Textul a fost dezvoltat în cadrul Atelierului de autoficțiune și nonficțiune literară facilitat de Carolina Vozian.

___________________________________________________________________________

We’ll take this feeling to our graves

For every heart that we betrayed

No one can know about this

Bring Me the Horizon – A Lot Like Vegas

Simți singurătatea sau iubirea cum se încolăcește în jurul tău?

N-am vrut să reconstruiesc imaginile astea cu tine, Nora, am vrut să adâncesc distanța dintre noi, am vrut să rămâi blocată în timp, într-un spațiu irecuperabil. Râsul tău. Masa la care făceam teme împreună când veneam la tine după școală, scriam poezii, cărțile de tarot împrăștiate, foile de cremșnit, zahărul pudră împrăștiat în toată bucătăria, scrumul de țigară, sunetul sticlelor de bere și impresia că suntem invincibile. Hainele împrumutate, țigările poștite, concertele la care am mers, promisiunile noastre încălcate, glumele proaste, filmele de groază și nopțile nedormite, crizele de râs și toate cele de plâns, certurile și despărțirile noastre. Toate legăturile dezlegate. 

Orașul ăsta nu a fost în stare să ne cuprindă complet. 

Simți singurătatea cum se încolăcește în jurul tău?

Singurătatea ia forma corpului ei, atingerea devine stranie, râsul ei, fiecare gest niciodată complet. Fragmente. Toate amintirile legate de Nora sunt fragmente. Totul se mișcă în slo-mo. Ușa larg deschisă, lumina din hol, mâinile ei. Casandra închide ochii și respiră încet, își pune mâna pe piept și încearcă să-și amintească un loc sigur în care au fost amândouă. 

Ți-ai adus în sfârșit aminte de mine. 

Imagini cu ea în care se apropie și buzele lor se ating, respirația ei caldă, mâinile transpirate, râsul ei și fumul de țigară. Imagini cu Nora niciodată complete. Nora îi ține capul în poală, e sfârșit de septembrie, soarele încă le arde pielea. Casandra își ridică mâna deasupra feței și se joacă cu lumina. Dar Nora nu-i atentă la ea. 

Poate că amintirile astea nici nu s-au întâmplat cu adevărat, poate că distanța dintre ele a reușit să-i deformeze atât de mult percepția încât Nora e suma emoțiilor pe care atunci nu știa cum să le descrie, nu știa cum să numească toate lucrurile care o afectau. Poate că abia acum și-a făcut curaj să scrie despre lucrurile pe care a încercat atât de mult să le uite. 

💔

Cred că te-am iubit multă vreme, Nora, chiar dacă pe atunci nu știam cum să numesc iubirea asta. Nu existau cuvinte potrivite, nu erau suficient de mari ca să te cuprindă. Multă vreme am asociat iubirea asta cu singurătatea. Cum scriu despre iubire fără să scriu despre pierderea ei, Nora? Despre momentul în care timpul se oprește în loc. Nu-mi aduc aminte vocea ta, cum tot ce-mi amintesc sunt fragmente, șuvițele de păr, ziua în care mâinile mele n-au mai știut să-ți șteargă lacrimile, n-au mai știut cum să te cuprindă, ziua în care cu fiecare atingere m-am îndepărtat din ce în ce mai mult de tine.

Mereu am asociat iubirea cu pierderea, dar și cu invazia – ambele apar neașteptat și rapid, ambele au scopul de a ne cuceri, de a ne subjuga, de a ne infecta. Cum iubești într-o societate care te-a învățat că iubirea vine la pachet cu niște condiții? Cum iubești într-o lume care te-a învățat că dacă te abați de la normalitate nu meriți, de fapt, să fii iubit? Cum distingi între ce e normal și tot ceea ce poate să fie altceva? Iar eu, eu cum scriu despre iubirea asta fără să am resentimente? Cum scriu despre rușine, despre vină, despre regret, dar și despre recunoaștere, înțelegere, fericire? Cum pot să păstrez amintirea intactă, nealterată, în care iubirea rămâne un sentiment bun, un sentiment puternic pe care îl ai pentru o persoană care chiar te vede, o persoană cu care crești și te transformi?

