Cui îi e frică de identitate?

Atacurile transfobe și homofobe (împotriva persoanelor queer), precum și atacurile misogine, fie ele on-line sau on-site, sunt astăzi, poate mai mult ca oricând, atât un instrument politic, ce stimulează și susține o rețea globală de (extremă) dreaptă, populist-capitalistă (creatoare a marotei „wokeismului” atât de temut – un ambalaj conceptual al elitelor de dreapta și de centru-dreapta), cât și un punct fierbinte, sau dimpotrivă doar o anexă la problematica economică, în discursurile de stânga, post- și neomarxiste, anticapitaliste, care sunt emancipatoare. Platforma identitară este pe rând sau simultan o retorică, un instrument, o temă, o revoltă, ceea ce destabilizează destul de mult câmpul social în totalitatea lui. Nu se exclud „a fi de stânga” și a arăta, mai mult sau mai puțin subtil, atitudini transfobe, de pildă. Cum nu se exclud nici antifeminismul și queerness-ul.  

Așadar, este și nu este bine că problematica identitară a devenit (nu peste noapte) „mărul discordiei”. E bine, pentru că înseamnă că munca vocilor invizibilizate și opresate dă roade și este recunoscută; e bine că atacă structurile osificate, patriarho-capitaliste și conservatoare; e bine că reușesc să creeze rețele de sprijin; e bine că avem din ce în ce mai stabil formată o artă și o literatură queer, feministă, anticolonială la nivel local, precum și platforme/reviste care o receptează și o susțin. Nu e bine – să nu spun periculos de-a dreptul – pentru că la nivel de discurs public și politic, identitatea unor cetățeni reprezintă, pentru o parte (majoritatea?) a clasei politice, „pericol de stat”, fiind persoane demonizate, instrumentalizate și, din nou, vulnerabilizate, excluse fiind din marile structuri de putere și scoase de niciunde ca țapi ispășitori pentru inegalități sociale grave, pe care statul nu a reușit să le soluționeze.

În urma alegerilor prezidențiale din România, din decembrie 2024, când un candidat de extremă-dreaptă a ajuns, aparent surprinzător, în turul al doilea, a fost vehiculată în discursurile dinspre stânga o idee gonflată, aproape de un conservatorism plat, de tipul autosabotării: și anume că unul dintre factorii eșecului stângii românești este prea marea concentrare pe problematica identitară, pe „minoritățile sexuale” adică. Păi, dacă așa de tare s-a concentrat stânga pe această problematică, atunci înseamnă că a fost o stângă queer-feministă și anticolonială în mare parte. Mă-ndoiesc că a fost sau este așa. Sigur că identitatea, decuplată de la oricare altă problematică socială urgentă (muncă, locuire, migrație, educație, război, protecție pentru persoane vulnerabile socio-economic), tratată izolat și romantizat, nu se poate aștepta la un impact semnificativ și pozitiv. Și ar fi oricum utopic să facem revoluție sau o reformă doar prin problematica identitară. Identitatea e în sine o temă socială, culturală, economică, legată de muncă, locuire, migrație, de modurile prin care societatea și clasa politică realizează niște asocieri extrem de problematice bazate pe gen și sexualitate, instrumentalizându-le ca pe o minge-momeală, aruncată dintr-o ogradă în alta, servind scopuri meschine și antagonizând oamenii.

Discursul literar și mai ales cel poetic este astăzi în spațiul românesc unul care se angajează semnificativ și divers în problematica identitară, racordând-o atât la urgențele economice din România și de aiurea, cât și la producerea de noi forme de expresie și de angajare socio-politică. E și un discurs care poate părea extrem de inaccesibil, contrar mizelor sale politice, asociat ideii de revoluție, combinând forme și conținuturi hibride, rezultate ale dozelor mari de informație la care suntem expuși, ale digitalului tot mai acaparant și ale multiplelor crize care sporesc, local și global, instabilitatea, divizarea, angoasa și manipularea. 

Muie coquette (2025), debutul independent al lui Marius Dominic Barbu se situează în continuarea poeziei angajate socio-politic, deja extrem de clar conturată în spațiul românesc, mai ales în ultimul deceniu, prin poezia queer-feministă, de sorginte decolonială, prin asimilarea unui alt lit (alternative literature) care servește drept o referință relativ comună, democratizantă, și prin anihilarea binomului clasist cultură-subcultură.

