Nu am fost un copil popular. Eram genul care stătea mai mult pe lângă adulți decât pe lângă cei de vârsta mea. Îmi lua mult să-mi fac prieteni și puțin să-i pierd. Aveam o limbă ascuțită și niciun filtru. Calitățile astea două le-am cultivat încă din grădiniță. Ca să am motive să mă țin scai de educatoare, le povesteam secretele părinților mei. Dădeam tot din casă. Eram favorita lor, titlu câștigat în urma unor greșeli de exprimare pe care am ajuns să le fac crescând primii ani de viață cu bunicii la țară. Știam și multe regionalisme: lopitău, stai oțâră că-s beteagă, mintenaș tre’ să slobod vaca în curte, blid, no ba bine că nu (care însemna da), ești roșie ca o porodică, ți-s mocicoși nădragii, ești bolundă, ești zăludă de cap și mai ești și dusă cu sorcova. Nu ratam nicio ocazie de a le pune în practică. Se râdea mult pe seama mea, iar cu fiecare criză de râs eu mă simțeam tot mai importantă. 

Când am împlinit patru ani ai mei m-au adus în oraș. Îmi rodeam unghiile până la sânge pe atunci și am mânjit geamurile mașinii încercând să urmăresc cu degetele ceea ce vedeam. Asfalt, turnuri înalte (într-unul din ele locuiam și noi), oameni care mâncau chestii care curgeau, o gașcă de fete mai mari râzând și strigând Roxana! Roxana!, dar Roxana fugea mâncând pământul, fum care se ridica în spatele portierelor și familii care serveau grătarul la marginea drumului sau în parcări. Nu aveam nicio idee ce și cum și începând de unde trebuia făcută ordine în situația nouă în care mă trezisem. Mă simțeam întreruptă, ca povestea asta, ca toate poveștile spuse vreodată. Cuvintele mi-au deschis cândva o portiță înspre ficțiune pe care n-am mai închis-o. Ficțiunea mi-a deschis o portiță către viață.

Mama s-a pilit și a dat foc la casă!, am anunțat în gura mare undeva în iarna primului an de grădiniță. Educatoarele s-au privit, au râs cu jumătate de gură, apoi am reluat activitatea în mijlocul căreia ne aflam. La final, m-au tras la o parte. Ce vrei să spui?

Într-o seară, când ne aflam toată familia acasă, una dintre hainele atârnate la uscat în bucătărie, pe suporturile alea subțiri de metal care țâșnesc din perete ca niște săgeți, a căzut peste aragazul aprins. În sufragerie, fiecare își vedea de traiectul vieții. Eu stăteam întinsă pe burtă cu ochii ațintiți asupra mamei care se epila. Fratele meu făcea teme la matematică împreună cu tata. Le lua o veșnicie fiindcă tatăl meu, cu mintea lui complicată, îl încurca pe frate-mio la cele mai simple calcule, apoi tot el era cel care se supăra, împingea caietele și refuza să mai facă teme. Eu aveam treaba mea – mă fascina ceara fierbinte care se întindea peste picioarele mamei în benzi aurii și-n care împungeam repetat cu vârful degetului, curioasă cum se întărește înainte să o smulgă dintr-o mișcare rapidă, ca o convulsie a mâinii. Uneori adulmecam ceara cu multă poftă până amețeam și mi se întuneca vederea. Atunci îmi lăsam capul pe parchetul rece ca să-mi revin. Nu țin minte ca ceara să fi fost parfumată, dar ceva intoxicant se înfiripa în nările mele, ceva rezultat din temperatura ridicată, porii deschiși, pielea încălzită. Nu și-a ascuns niciodată corpul de noi, toate schimbările prin care a trecut ne-au fost vizibile încă de mici – ca niște remindere ale unor lucruri despre care nu mai are rost să vorbești, fiindcă ele sunt acolo, pur și simplu. Și în seara aia, ca întotdeauna când asistam la ritualurile ei de înfrumusețare, am rugat-o să mă lase să dau jos ceara, cu toate că nu eram un copil pragmatic. De-asta nici nu m-a lăsat. Puteam să adun în mine toată forța de care eram capabilă că nu puteam să mișc ceara aia un centimetru. 