Cred că te-am iubit multă vreme, într-un fel în care tu nu m-ai iubit înapoi, pentru că e greu să uiți rușinea, e greu să asculți ce zic alții despre persoane ca mine. E greu pentru că dacă ei vorbesc așa despre mine, o fac, de fapt, și despre tine. Cuvintele au o putere enormă, ele numesc realitatea, ele o descriu, ele descriu ceea ce suntem, iar în vremea aia toate cuvintele păreau marcate de ură și violență. 

Își amintește primul lor sărut, baia în care erau închise împreună. Nora care îi atingea fața, degetele ei. Își amintește că era pentru prima oară când Nora o privea așa, ochii ei sclipeau. Nora se sprijinea de chiuvetă: Vrei să mă săruți, nu-i așa? Simțea rușine, dar și extaz. Aici nu ne vede nimeni, i-a șoptit Nora. Era în siguranță, sentimentele ei pentru Nora erau în siguranță. Așa că a sărutat-o, mai întâi s-a aplecat spre ea, apoi Nora și-a încolăcit mâinile în jurul ei. Apoi toată lumea a aflat. 

Își amintește cuvântul lesbiană și modul în care băieții îl scuipau către ea. Nu către Nora. Către ea. Nora râdea. 

Casandra își căra corpul atât de nepotrivit, atât de stângaci, iar fiecare jignire părea să-și găsească confirmarea sub această etichetă. Casandra era înaltă, juca baschet, era băiețoasă, când băieții voiau s-o atingă, Casandra îi lovea și le vorbea urât. Ei îi aminteau mereu că nu știe să se machieze, nu știe să se îmbrace, nu e deloc feminină. Țipau după ea: De ce nu îți plac băieții, Casandra? 

Nici n-ar fi știut cum să se apere, cuvintele ei păreau atât de nesemnificative. Lumea era prea mică atunci ca să înțeleagă că pe ea o interesa persoana, nu genul. Atât de mică încât nu putea să înțeleagă că e vorba de prietenie, de iubire, de încredere. 

Își amintește și de fetele care o întrebau dacă vrea să se sărute și cu ele. Golul din stomac și durerea cu care își târa corpul. Rușinea pe care o simțea când o privea pe Nora. 

Lumea era atât de mică, atât de sufocantă, corpul meu parcă nu era în stare să mă conțină, gândurile mele se revărsau. Chiar sunt atât de greșită, iar dacă sunt greșită – tu ce câștigi din prietenia asta, Nora? 

💔

Uneori îți scriu și cuvintele sunt atât de sfărâmicioase, așa că prefer ca timpul să adâncească și mai mult distanța dintre noi. Mi-am zis adesea că e o pierdere ca oricare alta, o iubire ca oricare alta. Toate planurile noastre care nu s-a îndeplinit, toate visele și călătoriile în care n-am fost niciodată împreună, apartamentul pe care nu l-am închiriat. N-am făcut același liceu, n-am urmat aceeași facultate. n-am rămas cele mai bune prietene, pentru că nici măcar atunci nu eram doar prietene. 

Înainte să scriu despre tine, Nora, a trebuit să scriu despre frica de abandon și faptul că ceva din mine e atât de greșit încât nu merit să fiu iubită; despre sentimentul de închidere și durerea pe care o simt în piept când cineva îți rostește numele; palmele umede și reci, atacurile de panică. Apa rece din cadă, fumul de țigară, machiajul scurs, hainele întinse pe podea și liniștea. Nu tu m-ai făcut să mă gândesc la moarte ca la o mare salvare. N-am știut ce cuvinte să folosesc atunci, n-am știut cum să vorbesc despre greutatea pe care o simt în piept, modul în care mă ține la pământ. Poate că mi-ar fi ușor să îți scriu despre marea tulbure în care am vrut să mă arunc, valurile ei reci, singurătatea care mă îmbrățișa. Cât timp ai crezut că pot să plutesc?