Ce deosebește acest volum de proiecte anterioare de literatură queer-feministă locală (precum softboi mimosa [OMG] de Tudor Pop, volumele Adei Eliane, Red Pill Utopia și Ghosted [ambele apărute la frACTalia], apelofo_b [OMG] de norhaos x human1 x lowHPjunko, stilizări.ap și b-c. [mai întâi queer începe cu Palestina] de madam sandu / alexandru adam [frACTalia] – ca să dau doar câteva exemple care mi se par a fi într-o directă legătură cu Muie coquette) este felul în care se configurează sexualitatea. Alături de o identitate transgender, care nu e supraexpusă, tocmai pentru că ea captează multiple alte subiecte și moduri de expresie, sexualitatea este reapropriată prin BDSM – gândită ca formă de dominare consensuală, eliberatoare și curativă. La un nivel simbolic, această relaționare dintre sexualitate și kinkiness reprezintă tocmai fragilizarea și intimidarea puterii opresive și a discursurilor ei, putere care folosește violența, fizică și verbală, în serviciul dominării și al controlului. Or, Muie coquette mi-a dat senzația de a fi simultan un spectacol de drag și o critică sociopolitică de tip manifest, combinând jelirea, tragedia, destrămarea cu extazul, mândria și grija față de ceilaltx. Unde intimitatea și identitatea nu sunt niște instrumente, ci niște spații sigure, care permit inclusiv, dacă nu mai ales, autocritica și reflecția asupra unor practici care să coaguleze, nu să dezbine, în ciuda polarizării sociale.

Kinkiness, dezalienare și anti-discurs

Debutul underground al lui Marius Dominic Barbu cu Muie coquette (2025) este unul care se poziționează multiplu împotriva mainstream-ului literar osificat și polarizat, cultivând nesupunerea și cooptând în discursul poetic teme care, până acum, fie au fost tratate mai degrabă pe rând, fiind centrul discursiv, fie au fost anexele unor alte subiecte, mai ample – ceea ce nu reprezintă o critică, ci mai degrabă o observație. Muie coquette, în schimb, propune o expunere directă și versatilă, a unei identități care se recompune într-o societate cisheteronormativă, undeva în Estul Europei, în plină criză capitalistă, unde identitatea și sexualitatea continuă să fie deopotrivă resurse ale revoltei și ale coagulării antifasciste, dar și „mari probleme” ale capitalului clădit pe inegalități sociale, patriarhat și rasism. 

O vreme parte a Cenaclului X, Marius Dominic Barbu vine din aceeași zonă queer-feministă anticolonizatoare, care s-a coagulat în ultimii ani în România printr-un anti-establishment literar de stânga, datorită grupului editorial frACTalia, a platformei Literatură și Feminism, a Cenaclului X, a revistei CUTRA, a platformei GURA MARE, a revistei și festivalului Z9 și a altor cercuri adiacente precum Cercul de lecturi antispeciiste sau Cercul decolonial de lectură Citim Discutăm Decolonizăm – ambele organizate în Cluj-Napoca – o rețea din ce în ce mai extinsă, care formează deja, vizibil și constant, un front comun împotriva structurilor de putere literare din spațiul românesc.

Totuși, remarc faptul că Marius Dominic Barbu alege să publice în regim independent. Cartea circulă deocamdată, din câte am văzut, doar în format electronic, fără costuri, și este trimisă/distribuită de către autor însuși. În ceea ce privește etapa pre-volum, unele dintre texte fuseseră deja publicate, însă tot într-o manieră independentă, pe pagina personală de Instagram a autorului. În mod cert, Marius Dominic Barbu are o miză clară în ceea ce privește producția de carte, și anume nealierea materială (cel puțin deocamdată) cu vreo editură, împlinind până la capăt un deziderat anticapitalist, departe de strategii de promovare a cărții în scopuri vandabile. Sigur, e o discuție întreagă aici raportată la cum reușești să ajungi la public, cum literatura cu potențial revoluționar și emancipator poate pătrunde în spațiul public și educațional mai bine, cum se poate evita acea rămânere în „bulă”, dar în același timp fără a servi interesele marketingului de carte și fără a fi exploatate și apropriate aceste conținuturi de către mainstream sau de către un centru care absoarbe și relativizează conținutul ideologic. Poate e o utopie, poate nu e; în orice caz, proiectul lui Marius Dominic Barbu e unul care sfidează norme, standarde, tradiții și alte practici de ritual editorial atunci când ieși în lume cu propria carte. În plus, cred că ar fi de discutat, mai pe larg, și provocările, chiar atacurile, care pot surveni odată ce te expui cu propria artă (o numesc așa generic), iar alegerea publicării underground poate fi mai safe din acest punct de vedere. 