După o vreme, nu știu cât, simt agitație dinspre masă. Tata devine tot mai neliniștit și știu că odată ce atinge un anumit prag de frustrare nu mai există șansa să dăm timpul înapoi – urmează explozia. Mă rog ca frate-mio să știe răspunsurile la problemele de matematică (și uneori chiar le știe – se uită la sfârșitul culegerii înainte să se apuce de exerciții, numai ca să-i spargă mințile tatălui direct cu rezultatul, spunându-i că le-a rezolvat în cap). Îmi rotesc ochii în toate direcțiile, alertă. Mama continuă imperturbabilă să se epileze, dar știu că în curând o să arunce o privire colțuroasă care are să-l liniștească pe tata sau, dacă nu, măcar pe mine. Se simte miros de ars, mă uit la firele ei de păr, strâmb din nas. Totul se desfășoară cu repeziciune, ca la un semnal imperceptibil. Văd cum un mic frison îi străbate mușchii feței înainte de a se ridica și a fugi înspre bucătărie cu ceara proaspăt aplicată curgând șiroaie pe gambă. E urmată îndeaproape de tatăl meu, care calcă pe vârfuri.

Distanța parcursă de noi până acolo s-a simțit ca multe bătăi de inimă și un schimb de priviri îngrozite între frați. Când am ajuns, focul ardea delicat, în proces de stingere. Mama era încă sub influența adrenalinei, șuiera cu mâna pe piept și cu un picior peste o bucată de material arsă. Tata, turat la cote maxime, dădea din mâini ca un nou-născut căruia i se trage brusc pătura de sub el. Flacăra a cuprins toate hainele. Zăceau pe aragaz sau pe jos, complet carbonizate. Luase foc și blatul mobilei de bucătărie, iar peretele din spate se înnegrise. Cei doi au început să se certe. Nu știam niciunul ce să facem cu atmosfera rece, așa că, într-un moment de răgaz, am început să jelesc pierderea articolului meu preferat din garderobă, chiar dacă în realitate nu îmi puteam aminti care din hainele mele se aflaseră acolo. Fratele meu îmi dădea coate să tac. El a avut mereu o fire mai înțelegătoare, ăsta e și motivul pentru care atunci când provocam scandaluri la bloc îl chemam pe el să tempereze spiritele, mai ales pe spiritul meu încins. 

Era o întâmplare importantă din viața mea de oraș, așa că ziua următoare m-am dus la grădiniță fericită că aveam bârfe noi pe care puteam clădi relații importante. În timpul unui joc de grup, când atenția tuturor era pe mine, am eliberat secretul și am așteptat curioasă să văd efectele produse. Prin „mama s-a pilit” voiam să zic epilat. Implicația că ea a dat ,,foc la casă” nu știu de unde a venit. În realitate s-au desfășurat în paralel două evenimente separate, adevărul absolut și adevărul personal. Ca niște martori care trăiesc o realitate, dar ajung să creadă în alta, la fel și noi, cei cărora ni se servesc cuvinte mari ca vina, mama, responsabilitate, sau expresii ca tu ești femeia în casă, deci casa e a femeii, deci tot ce se întâmplă în casă decurge din neatenția femeii, precum tot ce se întâmplă în afara ei, tot din cauza asta, fiindcă așa merg lucrurile, atât în afară, cât și înăuntru. 

Când mama a venit să mă ridice de la grădiniță, educatoarele au chemat-o la o parte. Eram ultima rămasă, toți ceilalți plecaseră. Aveam emoții – ca orice copil care își iubește mult mama, dar se iubește mult și pe sine. În scurt timp au început toate să râdă la unison, ca la o poantă extrem de bună. Am luat-o ca pe o victorie – deci am spus povestea cum trebuie. Pe drum înspre casă pe mama a pufnit-o de mai multe ori râsul, brusc, fără preaviz. 

