Text scris în cadrul atelierului  „Către o critică feministă ancorată istoric: Explorări în literatura scrisă de femei din România”, facilitat de Adela Hîncu.

Un fel de argument: Pornind de la ideea de perspectivă intersecțională, intenția mea este să scriu despre cum structura polifonică a romanului Gabrielei Adameșteanu creează un spațiu al solidarității; despre cum, prin dialog și transtemporalitate, diferitele situări istorice, economice, sociale și politice ale personajelor se (re)găsesc într-o țesătură dinamică în care fiecare voce, privire, cunoaștere și imaginație se constituie reciproc și nuanțat, depășind limitele omogenizante sau esențialiste ale unei viziuni statice asupra culturii/clasei/genului; și despre cum am folosit intersecționalitatea ca strategie de a scrie despre roman (și despre mine), convinsă că poate fi o metodologie creativă nu doar în studiile sociologice, ci și în cele literare.

Scurtă auto-reflecție

M-am gândit mult la cum să încep eseul meu și ce titlu să-i pun. Prinsă între idei, capturi de ecran și bibliografia ultimelor cursuri, unul de filosofii ecofeministe și unul de intersecționalitate, mi-am adus aminte că și eu sunt undeva, așezată pe scaunul unei povestitoare. Alături de mine, pentru că am vrut să explorez literatura română scrisă de femei într-un spațiu non-academic, non-ierarhizant, colegele de atelier mă ghidează în a depăna tot ce urmează să scriu. Dar înainte să depăn, trebuie să știi, cititoare, unde mă aflu.

Sunt o persoană albă, nonbinară, lesbiană și imigrantă într-o țară nordică, (dez)rădăcinată într-un mic orășel transilvănean, unde m-am născut într-o familie din clasa muncitoare în socialismul sub regim ceaușist, cu aproape cinci ani înainte de revoluție. Am crescut sub aripa bunicilor și a părinților, înconjurată de animale; „background”-ul emoțional în care m-am dezvoltat a fost umbrit de secrete de familie, adicții și depresie, dar și însorit de empatie și solidaritate dincolo de orice greutăți sau diferențe. Pe parcursul copilăriei și adolescenței am trecut prin numeroase schimbări. În anii 90, părinții mei au deschis una din primele librării independente din țară, iar eu am început să am mai multe privilegii la școală. Observam că unii dintre colegi erau mereu așezați în ultima bancă pentru că nu aveau pielea albă și/sau veneau dintr-un mediu defavorizat. Învățătoarea mea, doamna Moldovan, ne-a cumpărat tuturor din banii de fondul clasei niște ii absolut identice pentru o serbare de crăciun, motivând în fața părinților că a vrut să șteargă, chiar și pentru două ore, diferențele de clasă și etnie dintre noi. Apoi am crescut și a venit criza financiară din 2007, când firma a intrat în faliment; mai târziu am emigrat, întâi din considerente financiare, apoi din cauza discriminărilor pe baza sexualității. În afara familiei și ulterior primilor ani de școală, am crescut într-o cultură a individualității care a glorificat abilitatea, tinerețea, meritocrația și competiția în detrimentul solidarizării, într-un oraș care, prin sistemul de învățământ și infrastructura urbană, a dizabilitat corpuri și minți și a rasializat probabil jumătate din populație. În prezent nu mai sunt acolo, am dreptul să mă căsătoresc cu prietena mea, am un acoperiș deasupra capului și spun povestea asta tensionată, cu tot bagajul academic, material și emoțional în spate.

La intersecția dintre roman, teorie și mine

Dimineață pierdută e povestea (foarte simplist spus, pentru că ar putea fi mai multe romane într-un roman) întâlnirii dintre două femei, Vica și Ivona, înaintea și în timpul căreia trecutul lor și al familiilor lor se derulează non-linear și polifonic prin declanșarea unor amintiri și emoții de-a lungul mai multor ore/ani, din perspective diferite (și nu doar ale celor două!) — declanșare aparent aleatorie și involuntară. Spoiler alert 1: întâlnirea aceasta, pretext pentru bârfă/depănarea tuturor celorlalte personaje-povești, depășește orele dimineții, se încheie după ora 18. Spoiler alert 2: folosesc, pe parcursul acestui eseu, foarte multe paranteze, iar uneori, în loc de intersecție, folosesc cuvântul tensiune fără vreun motiv conștient. Contextul istoric din roman acoperă câteva zeci de ani de evenimente precum primul război mondial, ocupația germană, perioada interbelică, al doilea război mondial, anii ‘50, ‘60, ‘70. În umbra acestor perioade, Vica Delcă, (croitoreasă în interbelic, comerciantă-antreprenoare în anii ‘60, pensionară în momentul întâlnirii) prima naratoare a Dimineții, ne deschide cartea cu o forță transformatoare, iar noi intrăm direct în tensiunea relațiilor de gen. Adameșteanu mizează pe strategia „poveștii colective” (L. Richardson) într-un mod subtil, umorul ascunzând o voce marginalizată: sub pretextul „mai și schimba o vorbă, mai afla una-alta”, Vica pare să fie mereu în mișcare, mereu plecată, mereu căutând un antidot la bărbat (patriarhat) și pare să caute refugiu în solidaritatea creată de conversațiile/relațiile cu alte femei. Până și cunoașterea e predefinită la începutul romanului: fraze precum „bărbatul să te știe de la brâu în jos” sau „ce să vorbești cu bărbatul?” ridică sprâncene sau, dimpotrivă, detensionează, relaxează privirea și umerii cititoarei. Iar tensiunea dintre mine și text poate începe. Fraza mă duce cu gândul la heterosexualitatea internalizată cu care am crescut. Scriu doar despre întâlnirea aceasta, însă romanul e mai mult de atât. Alături de Vica, Ivona și madam Ioaniu (cele din urmă foste burgheze în casa cărora Vica era croitoreasă) mai sunt Gelu (nepotul Vicăi), Niki (soțul care o înșeală pe Ivona), Tudor (fiul lor, emigrant într-o țară vestică în anii ‘70), madam Cristide, profesorul Mironescu (al cărui jurnal ocupă un întreg capitol), Margot și Titi Ialomițeanu. 

