O călătorie printre culturile corporatiste din Sillicon Valley în Ripe de Sarah Rose Etter și epuizarea academică din fanteziile lui R. F. Kuang, munca din fabricile italiene în tetralogia Elenei Ferrante și burnout-ul celor angajate în munca de rezistență politică descrisă de Assia Djebar în Children Of The New World. Ce înseamnă să muncești ca femeie cu dizabilități în Argentina sau Georgia postcomunistă (Cousins de Aurora Venturini și The Pear Field de Nana Ekvtimishvili), ca refugiată în Franța în urma genocidului din Rwanda (All Your Children Scattered – Beata Manresse), ca doctoriță în Siria în timpul războiului civil (As Long As The Lemon Trees Grow – Zoulfa Katouh) și ca scriitoare în Statele Unite (Yellowface – Kuang)? Îmi doream să citesc o carte de ficțiune despre munca precară scrisă de o femeie. Am adunat mai multe autoare cu intenția de a înțelege, prin experiența lecturii, modul în care precaritatea este reprezentată în diferite părți ale lumii.

Comparând regiuni geografice, identități și clase sociale, am întâlnit paradoxuri, stiluri narative și personaje care vorbesc din intersecția pozițiilor lor. Narațiuni care abordează exploatări, injustiții, rasism, sexism, discriminarea persoanelor cu dizabilități și se încheie, într-un fel sau altul, pe un spectru ai cărui poli sunt speranța și disperarea.

Dintre toate lecturile pe care le-am parcurs, una dintre ele s-a remarcat prin modul de a nuanța speranța, disperarea și incertitudinea: This Mournable Body deTsitsi Dangarembga. Aceasta m-a făcut să înțeleg munca printr-un limbaj nou, unul care îmbină teoretizările academice cu identitatea de femeie precară, de culoare, dintr-o zonă literară puțin explorată de mine: Zimbabwe. Prin acest limbaj mi-a fost oferită posibilitatea de a înțelege munca printr-o conexiune a emoțiilor (aflate pe un spectru mai larg) cu vectorii intersecționali ai opresiunii, și efectele de durată ale capitalismului. Această înțelegere mi-a ghidat lecturile ulterioare de ficțiune și non-ficțiune și a oferit un punct de început pentru a explora și a interoga narațiunile despre muncă din literatura contemporană.

Critici literari precum Katharine Coldiron, Michael Friedrich, Blake Morrison și Chaandreyi Mukherjee au analizat cartea în diverse moduri, concentrându-se pe postcolonialism, gen și dinamici familiale. De exemplu, Michael Friedrich scrie în recenzia sa pentru LA Review of Books : „o ironie cumplită a lumii postcoloniale este că sistemele care au înlocuit dominația colonială continuă adesea să recomande tacticile ei brutale”^[1] (traducere proprie). Critica sa plasează ficțiunea din This Mournable Body în procese care reproduc sistemele de opresiune în Zimbabwe post colonial. Titlul cărții este inspirat de eseul Unmournable bodies al lui Teju Cole, iar în cele ce urmează voi aborda titlul atât în contextul acestui volum, cât și dincolo de acesta, propunând o lentilă utilă pentru a interoga narațiunile dominante.

Munca precară imaginată în ficțiune

This Mournable Body de Tsitsi Dangarembga este ultimul volum al trilogiei Nervous conditions, care o urmărește pe Tambudzai, o femeie de culoare din Zimbabwe care navighează precaritatea în calitate de adult. Primul volum din serie, Nervous Conditions, a fost publicat în 1988, fiind succedat de The Book Of Not în 2006 și, în final, de lansarea This Mournable Body în 2018. Trilogia urmărește diferite etape din viața lui Tambudzai: ca adolescentă, ca studentă și, în final, ca muncitoare. Ultimul volum al trilogiei este adesea recomandat drept ficțiune anticapitalistă și poate fi citit independent de celelalte două cărți. This Mournable Body începe cu un pasaj în care Tambudzai are emoții fiindcă trebuie să se pregătească pentru un interviu de angajare.

Această primă imagine descrisă în carte arată modul în care se construiește relația dintre practicile cotidiene – eforturile de a deveni „valoroasă” prin muncă – și angoasa emoțională a incertitudinii. „Este un pește în oglindă. […] Este ziua interviului. Ar trebui să fii deja în picioare. Îți ridici capul și te lași din nou pe pernă. Totuși, în cele din urmă, ești la chiuvetă. Acolo, peștele te privește. […] Nu îți poți permite concluzii ferme, căci certitudinea te osândește. […] Oglinda a alunecat din nou de pe cuiul strâmb din perete și a căzut în ligheanul de dedesubt, ceea ce a lăsat o nouă crăpătură. Data viitoare când va cădea, toate bucățile se vor desprinde din ramă. O ridici cu grijă pentru a ține fragmentele sparte la locul lor, inventând un pretext pentru a spune […]”^[2] (traducere proprie, pagina 3-4). Tambudzai este șomeră la începutul cărții. În urmă cu câteva luni, ea renunțase la locul ei de muncă într-o agenție de publicitate unde, deși era bine plătită, suferea de discriminare din partea colegilor și a structurii organizaționale.