Cuvintele se întrepătrundeau, făceau schimb de locuri și își pierdeau din înțeles. Ca în ziua în care i-am cerut mamei zarzavat. S-a mirat puțin, apoi m-a plimbat prin oraș să îi arăt zarzavatul pe care mi-l doresc. Știa că nu putea fi vorba de legume, cine ar cere așa ceva? Nici n-a insistat să afle adevărul. Sau poate că m-a întrebat unde și când am mâncat ultima oară, cum arată. Însă nu-mi păsa de toate astea. Eram numai dorință și furie. Și nu fiindcă eram un copil mofturos (eram, dar nu aici), ci fiindcă îmi trebuia ceva dulce și bun, dar nu știam ce. Așteptam și eu ca acest cuvânt care suna atât de bine, zarzavat, să fie umplut cu zahăr și sens. După îndelungi căutări și o seară pierdută, nimerite la brutăria de lângă casă unde am intrat după pâine, am aflat amândouă că ceea ce căutam era cuibul cu nucă și zahăr, pe care mi l-a și luat. Mi se părea de departe cel mai bun zarzavat. 

Într-o dimineață de vară a venit în vizită un unchi de-al nostru. Ne plăcea de el fiindcă aducea cele mai extravagante cadouri. Îmi e încă vie amintirea unei piste de formula 1. Eu și fratele meu o asamblam cât mai complicat posibil, cu bucle de circuit în aer, cu poduri și obstacole care să arunce în aer mașinile mici și compacte, la cea mai mică greșeală. Strângeam din dinți pe tot parcursul jocului, toată atenția de care eram în stare mergea în competiția pe care aveam s-o pierd de multe ori. Dar mă consolam cu ideea că și frate-mio pierdea când ne jucam cu barbie. Inventam reguli și nu i le spuneam. Dacă se prindea de ele, le schimbam pe loc. Fiind mai mare ca mine, trebuia să trag de sfori ca să atenuez diferența.                                                                   

Vizita unchiului a decurs lin și colorat ca un apus, am luat dulciurile mele și pe cele ale lui frate-mio, care era plecat, și le-am pus bine. Lucrurile s-au complicat doar la plecare. Mașina cu care el venise nu a mai pornit și părinții mei au mers să o împingă. Nu mai rămăsesem singură acasă și de curând începusem să dezvolt o serie de frici legate de fantome și strigoi, după ce am asistat la câteva ședințe de spiritism ținute de prietenii fratelui meu pentru copiii mai mici din cartier. Tata mi-a zis să stau pe balcon unde se vor afla în raza mea vizuală, tot timpul, ceea ce am și făcut. Am văzut mai mulți vecini adunați ciorchine în spatele mașinii, împingând-o pe drum, asta până când au dispărut după prima curbă. Am mai stat nemișcată o vreme, secundele s-au transformat în minute, apoi în ceva ce s-a simțit ca ore întregi de așteptare. I-am strigat de pe balcon. Nu cred că simțeam confuzie, ci panică la gândul că aș putea fi abandonată. În scurt timp devenise o certitudine – m-au abandonat. 

