Operațiunea curajul, despre lectura reparatorie

Persoana care m-a încurajat să dau la facultatea pe care mi-o doream de fapt, și nu cea care „ar fi trebuit” a fost dirigintele meu din liceu. Voiam să dau la Litere, dar mă încurcau toate vocile din jur care-mi spuneau că n-am ce face cu facultatea asta, că, că, că. Le-am astupat cu vocea lui. Mi-am spus constant „merg la Litere pentru că îmi place să citesc”. 

În 2023 am terminat Litere, după trei ani în care plăcerea mea pentru citit din liceu s-a diminuat considerabil. Abia în momentul în care am terminat facultatea am redescoperit plăcerea de a citi. De atunci, și subliniez asta, am citit de plăcere și fără să mă forțez. Abia după licență am redevenit persoana pe care dirigintele meu o încuraja să dea la Litere. 

Am făcut acest intermezzo ca să spun că mă aflu, din nou, într-un reading slump, primul din 2023 încoace. Mi-e clar de ce acum, e vorba de contextul politic. Ce nu mi-e clar e ce s-a întâmplat în anii de licență. Mi-am notat în ultimii ani tot ce am citit, așa că am verificat în ce perioade citeam mai puțin sau mai mult. Am trecut pe o listă cărțile după care prindeam avânt și cărțile după care luam pauze mai lungi.

Am tot încercat să-mi dau seama ce au în comun cărțile din fiecare coloană. La nivel formal, tematic, istoric și așa mai departe nu există un fir roșu. A durat niște timp să-mi dau seama ce diferențiază cele două coloane: felul în care am citit. Prima coloană are (aproape) exclusiv cărți citite pentru facultate, pe care am făcut close reading, din care m-am chinuit activ să rețin tot, cu foaia și pixul în mână. A doua coloană e formată din cărți pe care le-am citit pentru mine, pentru care am lăsat deoparte presiunea de a le discuta, apoi, la un seminar sau un curs. M-am întrebat dacă nu cumva felul în care am fost învățată să citesc în facultate m-a dus spre un tip de lectură care îmi seca energia atunci când era practicată constant. Un posibil răspuns a venit atunci când am aflat despre paranoid reading și reparative reading. Am decis să citesc teoria lui Eve Kosofsky Sedgwick despre lectura paranoică și lectura reparatorie în paralel cu Dezrădăcinare de Sașa Zare. 

Puțin despre teorie

Să mergem direct la sursă. Eseul în care Eve Kosofsky Sedgwick teoretizează cele două tipuri de lectură se numește „Paranoid Reading and Reparative Reading, Or, You’re So Paranoid, You Probably Think This Essay Is About You” și apare în volumul Touching Feeling: Affect, Pedagogy, Performativity. Miza mea e să înțeleg ce înseamnă lectura reparatorie și să folosesc această practică pentru a vedea cum (și dacă) îmi vindecă relația cu literatura atunci când ea se răcește din oboseala prea multor lecturi paranoice. 

Critica contemporană e dominată de lectura paranoică, acea poziționare care caută să demaște. Sedgwick argumentează în favoarea deschiderii (și) spre alternativa unei lecturi reparatorii, care caută să înțeleagă, să construiască și să vindece. Programul monopolist al cunoașterii paranoice oferă acces unic la cunoaștere și respinge sistematic orice recurs explicit la practicile reparatorii, care odată articulate, sunt supuse „unei dezrădăcinări metodice” (methodical uprooting).

Într-un fel sau altul, problema asta și-o pune și Sașa în Dezrădăcinare: „Să mă gândesc că știu din multe câte un pic și nimic consistent. Să mă gândesc uneori că nu ar trebui să mai scriu. Dar poate nu e doar despre mine. E și despre cum se simt femeile și, în general, persoanele marginale, în relație cu Cunoașterea. Și despre felul în care e organizată, dezorganizată, lumea contemporană”. 

