Eu sunt monstrul care se prelinge deasupra corpului meu, 
eu sunt monstrul care mă învăluie nesătul de sus până jos, 
eu sunt monstrul gonit și alungat din propriul culcuș. 

Eu sunt monstrul distrus, îndepărtat, tăiat, ras, epilat, ars. 

(Când aveam opt ani, pe picioarele mele au apărut firicele mici de păr, negre, groase sau poate erau subțiri; 
sau poate nu erau aspre la atingere, așa cum îmi amintesc. 

Le-am văzut mult prea puțin timp ca să le memorez, 
să mi le amintesc, să le comemorez.) 

Îmi e greu să mă uit la părul meu corporal. Am fost învățată că imaginea lui e dezgustătoare, oripilantă. Că trebuie îndepărtat și nu numai: 
trebuie să fie distrus, nu doar alungat. 

Îmi e greu să mă uit la părul meu corporal. Am fost învățată că femeile ca mine, cele care suntem blestemate să îl deținem, trebuie să îl ascundem: 
să ne ascundem. 

Îmi e greu să mă uit la părul meu corporal. Doar amintirea lui îmi face brațele și picioarele stană de piatră și greutatea lor mă bagă în pământ de rușine. Greutatea monstrului de pe membrele mele. Greutatea monstrului de pe spatele meu. Greutatea monstrului de pe sexul meu. Greutatea monstrului de pe corpul meu. Corpul meu, considerat etern o monstruozitate din cauza naturalului. Corpul meu, considerat etern o monstruozitate din cauza socialului. 

Îmi e tare greu să mă uit la părul meu corporal. Îmi e tare greu să îmi amintesc de acea zi blestemată când mama mea a observat primele fire de păr pe picioarele mele. Era primăvară, tocmai trecuse paștele, iar eu făcusem vărsat de vânt. Mama m-a dezbrăcat ca să mă dea cu lapte de corp, să îmi aline mâncărimile. Nu îmi amintesc prea bine dacă era răcoare afară sau căldura văratică deja începuse. Era mai deci probabil că începuse să fie cald deja. Nu îmi amintesc dacă copacii erau înfloriți sau înfrunziți. Nu îmi amintesc prea multe, căci aveam doar zece ani. Îmi amintesc doar cuvintele mamei, atârnând greu în aerul tensionat din cameră: Ți-a apărut părul. Îmi amintesc cuvintele apăsând greu pe timpanul meu, formând vid în jurul lui și ținându-l la pământ când eu răspund. Îmi amintesc cuvintele mele defensive ajungând cu greu la propriul meu timpan, blocate de rușine: Și ce dacă? E normal.

Prima zi când am învățat că părul e o realitate personală, comunitară, etnică. Prima zi când am aflat că părul este o realitate a supunerii și nesupunerii, chiar și doar prin existență. Prima zi când am învățat că părul femeiesc nu poate exista după bunul meu plac. Prima zi când am învățat că părul înseamnă rușine și obediență. Prima zi când am aflat că părul nostru, mai presus de cel al bărbatului, nu poate doar să fie. El trebuie să existe așa cum se cuvine. El trebuie, mai presus de orice, să devină monstrul personal al fiecăruia. Monstrul distrus, îndepărtat, tăiat, ras, epilat, ars. 

Îmi e tare greu să mă uit la părul meu corporal. Așa că nu mă uit. 
Îmi e tare greu să mă uit la părul meu corporal. Așa că închid ochii. 
Îmi e tare greu să mă uit la părul meu corporal. Așa că îmi feresc privirea.

Îmi e tare greu să mă uit la părul meu corporal. Așa că întind mâna după pensetă și mă uit la el pentru prima dată. Analizez fiecare fir, îl măsor, îl cântăresc, îl judec. Smulg fiecare fir cu penseta. Smulg fiecare fir cu penseta. Smulg fiecare fir cu penseta. 

*** 

Îmi e tare teamă că dacă îmi voi lăsa părul corporal să crească în voie voi deveni un monstru. Îmi e tare teamă că oamenii vor observa acest păr al meu și vor considera că nu sunt în rând cu lumea, că nu mă port cum se cuvine, că sunt sălbatică, murdară. Îmi e tare teamă să fiu considerată o femeie sălbatică, o femeie aproape ne-femeie, căci am fost învățate că alterarea naturalului dovedește o femeie cuminte, civilizată, curată. 

(„pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge, 
ca un câine turbat, nebunia”)¹

pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge, 
ca un câine turbat, părul corporal. 

Își țipă eliberarea în fel și chip, 
urlă și zbiară sub și pe pielea mea, 
se preface într-un monstru cu picioare negre, lungi și late, 
brațe uleioase și scârboase, 
ochii nu îi pot distinge, 
gura e întredeschisă și-mi șoptește SUFERINȚĂ! 

mă linge pe piele și urlă iar eu sunt prea cuminte ca să ascult de altcineva în afară de bărbat. mă linge pe piele și urlă iar eu îl distrug, îndepărtez, tai, rad, epilez și ard! 

(nota autoarei: într-o zi, aleg să mă uit. Las penseta deoparte și îmi mângâi picioarele, spatele, fața, brațele, sexul. Îmi privesc corpul atent și apreciez prezența părului meu corporal. O înțeleg și o iubesc. Într-o zi, părul meu corporal nu mai e un instrument folosit pentru menținerea în picioare a unei ierarhii sociale. Într-o zi, pot scrie critică la adresa îndepărtării părului corporal și nu vinovată, părtașă. Într-o zi, femeia nu mai trebuie să fie o entitate supusă iar părul ei nu mai trebuie distrus, îndepărtat, tăiat, ras, epilat și ars.  Într-o zi, voi putea face acest lucru. Am certitudinea că într-o zi cu toate vom putea face acest lucru. Poate vom privi părul corporal al surorilor noastre și ne vom împăca cu al nostru. Vom face pod din frumusețea corpului în forma lui naturală și-l vom traversa rând pe rând, fiecare așteptând-o pe cealaltă să traverseze. Vom face pod din tăieturile bicului pe picioarele noastre. Vom face pod din tăieturile bicului pe subrațul stâng al fiecăreia, apoi din tăieturile bicului pe subrațul drept. Vom face pod din rădăcinile smulse de epilatorul electric și ceară. Vom face pod peste durerile corpului nostru și le vom traversa împreună, mână în mână. Vom face pod și pe el, mână în mână, ne vom aminti despre toate femeile subjugate și oprimate. Ne vom aminti și vom face trecerea să devină o comemorare a lor. Vom face trecerea să devină o comemorare a lor și le vom spune pe nume. Mii de nume, mii de fire de păr alungate.

Părul, în toate formele lui, ia forme concrete, vizibile, tangibile. Părul de pe cap, corp sau față ia forme care ne încântă sau ne repugnă. Forme pe care învățăm încă din copilărie să le îndrăgim și iubim sau să le respingem vehement, să le disprețuim sau chiar să le contemplăm ca pe niște stigmate. Dincolo de această realitate a părului pe care suntem învățați să îl controlăm cu o frică percutantă, există și o realitate a părului pe care avem posibilitatea să o descoperim. O realitate nevăzută, dar puternică, căci tocmai aici părul este văzut. O realitate a rebeliunii și a ieșirii din normă, atunci când norma devine obiect de control. Părul ca simbol al feminității de necontrolat. Părul ca simbol al actului de a îndepărta violența subtilă asupra propriului corp. O realitate încărcată de potențial și autonomie, o realitate încărcată de control asupra dreptului de a alege – inclusiv dreptul de a fi.)

1. Angela Marinescu, Nebunie. ↩︎