Ceva ce până atunci își urmase liniștit cursul sărise brusc în aer. După o perioadă indefinită de așteptare, am alergat în jos pe scări, apoi pe stradă, în direcția în care au apucat-o, fără să îi mai găsesc nici după prima curbă, nici după următoarele. Credeam că plecaseră la mare. Vorbiseră mult în acea perioadă despre asta. Era o dorință comună, arzătoare. Când m-am întors din căutarea părinților, la intrarea în bloc, i-am spus printre lacrimi unei vecine că gata, asta a fost, au plecat și nu se mai întorc, nici mâine, nici poimâine, poate doar în ziua ce urmează după poimâine. Răspoimâine, a completat ea. Da, răspoimâine, adică niciodată. Răspoimâine nu era ceva ce să pot plasa pe axa temporală, abia auzisem pentru prima oară cuvântul. I-am spus că îi suspectam deja de ceva vreme că vor face asta, că tata mi-a zis la plecare că tot timpul se vor afla în raza solară și ce altceva putea să însemne asta? Nimic, doar că merg la mare, unde e soare. Vecina mi-a strecurat în palmă o finetti inimioară. Se întorc, uite, îmi spunea în timp ce mă mângâia pe cap cu mâna ei ca un pieptene cu zimți rari, ondulați – perfect să descâlcească părul, dar nu și ițele încurcate din mintea mea. Însă eu auzeam doar un vuiet care-mi pulsa în urechi și îmi străpungea capul. Când am ridicat privirea în direcția indicată de ea, o baie de culori mi-a inundat vederea. Știam exact ce urmează.    

În aceeași vară, cu câteva săptămâni înainte de a fi abandonată de părinți, am mers într-o excursie de o zi cu grădinița. Ne-au însoțit cele două educatoare ale grupei mele și bucătăreasa nou-nouță, cea zăludă. Odată cu venirea ei, toată mâncarea începuse să aibă gust de chimen. Ne-am instalat într-o poiană la marginea pădurii Făget, dincolo de râul șerpuitor, între câteva pâlcuri de vegetație date drept repere mai departe de care nu aveam voie să trecem. Eram peste douăzeci de copii care alergam transpirați și fericiți dintr-o parte într-alta, inventând jocuri și motive de supărare din nimic. Era o zi proaspătă, la fel de proaspătă ca pepenele roșu pe care l-am ținut la rece în râu și l-am tăiat pe urmă în semiluni în care ne-am băgat gura și fața cu o poftă nebună. Anumite momente aparent lipsite de importanță par să aibă și acum prioritate în fața celor cu adevărat importante. Sâmburii negri de pepene roșu și dulceața răcoritoare a fiecărei înghițituri, diviziunea între un afară torid și un interior alunecos și rece, efervescența vegetației și dorința noastră secretă de a nu ne mai opri din alergat, de a ne legăna picioarele deasupra solului. Toate astea mi le amintesc vii, intacte, ca și cum le-aș fi trăit de mai multe ori în viața asta.

O bună parte din zi am petrecut-o urmărind cu coada ochiului băiatul de care-mi plăcea. Una dintre colege mi-a zis că mă holbez. Mă topeam după el. Vorbea puțin, era bronzat și râdea fierbinte – așa mi se părea. Locuia într-un apartament vechi din centrul orașului, plin până la refuz cu animale de pluș. Nu mai văzusem așa ceva. De ziua lui de naștere, în iarna acelui an, ne-a invitat la el acasă – era ceva nemaipomenit să fim invitați la casa cuiva. Am țopăit prostește, am alergat din cameră în cameră, ne-am învârtit în perechi cu capul dat mult pe spate până ni s-a făcut rău de mișcare și am început să vomităm și noi animale de pluș, care poate că erau acolo dinainte, dar erau așa de multe că orice era posibil. La plecare ne-a dat la fiecare câte un animal în timp ce părea chinuit –  probabil fusese forțat de părinți să se debaraseze de câteva piese din colecția lui vastă. Se uita la fiecare dintre noi și scotea dintr-un sac un exemplar care să spună ceva despre personalitatea noastră, cred. Eu una așa aș fi făcut. Al meu era un elefant mic și galben, cu trompiță cârnă. Mi-aș fi dorit un animal care să semnifice dragostea pe care mi-o poartă, dar eram ok cu orice, numai să vină de la el. Un an întreg elefantul i-a făcut competiție jucăriei mele preferate, un porc lucios primit de la bunici, fără de care nu mișcam un deget. Era vai și amar când îl uitam acasă. Nu mai eram în stare de nimic. 