💔

Știi cât de greu mi-a fost să mă încred în oameni, Nora? Dar cu tine mi-a fost atât de ușor, atât de ușor încât am rămas lipsită de apărare, atât de ușor că în fiecare an eram din ce în ce mai confuză, atât de ușor încât mă întrebam dacă doar eu sunt așa. Mi-a fost atât de ușor pentru că prietenia noastră devenise atât de importantă încât părea că toată lumea se învârte în jurul ei – vacanțele în care am fost împreună, mamele noastre care se împrieteniseră, ieșeau la cafea și se plângeau de școală, de note, de orele pe care le pierdeam vorbind la telefon.  

Tu unde crezi că începe iubirea și se termină prietenia? Iubire și prietenie. Ce cuvinte puternice, la prima vedere le poți asocia cu niște clișee – îți imaginezi aleile din parc, mâinile strânse în jurul meu, bicicleta și soarele. Lacul înghețat, șosetele ude, tu care mă tragi după tine să patinăm. Poți asocia iubirea și prietenia cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinești pentru a le accesa – orele vorbite la telefon când îmi povestești cum a fost ultima ta întâlnire, susținerea pe care ți-o arăt când îți zic că totul o să fie bine, chiar dacă cuvintele tale sunt mult prea grele pentru mine; petrecerile în pijamale, unghiile făcute, toate încercările noastre de a ne machia, spuma de ras, apa din cadă care dă pe dinafară, filmele de groază. Una e iubirea, alta e prietenia, poate oricând să-ți explice cineva.  

Simți iubirea despre care vorbesc, simți cum se încolăcește în jurul tău?

Când a întrebat-o dacă și ea simte la fel, Nora a început să râdă. Casandra o privea și simțea o greutate care o apasă, îi venea să plângă. Ar fi preferat tăcerea ei. Ar fi preferat să o respingă, să o condamne, să-i zică că doar ea e așa. Casandra era obișnuită cu diferența, era obișnuită să fie privită ca cea greșită, dar nu de Nora. 

În curtea școlii băieții se strânseseră în jurul Norei. Își băteau joc de ea, o jigneau. Nora curva. Unde e lesbiana de Casandra? Râsetele lor. Nora începuse să plângă. Curva și lesbiana. Într-o fracțiune de secundă Casandra era deasupra lui și avea unghiile înfipte în carnea lui. Câteva minute Casandra a continuat să-l lovească, el țipa și plângea. Apoi mâinile celorlalți când o ridicau de pe el. Casandra avea mâinile crăpate, amorțite, simțea doar durere și furie. Nora ar fi vrut s-o cuprindă, ar fi vrut s-o țină în brațe, ar fi vrut s-o oprească, dar mâinile ei erau neputincioase.  

Câte lucruri n-au știut să înțeleagă, nimeni nu le-a învățat cum să gestioneze emoțiile astea, interacțiunile astea. Nimeni nu le-a învățat să citească printre rânduri, nimeni nu le-a zis unde se termină normalitatea. Nimeni nu le-a zis că prietenia dintre ele nu trebuie confundată cu iubirea. 

Nora, mereu îmi scapă câte ceva. Mereu în urma ta. Îmi amintesc cum te întorceai spre mine, râsul tău, părul care se legăna în vânt. Îmi întindeai mâna, reacțiile mele mult prea stângace, mult prea întârziate și tu aveai deja spatele întors. 

Simți pierderea despre care vorbesc, simți cum se încolăcește în jurul tău?

Orașul împodobit și rece. Nora așezată pe marginea bordurii și mâna ei întinsă, Casandra care o prinde de mână. Nora își ridică privirea și o recunoaște – își încolăcește mâinile în jurul ei – atât de lipicioasă și grea atingerea. Sunt amorțită, nu simt nimic. Nu știu să reacționez, nu știu cum să numesc durerea asta, se gândea Casandra. După ce au intrat la liceu au început să se vadă din ce în ce mai rar. 