Întorcându-mă la volum în sine, perspectiva e cea a unui poet trans, anarho-comunist și creștin, așa cum se autodescrie autorul la finalul volumului. O miză majoră a cărții este reflecția integratoare a identității sau, altfel spus, maniera prin care identitatea coagulează, într-un mod intersecțional, probleme extrem de concrete precum munca mamei în fabrică, traiul într-o familie foarte numeroasă, condiția precară a locuirii, sănătatea mentală, abuzul sexual, percepția asupra propriului corp, tinerețea ca vârstă dureroasă, tranziția de la urbanul mic la urbanul mare, dar și subiecte cu rol eliberator, vizând vindecarea și coagularea revoluționară precum prietenia, conținutul kinky, discursul de tip manifest, care scandează și urlă în semn de revoltă și nesupunere, reaproprierea propriului corp.

 Aș zice, folosind un clișeu, că e vorba de complexitate, însă o expresie mai potrivită și care să subînțeleagă politicul din această carte este angajamentul brut (acel raw din engleză) al unei multitudini de teme, tratate cu egală importanță, care interpelează nu doar (sau mai ales) identitatea trans, ci mai degrabă această identitate este platforma pentru urgențe sociale care, recompuse, uneori mai crud sau mai direct, alteori mai blând și mai tandru, exhibă o estetică care vizează, voluntar sau involuntar, dezalienarea. Dincolo de sexualitatea exacerbată, de durerea cristalizată de-a lungul textelor și de angajamentul socio-economic al volumului, miza care îmi pare esențială în Muie coquette este această încercare (și reușită) de scoatere atât a subiectului care produce textul, cât și al subiecților participanți, a potențialului public, dintr-o stare alienantă, lent distructivă, pe care, adesea, literatura o captează, dar o captează intensificând-o și utilizând-o, eventual, ca un catharsis de moment. Or, Muie coquette își propune dezalienarea ca efect de lungă durată, respectiv ca o strategie de luptă atât împotriva mașinăriei capitaliste, acaparante, cât și împotriva unei istorii de viață personală, nu tocmai fericită și confortabilă. Ideea ar fi tocmai să nu privim această intersecție de teme într-o manieră teleologică, ci, dimpotrivă, e vorba de o rețea de factori al căror aport nu are importanță dacă este mai mult sau mai puțin semnificativ. Ideea e să anime și să mobilizeze.

Ca formulă poetică, volumul combină câteva practici care fac din versatilitatea discursivă un sanctuar – ca să folosesc un termen în linia referințelor biblice din carte – deopotrivă al protecției și al fetișizării. Avem, deci, alt lit (alternative literature), multilingvism (poeziile alternează între română și engleză), referințe biblice, livrești, muzicale și cinematografice. Practic, e un discurs descentrat, ceea ce nu aplatizează în vreun fel energia textelor. Mai mult, discursul nici nu mai e un contra-discurs la ceea ce este normă, hegemonie, tradiție etc., ci e chiar un anti-discurs – asumându-mi precauția că ar părea o contradicție, dat fiind că în sine cartea este un discurs. Ce vreau să spun, însă, prin anti-discurs, este faptul că nu înlocuiește o putere cu altă putere, ci dizolvă puterea și autoritatea prin alăturarea unor zone care, socio-cultural, cel puțin în geografia est-europeană, atunci când sunt puse împreună (ca sexualitatea și religia), sunt tratate ca blasfemii sau grave ofense, care cer pedepse aspre. De altfel, a practica un anti-discurs are ca strategie și trecerea, aparent nemotivată, de la limba nativă (româna în cazul acesta) la limba engleză, asimilând tot felul de referințe de pe platformele de social-media ca Tik Tok și redându-le inexact, tocmai pentru că expunerea la sfera digitală și circulația fragmentară, ambiguă și rapidă a conținutului determină un vertij informațional, între ceea ce se numește brain rot și împărtășirea aceleași „baze” ca o zonă comună de referință, care poate apropia și angaja mai ușor un anumit public. Una dintre constantele din notele de subsol ale volumului e tocmai împotrivirea față de o citare tradițională a sursei, adică a unei autorități care (te) legitimează. Cam așa arată două note de subsol din Muie coquette: „E ceva spus de Isus în Biblie” și „Asta de pe tik tok am furat”. Bagatelizarea, trivializarea și refuzul normei impuse de autoritate – oricare ar fi ea –  sunt aici strategii ale destructurării puterii. În plus, propagă o dezinvoltură firească, ca un efect organic al practicării eliberării de sub structuri hegemonice, care, într-un fel sau altul, controlează corpurile ființelor umane și non-umane. 