La un moment dat, după multă alergătură prin poiană, ne-am așezat toți pe pătură să ne tragem răsuflarea și să mâncăm gustarea pusă de părinți la pachet. Stăteam concentrată între el și doamna educatoare. Într-un moment de neatenție din partea lui, când își ținea mâinile încrucișate peste piept, ținându-se de brațe, l-am pupat pe dosul palmei, retrăgându-mă rapid. Mă uitam în jur cu ochii ieșiți din orbite ca să mă asigur că nu am fost văzută. Și nu am fost. Băiatul și-a desfăcut un sendviș din care mușca nepăsător. 

Mi-am propus să fiu mai atentă la ce vorbesc cei din jur ca să nu mai cad pradă tentației de a-i da pupici. Un coleg spunea povești cu mistreți, cum unchiul lui a plecat la pădure și nu s-a mai întors același om după ce trecuse printr-o confruntare cu un mistreț: fără braț și cu o groapă în centrul feței. O imagine greu de îndepărtat, care avea să-mi dea multe spaime. 

Într-un moment de respiro, prietena mea bună s-a întins înspre mine fără să observ și mi-a șoptit la ureche că a primit un lănțișor de la băiatul pe care tocmai îl pupasem. I-am retezat-o din scurt, spunându-i că mie mi l-a oferit prima și că n-ar fi trebuit să îl accepte. Îi stătea incredibil. Pietre mici, roz-verzui, care mergeau la fix cu părul ei blond și cu pistruii care îi năpădeau fața la soare, ca niște flori delicate. A încercat să mă îmbuneze, dar nu i-am mai vorbit restul zilei. El se uita acum la mine ca și cum aș fi făcut ceva greșit. Poate totuși a simțit că mi-au luat foc buzele și a ales să mă ignore. Cineva mi-a strigat numele. M-am răsucit cu tot corpul, încercând să scap de privirea lui, pe care o simțeam cam peste tot. Era una dintre educatoare, care mi-a zis să merg să-i cer bucătăresei niște sare. Mi-a arătat unde o pot găsi. La liziera pădurii, în umbră, tăia legume pentru salata de la cină. Distanța până la ea mi se părea mare. Noi ne aflam pe partea dinspre râu.

Când am ajuns de cealaltă parte a poienii, bucătăreasa – nicăieri. Am dat ture încoace și încolo la marginea lizierei, apoi am intrat în pădure pe ceva ce părea o potecă. M-am adaptat gradual la întuneric și am început să disting împrejurimile. O senzație de vegetație abundentă a luat locul căutării – o aglomerare de fagi cu scoarță cenușie, pâlcuri de ferigi înalte, tufe de aluni și o baltă murdară în care pluteau flori de tei și frunze. Ne plimbam deseori cu tata prin aceste zone, plimbări lungi și distrate în care un adult ne arăta ce și cum, ne umpleam sticlele cu apă de la izvorul Sf. Ion, culegeam hribi și gălbiori și piciorul-căprioarei, și ne întorceam cu plasele acasă la mama, care le transforma în cele mai minunate mâncăruri. 