Iubitul Norei o privea, iar Casandra se simțea din ce în ce mai rău. Avea corpul înghețat, Nora râdea când o îmbrățișa. Cuvintele Casandrei atât de sfărâmicioase, de stângace, singurele pe care a putut vreodată să i le ofere. 

Colegii Casandrei o întrebau cine e, alții o știau din școală pe Nora și spuneau în ce hal a ajuns. Intonația lor. Câtă ură se poate ascunde în niște amărâte de cuvinte. Casandra își amintește furia și corpul care a reacționat înaintea ei, palma încinsă, înainte ca una dintre colegele ei să-și termine ideea: eram sigură că în halul ăsta o să ajungă. Șocul celorlalți. Furia Casandrei. Era sigură. Toată lumea știa. Cuvintele astea rostite. Ura și furia Casandrei. Deznădejdea și trădarea că și-a întors privirea de la Nora. Vina că n-a știut cum s-o tragă după ea. 

Simți singurătatea sau iubirea cum se încolăcește în jurul tău? 

În iarna aia Nora îi scria că vrea să se despartă de iubitul ei. De o vreme se mutase la el, iar acum voia să se întoarcă acasă la ai ei. Era frig, era speriată. Mesajele Norei erau haotice. Acum pleca. Acum rămânea. Casandra îi spunea să plece. Dacă plec a zis că sare. Ecranul luminat al telefonului, furia Casandrei. I-a spus să nu-l creadă, i-a spus c-o manipulează. I-a spus toate astea. Pentru o vreme mesajele au încetat să mai vină. 

În bucătărie, mama Casandrei fuma. O așeză la masă, iar cuvintele ei ai fi putut să le atingi: boală, spital, supradoză. Nora. Golul din stomac. Casandra s-a ridicat brusc și a cerut s-o vadă pe Nora, voia s-o vadă pe Nora, trebuia s-o vadă. Dar mama i-a zis că nu se poate. 

Așa a început distanța să crească. Odată cu vina pe care Casandra o simțea că nu a putut să-i fie alături, odată cu regretul că n-a știut când e timpul să ceară ajutorul, odată cu rușinea că sentimentele pentru Nora o copleșeau. Atâtea lucruri nerostite, iar Casandra nu mai simțea nimic. 

Simți singurătatea cum se încolăcește în jurul tău?

Întinsă în patul ei, Casandra privește stelele de pe tavan, iar Nora e departe în patul ei. Nu-și mai știu visele, dorințele, nu-și mai cunosc gândurile. Nu își mai trimit mesaje, nu se mai sună, iar Casandra nu îi mai răspunde când o caută. Departe una de alta. Așa e normal. Așa e firesc. Așa îmi repet. 

Multă vreme Casandra a refuzat să creadă că ceea ce a simțit pentru Nora a fost iubire, pentru că iubirea nu e marcată de rușine, nu poartă vreo vină, nu te face să regreți momentele de vulnerabilitate, nu te face să te simți și mai singură, nu te face și mai neputincioasă. 

O pierdere ca oricare alta, îmi repet. Cu timpul ți-am uitat gesturile, inflexiunile, cu timpul ți-am uitat visele, dorințele, toate fricile. Cu timpul am învățat să nu vorbesc despre tine, Nora. 

O imagine în care Nora fuge de acasă; un ghiozdan mai mare decât ea. Iubitul ei care o grăbește și o trage de mână. Casandra trece pe lângă ea, dar nu se oprește, Nora nu o recunoaște. Casandra își repetă: Nu vreau să te văd. Nu vreau să te văd iar cu el, Nora. Pleacă! Și a plecat.

💔

Cum scriu despre iubire și nu despre ruptură, Nora?

