidență cu faptul că în aceeași zi urma să fie o eclipsă de câteva minute. 

noaptea nu am putut să dorm bine. mă strecuram prin cearceafuri și pături, mă întorceam pe toate părțile; după ce auzisem furtuna cum îmi desprinsese câteva jaluzele din suport, mă ridicasem ca să închid geamul. mi-am verificat telefonul, aveam vreo douăzeci de notificări și 15% baterie. l-am pus la încărcat și m-am ofticat că nu pot dormi pe aerul de afară. în exterior se vedeau pâlcuri de lumină transversală, ca niște dungi de marker pe suprafețe nemărginite în întuneric și nori îngroșați, străbătuți neomogen de alții mai senini. 

am aprins televizorul, la un sitcom de prin anii 2010–’15 al cărui nume nu mi-l amintesc și l-am ținut aprins până m-a luat somnul. de-abia înspre dimineață, curentele și tunetele au încetat, aproape de momentul primei lumini. nu puteam să nu mă întreb cum au putut păsările să doarmă pe furtuna asta, unde s-au adăpostit, dacă au avut un loc de veghe și sigur, dacă s-au speriat atât de tare încât să creadă că nu o să se mai termine. de dimineață, nu se auzea niciun ciripit, niciun sunet de zburătoare, deși am vegheat atentă să le recunosc. soarele ieșise, cerul devenise senin, ca și cum furtuna nu ar fi existat. într-adevăr, se simțea în aer un puternic iz de umiditate și încă erau bălți pe stradă, dar nicio pasăre. pe cer, sub streșini, pe acoperișuri. absolut nicăieri. nu le-a fost bine noaptea trecută și nu au avut unde să se adăpostească, măcar temporar. nu au putut avea câteva ore de liniște, deși aripile le erau ude.

nu a fost nimeni să le ajute cât cădeau spre sol.

***

nu mai vreau să ies din apă, îmi place bălăceala prea mult

cum arată o zi din zilele unui om care nu poate zbura?

în zilele noastre și în cele care vor urma, îmi doresc ca păsările să aibă un loc unde să doarmă și ce să mănânce, indiferent de vreme, anotimp, secetă. 

merg la mare, în sfârșit. cred că au trecut vreo 3–4 ani de când am văzut ultima oară plaja. 

stăm pe nisip și mă plâng de cum mă taie scoicile pe gambe, dar nu și de cum mi se prelinge sângele pe glezne. îmi dai și mie un pahar și când îl duc la nas mă înțeapă, dar miroase și a ceva dulce – suc de rodii. mă uit la cer și văd pescăruși făcând cercuri într-un ritm alert dar recurent. lumina pătrunde prin nori și se revarsă în apă, unde ne bălăcim mai mulți.

-uite, e mov, am spus arătând în sus.

cât intru în apă și-mi ajunge la piept, mă las în ea, în toată răcoarea și umezeala sărată ce se lipesc nestingherite de mine. nu sunt în control și de aceea mă las pe spate plutind cât briza rece întărește senzația de frig pe canicula de seară. valurile mici îmi trosnesc degetele de la mâini și picioare, în timp ce algele mi se împletesc de porțiuni de piele pe care le credeam mai inactive. rămân sub soare, sau ce se voia a fi cu câteva ore în urmă, acesta înroșindu-mi obrajii, pomeții, nasul. 

mă chemi de pe plajă, îmi faci cu mâna și îmi zâmbești. pe cealaltă o ții deasupra ochilor din cauza luminii, însă ești puțin îngrijorată dacă am apucat să mă dau sau nu cu spf. 

suntem câțiva în apă, în vântul de mare și sub soare. ne simțim invincibili, puternici, radianți, deși e de-abia prima zi de când am ajuns. 

marea ne poartă din ce în ce mai departe de mal, acesta părând acum o dungă subțire ce delimitează lumea noastră de a ta. nu ne vedem clar, doar siluete blurate, ușor mișcătoare, dar știm unii de ceilalți, știm că suntem acolo.