Eram doar eu de data asta și pădurea nu era decât un loc întunecat în care se putea întâmpla orice – chiar și să dau peste bucătăreasă. Am continuat să înaintez, mânată de curiozitate și de un entuziasm brusc pentru aventură. Am urcat înspre o zonă cu luminiș, un oval larg împrejmuit de copaci în care iarba îmi mângâia genunchii. Câte un curent de aer făcea florile să tremure și să strălucească ca niște confetti. Pe o pancartă căzută ușor într-o parte era desenat un cap de mistreț și un semn de exclamare. Iarăși mistreții. Nu văzusem niciodată unul. Erau numai poveștile de capul lor. Până atunci nu le dădusem niciodată importanță, fiindcă nu mi-i puteam imagina ca pe ceva mai mult decât niște porci domestici, alb-rozalii, grăsuți și mistrețioși, ca cei pe lângă care crescusem la bunici. Dar desenul cu mistrețul, diferit de ce știam eu, combinat cu groapa din fața acelui unchi a cărui poveste tocmai ce o auzisem, au căpătat brusc o altă dimensiune și m-au absorbit înăuntru. Marginile grunjoase, fibrele despicate și oasele expuse ca pentru a se servi cineva din ele. Mai era și sângele care începuse să curgă. Umplea gaura ca un mic bazin de acumulare și oricât încercam să îl dau la o parte, se forma la loc. În scurt timp, devenise singura realitate posibilă. Confruntarea cu mistrețul era acum inevitabilă. Un sentiment de frică m-a traversat și m-a făcut să mă cutremur ca o pânză.

Am luat-o la fugă, fără să fiu sigură pe unde am venit. Am abandonat curând poteca, coborând în viteză pe o pantă abruptă, denivelată. Crengi de arbuști mă loveau peste față și ceea ce păreau a fi resturi de animale moarte îmi alimentau goana. Am început să șchiopătez după ce am călcat strâmb pe glezna dreaptă și, dacă ar fi să îmi imaginez acum un alt sfârșit, m-aș fi oprit în acel moment, după producerea entorsei, să-mi trag răsuflarea și să cântăresc următorii pași. Atunci aș fi putut observa printre trunchiurile arborilor contururile familiare ale celor care mă căutau și mă strigau. Dar strigătele lor erau mute. Bătăile inimii îmi umpleau urechile ca niște sunete de clopote – când aproape, când departe. Alergam, șchiopătam, mă târam și, fără să știu, m-am îndepărtat de ceilalți și de poiană. Când m-am prăbușit la pământ împiedicându-mă în ciotul unui arbust tăiat pe care nu-l văzusem, am descoperit că poate fi loc pentru și mai multă teroare. Simțeam că dacă ceva sau cineva m-ar fi atins în acel moment cât eram la pământ lumea întreagă s-ar fi scurs din mine. Când m-am ridicat, primul lucru pe care l-am văzut a fost părul aspru, ochii mici și goi de orice expresie. Botul alungit și ușor orientat în jos, corpul masiv, respirația îngreunată. Nimic rozaliu la el. Nimic domestic. În spate s-au adunat câțiva pui sau poate au fost acolo de la bun început, susținându-și mama, dependenți, mici. Ultimul lucru pe care l-am simțit înainte de a-mi pierde conștiența a fost respirația ei fierbinte peste fața mea.  

După ce m-am trezit, în timp ce stăteam întinsă în patul meu, simțindu-mă ca după o zi excesiv de ocupată, cu piciorul bandajat sprijinit pe o pernă și o pungă cu gheață deasupra, mama m-a întrebat ce s-a întâmplat de fapt. Cred că nimic nu s-a întâmplat. Înainte de a-i răspunde m-am oprit puțin pentru a-mi atinge fața – am simțit gaura din mijlocul ei și marginile largi, răsfrânte. Un val de căldură mi-a ajuns la buricele degetelor și le-am îndepărtat. Pusă să aleg între viață și ficțiune, aș spune oricare, fiindcă sunt unul și același lucru. Dintotdeauna au fost. I-am povestit mamei despre mistreț, despre fugă, despre culorile care mi-au inundat vederea când am căzut la pământ, cum au venit din margini, ca niște flăcări turbate. Cum avea să se întâmple și mai târziu în fața blocului când ei m-au abandonat ca să împingă o mașină și să plece la mare. Mama mă urmărea cu privirea ei limpede ca apa, puteam să arunc o pietricică acolo și tot nu s-ar fi tulburat la suprafață. Nimeni n-a mai văzut mistrețul în afară de tine – a spus într-un final, ceea ce nu înseamnă că nu m-a crezut.

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian

Redactare de Agu