Pe parcursul cărții ea dezvoltă strategii și găsește locuri de muncă care promit să îi ofere stabilitate financiară, un statut social bun și o certitudine că eforturile ei contribuie la dezvoltare comunitară. Inițial, recurge la activități informale care sunt prost remunerate. Ulterior, începe să predea la o școală de fete, unde se simte copleșită și este nevoită să plece. Mai târziu, lucrează în turism, vânzând „experiențe culturale africane” occidentalilor. Locul de muncă de la finalul ficțiunii promite un compromis pentru personaj, ceva care ar putea atenua incertitudinea constantă.

Povestea este împărțită în trei părți, fiecare urmărind parcursul lui Tambudzai prin diverse joburi și prin spațiile goale din cv-ul ei – perioadele de șomaj – în care încearcă să-și plângă propriul corp. Interesul meu a fost trezit de explorarea ideii de „a-ți plânge propriul corp” în timpul procesului de angajare versus al situației șomajului, încercând să folosesc această carte drept un exemplu de reprezentare a unor discursuri despre muncă și valoare, și care aduce o critică la adresa culturii individualismului în procesul de „deplângere” (mourning).

Muncă, colaps și deplângerea sinelui

„A-ți deplânge propriul corp” (engleză: mourning one’s body) este înțeles, în această carte, ca un tip de vindecare necesară derivat din precaritatea muncii. Tambudzai trebuie să muncească pentru a-și dovedi propria valoare, pentru că asta i-a spus societatea că trebuie să facă. Cum își poate legitima existența în fața propriei persoane, a familiei, a societății fără un loc de munca? Însă, în timpul angajării, cultura muncii, ierarhiile, discriminarea și violența îi demonstrează contrariul. Dincolo de necesitatea financiară care să îi asigurare supraviețuirea, Tambudzai percepe munca ca pe o formă crucială a valorii personale, iar fără ea se destructurează existențial. După fiecare demisie sau colaps, ea își plânge corpul în încercarea de a se vindeca doar atât cât e necesar pentru a funcționa într-un alt loc, dar revine mereu la aceeași goană după sens prin statutul de angajată „excepțională”. Tambudzai este un produs al discursului neoliberal, o femeie provenită dintr-un mediu precar, educată în spații „occidentalizate” (albe) din Zimbabwe. Ea încearcă să-și plângă nedreptățile din viața ei, în timp ce reproduce, asupra sieși și a celor din jur, cultura muncii corporatiste, ierarhiile, discriminarea și violența. De exemplu, urmărind valorile culturii capitaliste de „investiții și construirea unui viitor, fără a-l irosi”^[3], Tambudzai își organizează timpul încât să fie cât mai eficientă. Colegele de muncă din clădire sunt devalorizate drept capital uman de către management pentru ritmul lor  de muncă diferit, privit ca rezultat al diferențelor etnice. Tambudzai reproduce acest tip de blamare fără să interogheze critic efectele negative ale muncii peste program din propria viață sau efectele discriminării la locul de muncă pe care le-a trăit în trecut.

Tambudzai se percepe pe sine doar în individualitatea ei, și nu în relație cu alte femei cu experiențe similare. Este amorțită și evitantă în perioada primului șomaj și încearcă să-și vindece durerea la suprafață printr-un monolog neoliberal concentrat pe ambiție și competitivitate. Odată ce se angajează din nou, devine furioasă și cade în disperare, căci se confruntă cu exploatarea, lipsa de sens și lipsa de apreciere. În a doua perioadă de șomaj, își plânge corpul într-un mod terapeutic, conectându-se cu membrii familiei și chestionând manifestările violenței din trecut. Michael Friedrich explică, în recenzia sa^[4], modurile în care Tambudzai reproduce violența sistemului postcolonial ca și adult. Ea a suferit acest tip de violență fizică și simbolică în instituțiile educaționale din partea colonizatorilor albi (în primele două cărți ale trilogiei). În ultimul volum, însă, ea ajunge într-o poziție de putere unde se simte presată instituțional și emoțional, și unde devine violentă. Ulterior, își asumă responsabilitatea față de o persoană față de care a fost violentă fizic și încearcă să îi ofere compensație financiară. Acest proces o ajută să-și recapete speranța. Mai apoi acceptă un loc de muncă în societatea civilă – pare o șansă de a se implica în schimbare la nivel local și de a contribui la redistribuirea resurselor în comunitatea în care a crescut, o valoare a muncii ei care se poate măsura în creștea condițiilor de trai pentru mai multe familii.