Poziția paranoică față de lectură are, după cum explică Kira Deshler într-un articol, calități distincte. Este anticipativă, deci are o aversiune față de surpriză, trebuie să cunoască viitorul înainte ca el să se întâmple. Este reflexivă și mimetică, deci înțeleasă doar prin imitație. Este o teorie puternică (strong theory, idee preluată de la Silvan Tomkins), deci poate explica un spectru larg de fenomene; e o teorie a afectelor negative, deci anticipează durerea. Își pune încrederea în expunere. Mai exact, dacă expui adevărul cunoașterii, se vor rezolva problemele. Pe scurt, lectura paranoică caută să înțeleagă și să categorizeze definitiv un text, caută să definească.

În timp ce poziția paranoică exclude tot ce e ambiguu, lectura reparatorie nu. Să citești dintr-o poziție reparatorie înseamnă să crezi că e necesar și realist să experimentezi surprize. „Speranța”, spune Sedgwick, „este una din modalitățile prin care un cititor poziționat reparatoriu încearcă să organizeze fragmentele pe care le întâlnește”. Lectura reparatorie caută plăcerea și lucrează spre vindecare. Impulsul reparator vine și din teama de cultura înconjurătoare inadecvată sau nepotrivită pentru a vindeca. 

„Does not reading queer mean learning, among other things that mistakes can be good rather than bad surprises?” – Eve Kosofksy Sedgwick

Totuși, Sedgwick respinge separarea completă a lecturii paranoice de lectura reparatorie, spunând că niciuna dintre practici nu e în totalitate negativă sau pozitivă. Teoria lecturii paranoice/reparatorii poate fi aplicată în numeroase texte. Sedgwick propune analiza reacțiilor noastre. Kira Deshler explicitează mult mai clar: „Citim ceva dintr-o poziție defensivă, reducându-i semnificația la o esență largă, sau căutăm bucurie și surpriză?”, iar apoi continuă, „Nu este vorba de o paradigmă de genul «bine/rău». O lectură paranoică nu înseamnă întotdeauna demolarea a ceva, iar lecturile reparatorii nu sunt întotdeauna produse cu cele mai bune intenții”. 

„Desigur, Sedgwick structurează prea mult prin faptul că definește doar două categorii. Dar eu înțeleg că aceste poziții sunt două fețe ale aceleiași monede. Ele se întâlnesc în mod constant, linia fină dintre ele care va face ca o poziție să treacă în cealaltă ar putea fi un anumit context, un scop diferit, o schimbare de perspectivă – aceste poziții sunt relaționale”. – Geraldine Tedder

Geraldine Tedder clarifică, într-un articol, ideea că poziționarea paranoică oferă protecție împotriva durerii, împotriva umilinței de a fi greșit în analiza unui text, încercând să revendice proprietatea adevărului. Iar aversiunea la surprize e strâns legată de cum înțelegem modul în care dobândim cunoștințe: trebuie să pară că toate lacunele posibile au fost luate în considerare. 

„M-am tot întors la text, încercând să extrag un concept mai definitiv al unei lecturi reparatorii. Dar îmi scăpa mereu. Această îndepărtare de definiție m-a interesat, realizând din ce în ce mai mult că a.) lectura reparatorie a lui Sedgwick nu are ca scop clarificarea, ci este performativă, nu se referă doar la ceea ce se spune, ci și la modul în care afectează cititorul și în ce fel acoperă acest decalaj, și b.) poate că mă pusesem într-o poziție imposibilă scriind un text critic despre un text care garantează o îndepărtare de protocoalele convenționale ale criticii”. – Geraldine Tedder

Poziția reparatorie rămâne ambiguă, dar implică îndepărtarea de critică, contrastând cu protocoalele de a menține o distanță față de text, de outsmarting, de refuzul de a fi surprins. 

Acum ceva timp am citit un text care articulează ceva ce am simțit și eu pe parcursul facultății. În (Already) Queer(ing) Heterosexuality, Corin spune că „una din primele indicații despre cercetarea literară care ni se oferă la litere e să nu facem «lecturi de identificare» atunci când citim beletristică, adică să nu ne punem problema dacă acțiunea sau reacția personajelor la situațiile în care sunt puse ni se par relatable. Ar trebui, în schimb, să facem «lecturi de specialitate», cât mai obiective, ca să înțelegem textele respective”. 