Cum se întâmplă, însă, dezalienarea? Sunt două mari direcții care conlucrează în volum: pe de o parte, Muie coquette își are siajul într-o estetică de tip kinkiness, care, printre altele, are drept funcție majoră o „rezistență politică”, denumită astfel în zona practicii și a reprezentării kink în new media. Pe de altă parte, revolta socială, de unde și energia tragico-vivace a textului, și în egală măsură, afecțiunea drept combustie curativă: „M/ Te îmbrățișez strâns/ Intru în casa ta/ Las câinii să mă miroasă/ Nici măcar nu mă latră/ Sunt blând și neînfricat la tine în casă/ Un loc de scăpare/ Un loc/ Un loc al iubirii/ Umane și non-umane/ Un loc/ Un loc pentru toate animalele/ Umane și non-umane/ Nu contează mărimea, genul, culoarea părului sau textura blănii/ Avem totx loc în sufrageria ta/ Las geaca să cadă/ Pisicile se joacă cu ea/ Nu o ridic/ Vreau să miroasă a pisici”. Granița dintre jelire post-despărțire și formarea, fie și pe un spectru imaginativ, a unei comunități sigure e fluidă, iar intimitatea e aproape un spațiu de drag, eclatant și fascinant. 

În The aesthetic of kink as political resistance (publicat pe platforma PSP – People’s Stories Project), un eseu configurat și scris de către feminista de culoare decolonială, Mamello Sejake, această rezistență se traduce prin recăpătarea autonomiei corpului, utilizând plăcerea, vulnerabilitatea și dorința ca unelte ale destructurării mecanismelor hegemonice, opresive, internalizate și impuse social ori cultural. Volumul lui Marius Dominic Barbu exhibă sexualitatea atât prin durere și jelire în fața rupturilor afective și a abuzului, cât și prin plăcere, exprimare a dorinței și dezinhibare radicală. Anti-normativitatea și non-respectabilitatea au ca expresie o revărsare afectivă și senzorială, uneori infernală, alteori exaltantă, ca în poemul lesbica răsboinica, care începe cu un refren al unui sound care a devenit viral pe Tik Tok: „blond/ glamour/ blond/ glamour// ești blonda mea preferată/ ești o memă/ lesbica războinica/ apelofob transformat în apelofil/ doar pentru mine.// […]// ești târfa mea/ ești rope bunny/ te leg în cadă/ dau drumul la apă/ bag o bombă de baie/ bdsm/ bdsm/ sadism/ sadism/ îți citesc toate poemele mele de femboy/ urechile îți sângerează/ second-hand embarrassement/ d ăla 1 leu sacul cu haine/ preț de Hunedoara”. Plasarea la periferie sau periferalizarea erotismului de tip BDSM e simultan o resursă a de-glamourizării sexualității non-conforme și o incitare la desființarea prejudecăților și a stigmatizărilor. Această exprimare dirty (folosesc termenul în engleză, fiindcă în română nu are o traducere prea fericită prin „murdar” sau „obraznic”) propune și frondă, și plăcere; și critică sociopolitică (inclusiv a unei stângi dezbinate: „Dacă stânga o să dispară/ O să dispară pentru că știm doar să râdem unii de alții/ Să arătăm cu degetul/ Voi sunteți problema/ Problema era aia pentru care am mers la protest”), și un extaz al fetișizării, care eliberează și revigorează.