Dincolo de această carte sunt experiențele persoanelor de culoare și ale celor care se află în poziții intersecționale precare cu care am discutat tema acestei cărți. „Deplângerea propriului corp” înseamnă nu doar a reflecta individual asupra sinelui. Tambudzai își abordează inițial durerea, traumele și nedreptățile comise asupra ei ca experiențe singulare, se percepe izolat de alte corpuri marcate de procese similare de oprimare. Clasa, genul și etnia ei, neasumate ca vectori intersecționali, îi amplifică oprimarea și precaritatea și o împing spre căutarea unor forme solitare de rezistență la neoliberalism, patriarhat și neocolonialism.

„Deplângerea”, adesea văzută ca un privilegiu de clasă (precum în August Blue de Deborah Levy sau Cleopatra and Frankenstein de Coco Mellors) sau forțată din motive de sănătate (This Mournable Body), este reprezentată ca o măsură radicală prin care personajele reușesc să se reinventeze. „Deplângerea” este un proces care începe în perioadele de șomaj, când personajele au timp să se concentreze pe ele însele, să vindece traume din trecut, fie prin izolare, fie în conexiune cu membrii familiei. Procesul se încheie adesea cu descoperirea unui „sens” care atenuează disperarea precedentă. În August Blue, personajul principal recunoaște că beneficiază de privilegiul de clasă care îi permite ulterior să interogheze modul în care s-a raportat la muncă și să reflecteze asupra industriei fără presiuni financiare. În contrapartidă, protagonista din Cleopatra and Frankenstein nu își interoghează statutul financiar pe parcursul deplângerii. Protagonistele lui Deborah Levy și Coco Mellors propun o lentilă de analiză utilă în comparație cu Tambudzai. Poziția sa precară de clasă duce la perioade de reflexie scurte, fragmentate, This Mournable Body surprinde astfel un proces neliniar al deplângerii.

Revalorizarea dincolo de muncă

„Deplângerea” începe cu conștientizarea poziției noastre în structurile muncii, cu sensibilitate față de modurile în care putem perpetua asupra noastră și a celorlalți idei oprimante despre valoarea de sine. Prin modul în care înțelegem valoarea la locurile de muncă, putem reproduce practici normalizate în culturile corporatiste sau, dimpotrivă, putem contribui la normalizarea unor practici care disrup oprimarea. „Deplângerea” devine fertilă prin solidarizare, prin acțiuni colective de rezistență unde suntem ascultate și ascultăm, unde oferim sprijin și primim. „Deplângerea” ne permite să ne reconceptualizăm valoarea nu prin prisma gratificării personale sau a profitului, ci prin contribuția noastră la rezistența împotriva structurilor care ne oprimă.

This Mournable Body ne provoacă să reflectăm asupra modului în care răspundem la munca precară ce se desfășoară în structuri instabile, dependente de finanțare, cu muncitoare insuficiente pentru volumul de muncă, sau care transgresează sfera muncii, pătrunzând în spațiul nostru privat. Tsitsi Dangarembga surprinde nu doar efectele sociale ale exploatării, ci și felul în care corpul și emoțiile devin instrumente de supraviețuire. Este o carte care propune reflecții colective asupra modului în care deplângerea corpului devine un gest de rezistență.

^[1] “A terrible irony of the postcolonial world is that the systems replacing colonial rule often continue to recommend its brutal tactics.” Publicat in LA Review of Books. 2018. “Suffering visible: The ravages of postcolonial capitalism in Tsitsi Dangarembga’s ‘This Mournable Body’”, https://lareviewofbooks.org/article/suffering-visible-the-ravages-of-postcolonial-capitalism-in-tsitsi-dangarembgas-this-mournable-body/.

^[2] “There is a fish in the mirror. [..] It is the day of the interview. You should be up. You lift your head and fall back onto the pillow. Finally, though, you are at the sink. There, the fish stares back at you. […] You cannot afford definite conclusions, for certainty convicts you. […] Now the mirror has again slipped off the crooked nail in the wall and fallen into the basin below, resulting in a new crack. The next fall will shake all the pieces from the frame. You lift it out gently to keep the broken fragments in place, thinking up an excuse to tell […].”

^[3] “investment, building the future, not wasting it” – citat care ghidează narațiunea începând cu pagina 239.

^[4] Publicată in LA Review of Books. 2018. “Suffering visible: The ravages of postcolonial capitalism in Tsitsi Dangarembga’s ‘This Mournable Body’”, https://lareviewofbooks.org/article/suffering-visible-the-ravages-of-postcolonial-capitalism-in-tsitsi-dangarembgas-this-mournable-body/.

–

Corectură de corin.

Curatoriere de Flavia Dima.