Totuși, cum?

Ce am înțeles (poate incomplet, poate greșit, poate exclusiv prin lentila mea) e că atunci când citești dintr-o poziție reparatorie, lași textul să te învețe. La nivel teoretic, s-a discutat despre lectura reparatorie, prea puțin am văzut-o aplicată (Corin, în textul anterior, mi se pare că face asta foarte bine, dar, din nou, poate nu înțeleg în totalitate). Revin. Am înțeles că lectura reparatorie mă pune în situația de a privi textul prin lentila emoțiilor pe care mi le stârnește, de a căuta elementele care oferă speranță, care creează conexiuni empatice, care conștientizează necesitatea schimbărilor sociale. Așa că mi-am schimbat intenția de lectură, am decis să întru în dezrădăcinare fără să-i impun nimic, fără să pregătesc fișe de lectură înainte, fără să pun presiune pe mine. Nu mi-am făcut niciun alt plan decât să fiu deschisă și atentă atunci când citesc. 

Mahmureala rușinii

Citesc primul capitol din Dezrădăcinare și sunt acolo. Vreau să spun chiar acolo. Operațiunea Curajul, pentru mine, nu vine la pachet cu Un ele fant se le gă na. În schimb, vine cu repetarea excesivă a sunt ok, sunt bine, mă simt perfect. Îmi aduc aminte de holul lung al casei părinților mei, pe care îl alergam noaptea cu nasul în piept și ochii închiși ca nu cumva să văd ceva pe geam. 

E a doua zi de când am început și m-am trezit întrebându-mă ce face Sașa. Înainte să-mi beau cafeaua am început să citesc. Subliniez un paragraf, „Dragă mamă, oare toată viața o să mă chinui să mă îndepărtez de felul tău de a fi, să fiu mai atentă, mai bună, mai generoasă, mai prezentă cu ceilalți, și apoi o să mă trezesc iar într-o ceartă de cuplu, în care persoana iubită o să mă vadă ca pe o întruchipare a tot ce-mi repugnă la tine? O să ies cândva din caruselul ăsta nenorocit?”, și-mi amintesc de ce-mi plăcea să citesc în liceu. Toate cărțile pe care le citeam atunci aveau paragrafe subliniate, aveau foițe ce cădeau dintre pagini când le deschideam. Notam tot ce mă făcea să mă simt într-un fel. În facultate am renunțat la practica asta, era cringe, „eu făceam lectură serioasă”. Mi-era rușine să nu vadă cineva că am subliniat un citat în care m-am regăsit. Mi-era rușine. Despre rușine citesc mult și în Dezrădăcinare și mă convinge să mai dau jos câte un strat de pe spate. 

Ce mi-a mai dat jos de pe spate romanul acesta e sentimentul că sunt complet și realmente singură. Citesc micile gânduri ale Sașei-personajul, cum ar fi care e locul ei preferat din autobuz, și mă gândesc că n-am avut o experiență originală în viața mea. Și asta mă bucură, anulează certitudinea singurătății. Trec prin ședințele cu Camelia ca și cum aș fi acolo. „Doris Lessing scrie atât de limpede și nuanțat despre emoții și atât de experimental și deschis, aerisit, că simt cum fiecare rând mă invită să scriu și eu ceva” și înapoi către Sașa-autoarea. 

„Atât am putut să scriu azi. Textul e ca un melc. Deși trăiesc multă exaltare în proces, mă și obosește și se scrie foarte încet. Parcă inventez acum fiecare cuvânt. Parcă cobor sub pământ după minereuri, apoi le șlefuiesc în laborator”. 

Mă simt seen când citesc reflecțiile metatextuale ale Sașei. Înțeleg că aceleași reacții emoționale pe față de text le-a avut, la rândul ei. Mi se pare că folosește strategii reparatorii pe propria ei scriere și îmi dă încredere să fac și eu asta, la un moment dat. 