Dinamica de tip kinky are un contrapunct, la fel de tumultuos, în problematica abuzului familial (incest și violență domestică) și a felului în care, la vârsta adultă tânără, supraviețuitorul își face curaj și își asumă totodată riscuri, vorbind despre asta și traversând un proces de recompunere. Nici pe de parte o răzbunare, ci un empowerment, o reconstruire socio-identitară, poate prima dată, cu adevărat reparatoare. Marius Dominic Barbu e pe cât de discursiv, direct, chiar incisiv, în textele despre trauma personală, pe atât de expus și de vulnerabilizat. Unul dintre textele emblematice e Daddy’s little nightmare care, prin reconstruirea figurii tatălui, bântuitoare și abuzivă, amintește de celebra poezie a Sylviei Plath Daddy. Doar că în Muie coquette, avem un alt fel de tată – unul balcanic, cu masculinitatea lui terorizantă în cadrul familiei –, însă tensiunea și durerea sunt similare. Genul acesta de text fals in memoriam – scris după dispariția agresorului –, un diss în fond, are cu atât mai mult un efect disturbator, care desfigurează călăul, trasând legătura paternă nu ca pe un blestem, ci ca pe o redobândire a autonomiei victimei: „Îți dau diss că erai urât și stăteai în maiou cu burta pe afară/ Imaginea oricărui tată balcanic/ Însă eman aceeași energie/ Tată, eu nu am tratat abuziv persoanele pe care le-am iubit/ Tată sunt și eu gras, dar tu erai rotten to the core/ Am făcut pipi pe dumnezeul tău/ Cel care înainte de moarte ți-a absolvit păcatele/ Eu nu ți-am absolvit niciunul./ Pielea mea se întinde, am burta tigrată/ Sufletul meu, sufletul contează”. Dacă e să trag o „morală” de aici ar fi felul în care, nu mă îndoiesc, unii ar descrie discursul din Muie coquette drept „vulgar”, „obscen”, „indecent”, „violent”. Aș zice că ceea ce ar trebui cu adevărat tratat așa este zona traumatică a volumului, acolo unde structurile sociale – familia, jobul, școala –, precum și oamenii care le populează și le susțin scheletul, au eșuat, reproducând abuzul și dominația. Singura, să zicem, instituție salvatoare rămâne, după cum reiese din primul ciclu al volumului intitulat Flavors of friendship, prietenia – gratuită, vindecătoare, flexibilă, puternică, sigură, împlinitoare – spațiu al eliberării și al salvării. Muie coquette mizează pe această „nerușinare” de a fi o necuviincioasă ființă în fața dominației, o antidivă în estul european, o ființă transgender, care își recompune identitatea și existența, de-a lungul timpului confiscate și abrutizate. But you are not alone, ne sugerează volumul. 

Așa cum anunțam, dezalienarea se produce și prin critica patriarhatului – capitalist, transfob și rasist, care încurajează și susține, direct sau subtil, structurile și rețelele de putere. Tot pe linia asta se angajează volumul și într-o conversație cu propria adeziune ideologică, făcând o critică a stângii, căreia pare să îi lipsească o cauză comună, de unde și faptul că se faultează singură și așa își epuizează resursele.Remixul dintre versuri din manele (cum e Jenifer buci de fier), din muzica pop-rock (Lana del Ray, Depeche Mode, Dj Khaled), pasaje din Biblie (din Cântarea Cântărilor, de pildă), replici din filme, trimiteri la alte cărți, meme sau conținut din social media – toate astea sunt intercalate, iar miza pare să fie una foarte clară: desființarea asocierilor. O să explic la ce mă refer. În baza constructelor și a prejudecăților, cum bine știm, diversele discursuri culturale sau genuri artistice, fie ele literare, muzicale, audio-vizuale etc., sunt asociate cu categorii sociale, cu vârste, etnii sau cu genul, antrenând judecăți fie pozitive, fie negative în moduri radicale și discriminatorii. În Muie coquette, asocierile astea sunt dezamorsate, devin disfuncționale, inutile, ceea ce oferă forță poeziei. Și probabil că acesta este și un trigger pentru elitismul și înaltele considerații asupra a ceea ce este ori nu este poezia sau literatura „adevărată”. Mai mult, tensiunea volumului vine și dintr-o zonă etică, de puritate ideologică nu doar la un nivel teoretic, ci și practic, pe care, guess what?, capitalismul în care ne ducem viețile nu prea ne-o permite. La un nivel simbolic, multitudinea de referințe culturale, precum și expresivitatea limbajului – care trece de la pasaje directe, de tip blow-up, unde așa-zisele „cuvinte urâte” anihilează respectabilitatea, la zone extrem de reflexive și de tandre – servesc tocmai acestei dileme etice interioare, dar din ce în ce mai mult externalizate prin furie și metareflecție: cum să fac să lupt împotriva capitalismului, în timp ce mă servesc de capitalism și sunt parte a lui, căci trebuie să supraviețuiesc într-un fel sau altul. 

Muie coquette e încă un proiect care confirmă faptul că discursul poetic își găsește și regăsește forța atât să confrunte sistemele opresiunii și crizele actuale (asumând că, sigur, nu e suficient să vorbești despre genocidul din Palestina, de pildă, dar e crucial, totuși, să vorbești), cât și să ofere spațiu vulnerabilității și sexualității non-normative. Dezalienerea vine cu mobilizare, energie, regăsire a unui colectiv din care să simți că faci parte, că e cineva cu tine, dar și cu multă confuzie, deznădejde, durere și efort. Dezalienarea e impură, dirty și kinky.

–

Corectură de Agu.