-dă spre roșu, am spus întinzând brațul din nou spre cer, dar acum continui să plutesc deasupra apei.

deși lumina încerca să-mi pătrundă în ochi, mă simțeam ușurată și chiar relaxată că nu făceam nimic, sau că făceam ceva într-un mod neconvențional. doar mi-i închideam și strângeam din ei, însă nu mai încercam să-i acopăr. vedeam razele și pe sub pleoape, dar nu mă încumetam să mă risc cu lumina. nu mă opuneam mării și nu mă mai acopeream, pluteam în apa albastră, verde, purpurie. eram câțiva, și ne simțeam bine, în largul nostru, cât ne delectam din raze și cât o făcea marea la rândul ei din noi, un bazin aproape galactic, liminal. ne cuprindea și ancora – o maree-bazin în care urma să fim eclipsați și claustrați și la întoarcerea în oraș. la câțiva zeci de metri, am întors capul. erau cozi la înghețata vărsată de la aparat și la clătite. vântul nu ajungea la ele, doar soarele mov, și până și el era mai așa, inaccesibil anatomic. 

este o distragere și un impuls de distracție când vine vorba de balans în apă și echilibru în mare.

într-un final, am ieșit și nisipul mi se lipea de corpul ud, perfect aliniat cu principiile maritime, mai ales când m-am așezat lângă tine și am luat paharul să mă hidratez. nu voiam să stau sub umbrelă. sau să pun ceva pe mine. preferam să rămân momentan numai o spectatoare în jocul mării.

adierea îmi muta părul de pe ureche pe obraji și asta îmi mai ținea de cald la față. ecranul se aprinsese cu câteva apeluri pierdute, însă am întors device-ul și m-am murdărit pe police de praful de pe carcasă. 

***

ieșitul la suprafață, în proximitatea uscatului

am plecat de la mare, deși nu m-am putut bucura de o profunzime intensă. a trebuit să lucrez remote, ori cu nisipul în cur, ori din cameră, ori de la piscină, în perimetrul altui bazin. am încercat să echilibrez viața personală cu viața profesională, deși sincer e un scam. un alt scam din capitalismul întârziat care încearcă să-ți exploateze până și cele mai sensibile unghiuri și să te manevreze că prin suferință și epuizare devii om. om de treabă. om pe care se pot baza și alți oameni și nu neapărat. om de încredere pe care sistemul se poate baza fără resentiment.

ne întrebăm simultan dacă să continuăm drumul spre casă sau să rămânem pe iarba încolțită de lângă benzinărie. mașina e parcată strâmb, în soare, cu o ușă deschisă în lateral, și cu multe haine lăsate pe scaune și prosoape umede deasupra torpedoului. deși ne vom arde pe material la întoarcere, nu prea ne pasă. stau încolăcită în pături moi și pe spate, simțind cum soarele îmi arde și mai mult pielea. am păpădii pe brațele întinse și verific cu stupoare dârele de lumină de pe stratul superior și învingător. este foarte cald și luminos în același timp, ceea ce se întâmplă regulat în ultima perioadă. 

fracturată și amorțită, încerc să nu mă deplasez prea mult pe iarbă. este liniștitor și convenabil să fim într-un spațiu așa încântător precum cel de o afinitate mediană. citesc ambalajul unui baton ce are resturi de ciocolată pe interior. nu mai stăm mult. ne urcăm în mașină și ne frigem de spațiile pasagere, care au menirea să ne transporte de la o apă la alta. încercăm să simțim vibrațiile prin tapițeria vehiculului, să facem față presiunii asupra aceluiași corp, atunci când motorul devine forța noastră de tracțiune, mișcare și performare.

la distanță, aud păsări dar totuși nu le văd. însă cu cât ridic mai mult brațul – și nu să-mi acopăr ochii – cu atât văd și simt mai mult din ecosistem. îmi aduc aminte de cum eram copil și fugeam prin iarbă și nimic nu putea să ajungă la mine, la afect. eram într-o apă conținută de vid; fără înveliș, dar totuși protectoare. eram nemuritoare și alergică la contact. eram eu însămi un ecosistem în care niciun inamic nu putea pătrunde. așa mă distram pe-atunci și așa mă distrez și acum. 

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian 

Redactare de Agu