Într-o zi mama ta era la mine în sufragerie. Mi-aduc aminte seriozitatea cu care mama îmi impunea să-i răspund. Mă întreba de tine. Mă învinovățea când îi spuneam că nu știu nimic despre tine. Nu ne mai vorbim. Îmi spunea că e important. Mă întreba și mă acuza în același timp: ce fel de prietenă îți sunt? Și eu mă întrebam același lucru. Ce fel de prietenă îți sunt, Nora? Apoi mi-a zis de centrul de reabilitare, mi-a zis că ai reușit să fugi și de acolo. Mă ruga să n-o mint. Dar n-o mințeam. Nu știam nimic despre tine. Nu știam. Nu știam. Mâinile mele erau reci, corpul meu greu, nu simțeam nimic. De ce nu simțeam nimic? De ce nu mai simt nimic, Nora?

Adina mi-a spus că te-a văzut în Vamă. Toată lumea parcă aflase de tine. Toată lumea știa, toată lumea avea ceva de spus despre tine. Adina spune cine știe ce face pentru bani. Și cuvintele ei taie în carne, imagini cu mine în care mă ridic și plec. Adina rămâne și râde cu prietenele ei. Orașul ăsta mă sufocă. Am plâns. Am vomitat. Am zis că nu e vina mea că nu te-am oprit atunci, nu e vina mea că nu ți-am mai răspuns la mesaje. Nu e vina mea, nu-i așa, Nora? 

Simți iubirea cum se încolăcește în jurul tău? 

Aerul ăsta e mult prea aspru pentru pielea Casandrei. Dar se vede cu Adina, despre care spune că îi e un fel de prietenă, dar nu o poate înlocui pe Nora, iar Adina știe asta și o pedepsește, o umilește. Casandra își repetă că îi e totuși o prietenă, își repetă asta pentru că doar așa cuvintele astea vor deveni realitate. Chiar și atunci când Adina o dezgustă că-și sărută prietenele pentru validarea băieților, chiar și atunci când o întreabă de față cu ei: dacă ei chiar îi plac și fetele: îți place de mine sau ți-a plăcut doar de Nora? Intonația ei, modul în care îi pronunță numele. Mâinile ei mult prea invazive pe corpul Casandrei. Golul din stomac. Rușinea pe care o simte când o expune în fața lor. Casandra îi dă peste mână, îi spune să nu o atingă, îi spune să nu vorbească despre Nora. Casandra iese din bar, își strânge genunchii la piept și începe să plângă după Nora. Ea nu i-ar fi făcut niciodată așa ceva. 

Simți singurătatea cum se încolăcește în jurul tău? 

Nora îi scrie că s-a întors în oraș. Casandra e de acord să se întâlnească. Când o vede nu știe cum să reacționeze, nu știe dacă s-o ia în brațe, nu știe cât de mult e permis să se apropie, dar Nora se aruncă în brațele ei. Stau una lângă alta, iar atingerea dintre ele e atât de stranie. Sunt atâtea lucruri pe care ar vrea să și le spună și atâtea pe care încă nu știu cum să le spună. Își strâng mâinile, își apropie frunțile, își repetă una alteia: Totul e bine. Totul o să fie bine. 

O pierdere ca oricare alta, nu-i așa, Nora? 

Iubirea și singurătatea sunt adesea cuvinte asociate. Distanța se adâncește între ele, Casandra începe să respire ușurată. 

O noapte de vară umedă, mâinile tale în jurul meu, te ridici pe vârfuri, lumina care ne orbește, atingerea ta atât de nenaturală, atât de stranie pentru mine. Spațiul pe care îl invadezi, corpul meu atât de nepotrivit. Muzica care bubuie în jurul nostru – râsul și cuvintele tale mușcate mi-a fost dor de tine, Casandra. Corpul meu care reacționează înaintea mea – îți prind fața în mâini, te sărut, te strâng în brațe, lacrimile tale calde. Imaginea când el te trage și degetele noastre se ating până în punctul în care mâna mea nu o s-o mai atingă niciodată pe a ta. 