Îi prezint unei prietene gândurile mele și o întreb dacă au sens. O întreb dacă observă în ce scriu cât de rușine mi-a fost (și uneori încă îmi e) să citesc de plăcere, să citesc pentru mine, să nu citesc „așa cum trebuie”. Și ea a terminat Litere, dar încă nu a reușit să se reîndrăgostească de citit. Îi spun că uneori voiam să subliniez pasaje, dar mă opream, ca și cum în spatele meu ar fi fost o privire care mă judecă pentru ce aleg observ într-un text. 

Citesc romanul Sașei Zare în pat înainte să adorm, dimineața lângă cafea, în bucătărie în timp ce mi se încălzește mâncarea, fără presiunea de a avea laptopul lângă mine, de a nota, de a nota, de a nota. Colorez propoziții lepădându-mă tot mai mult de rușine, empatizez, mă regăsesc. Cireașa de pe tortul reparației relației mele cu lectura se pune odată cu eseul final, „Să adun aceste notițe ca pe niște scoici de plajă”.

„Dezgroparea conștientă a rușinii e un proiect pentru toată viața”.

Sentimentul de nesingurătate mă ajută să-mi îngrop rușinea de a citi cum nu trebuie, dar și să adun energie pentru a citi în toate felurile posibile. După ce termin Dezrădăcinare iau o pauză doar ca să nu o las să treacă pe lângă mine prea repede, dar nu durează mult timp până continui să mai citesc din dorință, nu obligație. 

Ce ne (mai) rămâne?

Să căutăm echilibrul între poziționările pe care le luăm față de textele pe care le citim, echilibru care să ne apropie de literatură, care să ne facă să ne simțim în siguranță, paranoia productivă, lupta cu rușinea (de a sublinia, de a greși, de a fi prea puțin inteligentx, de a ne opune monopolului critic universitar și așa mai departe), de a relaționa paranoicul și reparatoriul. Poziționarea reparatorie poate fi și o formă de rezistență ce refuză logica autoritară și competitivă și propune relații afective și vulnerabile cu textul. Este anticapitalistă în sinea ei, o formă de slow reading, un act de grijă, refugiu și solidaritate. 

În loc de concluzii…

…lista cu mâncarea ce apare în roman și un fragment pe care l-am subliniat fără să-mi fie rușine:

pâine cu unt, sare și ceapă, tocăniță grecească de vinete cu mămăligă, chipsuri cu paprika, cartofi prăjiți cu brânză și salată de varză murată, orez cu lapte și cu frișcă, clătite, salată de sfeclă, cartofi și morcovi, salată de ciuperci cu ceapă verde, salată de roșii cu castraveți, cartofi prăjiți cu brânză de burduf, hrișcă și sfeclă fiartă,

, macaroane cu zahăr, ovăz cu brânză nesărată la cuptor, supă chioară, legume la abur, ghiveci de legume, plăcintă cu spanac și brânză, tartă cu fructe, banana bread, tartă cu legume, ciorbă, conopidă pane, salată orientală, broccoli la cuptor cu sos de smântână, iaurt, sarmale de post, plăcinte cu brânză și verdețuri, iahnie de fasole, orez cu lapte, frișcă și vanilie, prăjitură cu vișine, prăjitură cu caise, fructe, paste cu ciuperci și sos de roșii, clătite cu brânză dulce și stafide, ruladă, plăcinte, salată de sfeclă cu usturoi, maioneză și nuci, salată olivier, guguță, ardei umpluți, tort Lapte de Pasăre.

De citit

Paranoid Reading and Reparative Reading, Or, You’re So Paranoid, You Probably Think This Essay Is About You

Queer Theory 101: Paranoid and Reparative Reading

You Are Probably Completely Oblivious That This Text Actually Is About You

(Already) Queer(ing) Heterosexuality

–

Curatoriere de Flavia Dima.

Corectură de corin.