Tu care pleci din țară, iar eu respir ușurată. O să fii bine, mi-am zis, și ai fost. 

💔

Totul e fragmentat – o poză cu tine și un inel de logodnă, tu în Praga, îmi spui la ce facultate ai intrat, îți trimit o melodie pe care o ascultam împreună, tu o fotografie de când eram la liceu, îmi spui că te bucuri să mă vezi fericită. Cum să scriu despre tine încât să-ți fac dreptate, Nora?

Amintirile astea sunt atât de inconsecvente pentru că ruptura de Nora a marcat-o în moduri pe care Casandra nu le-a înțeles atunci. A legat iubirea de rușine, de vină, de frică și multă vreme a uitat lumina, fericirea și înțelegerea Norei. Atunci nu știau cum să desprindă iubirea de prietenie, nu știau să-și ofere spațiul necesar de a crește, pentru că la vârsta aia toate lucrurile par atât de serioase și permanente, e totul sau nimic. Așa că au uitat bilețelele pe care și le dădeau în ore, nopțile în care așteptau răsăritul după ore întregi de filme de groază, au uitat cum fugeau pe scări să aprindă lumina după ce-au văzut Blair Witch Project pentru prima oară, au uitat că râdeau până le durea burta, modul în care le sclipeau ochii când vorbeau de iubire și cât de blocată într-un șablon părea iubirea atunci: un el și o ea, o ea care salvează, un el care trebuie salvat. Dar ele, ele se strecurau printre crăpături. 

A uitat că Nora a fost prima ei prietenă adevărată, singura în care se putea încrede, iar atunci părea singura persoană care o înțelege complet. A uitat cum îi citea Nora poemele și felul în care le recita, și cum cuvintele ei aveau tot sensul din lume, a uita încântarea Norei când spunea: Casandra, ești poetă, prietena mea e poetă! A uitat ce înseamnă o legătură atât de puternică, atât de invincibilă, în care cineva te vede, te înțelege și te îmbrățișează complet. 

Imagini cu ele întinse pe iarbă, țigările ascunse sub rochiile de banchet, departe de toată lumea, de toată agitația, de toate lucrurile mult prea copleșitoare pentru Casandra. Nora care stătea cu capul pe pieptul ei, râsul lor și seriozitatea cu care Nora s-a ridicat și s-a uitat în ochii ei: Casandra, ești bine, nu? Chiar ești bine? 

Multă vreme n-am vrut să scriu despre tine, Nora, nu așa, nu direct. Nu am avut curaj. Cuvintele mele păreau atât de mici pentru modul în care simțeam lumea atunci. Atâtea părți din mine pe care le-am ascuns, atâtea pe care atât de târziu le-am recunoscut. 

Simți iubirea care se încolăcește în jurul tău? O simți?

Urcată pe geamul din camera ta, luna deasupra noastră, patul în care dormeam împreună. Una dintre ultimele nopți pe care le-am petrecut la tine. Singurătatea lua forma ta, momentul în care mi-am dat seama că totul se termină brusc. Tu care aveai nevoie de iubire, eu care toată viața am fost învățată să ofer iubire. Iubirea mea de-atunci e toată a ta, Nora. Toată iubirea. Blocată în timp. Plutește. Se încolăcește. 

Orașul ăsta nu a fost în stare să ne desprindă complet.

Mama ta a zis că înainte de accident m-ai visat venind la tine – și eu te-am visat, Nora. Am visat că urc treptele către apartamentul tău, am bătut la ușă și îmi aduc aminte lumina, căldura, mâinile tale. Mi-aduc aminte că am vrut să-ți scriu atunci, am vrut să-ți mulțumesc pentru înțelegerea și recunoașterea ta, am vrut să-ți spun că sunt pregătită să vorbesc despre frică, vină, rușine, distanță. Chiar am vrut, dar cuvintele mele au rămas la fel de sfărâmicioase. 

–

Corectură de corin