(prima pagină din roman)

Pe parcursul romanului, declanșarea narațiunilor, fie ele amintiri, emoții sau (auto)reflecții pare a fi aleatorie, venind dintr-o perspectivă de nicăieri a textului fără autoare. Posibil să fie o strategie prin care Adameșteanu construiește o perspectivă de undeva — a unor voci concrete, materiale, atașate unor corpuri localizate istoric și cultural, a unor „vorbitori situați” (Haraway). Da, sunt conștientă că suntem în imaginația cuiva, într-un roman și nu în realitatea materială pe care științele sociale o au ca subiect de cercetare, iar asta e a doua tensiune pentru mine (care am studiat literatura în trecut și fac studii de gen în prezent). 

Tensiuni au fost și până am ajuns la roman cu ajutorul Adelei; povestind despre ce aș putea să scriu, mi-am notat sugestiile ei, entuziasmată („young adult” din perioada socialistă și, în paralel, Cartea Fetelor; Lucia Demetrius, piesa 3 generații; iar mai târziu, Dimineață pierdută sau poate ceva din literatura interbelică). Timp de câteva zile, am ruminat intensiv, anxioasă ca înaintea unui examen. Aveam în bibliotecă o carte de nuvele semnată de Dina Balș, Zborul vieții, despre care nu i-am spus Adelei pentru că mi s-a părut foarte problematică (limbaj extrem de rasist) și n-am reușit să citesc nici zece pagini din ea. Am început să caut Dimineața fără succes și, în același timp, numele tuturor autoarelor interbelice menționate în Fotografie de grup cu scriitoare uitate a Biancăi Burța-Cernat, în arhivele Arcanum. Într-un final, când am reușit să descarc romanul și am citit prima pagină, mi-a fost imposibil să-l las din mână. 

Citesc, într-o cronică a Doricăi Boltașu din 2017, despre Dimineața construită din monologuri, replici și un jurnal întinse fragmentar peste „secvenţe de memorie culturală, socială, în forma filtrată, redimensionată şi resedimentată afectiv”, parte dintr-o „practică discursivă în termenii lui Foucault”. Mă agăț aici de Foucault ca să duc mai departe gândul și să-l lipesc în colajul meu pentru a crea o punte de legătură între roman și intersecționalitate, acest concept care se dezvoltă în paralel cu perspective foucauldiene asupra puterii și deconstrucției categoriilor omogenizante. În căutarea unor modalități noi de a analiza diferențe sociale și structuri de putere, conceptul a fost „însușit” de europeni în anii în care feminismul se cam clătina pe continent, de la o scriitoare specialistă în teoria critică rasială, americană de culoare, Kimberlé Crenshaw. Mai târziu, conceptul a devenit unul de succes (și totodată un buzzword) pe cât de ambiguu, vag și „deschis”, pe atât de atrăgător pentru că reușește să creeze un spațiu nou pentru colaborarea între diferite teorii feministe; o perspectivă în care se întâlnesc două curente ale gândirii feministe contemporane, unul dedicat înțelegerii efectelor rasei, clasei și genului asupra identităților și experiențelor femeilor; al doilea dedicat deconstrucției „opozițiilor binare și a universalismului inerent paradigmelor moderniste ale filosofiei și științei occidentale” (Davis), cu perspective critice postcoloniale și queer. Intersecționalitatea situată, spre exemplu, concept dezvoltat pentru a evita „riscul excepționalismului și al reificării și esențializării granițelor sociale” (Yuval-Davis), atrage atenția asupra localizărilor geografice, sociale și temporale. Dintr-o astfel de perspectivă, diferențele se constituie reciproc, iar în cadrul aceleiași clase sociale, dezavantajele și privilegiile sunt mereu influențate de aceste localizări. Atunci când Ivona îi spune Vicăi că are prejudecăți legate de vârsta/greutatea unei persoane și îi dă sfaturi nesolicitate („Nu te supăra pe mine, te rog, pentru că la fel ca la o soră îți spun: regimul alimentar și apoi mișcare! Nu macaroane! (…) O friptură, un fruct”), Vica îi semnalează inegalitățile („Păi po să-ți jur că e trei luni de când n-am pus carne-n gură! (…) ce spui dumneata, fac pensia praf în două zile!”). Ivona empatizează („dacă mă pun în postura dumitale, da, e mai dificil”), dar încheie în aceeași notă. În același timp, Vica remarcă, atunci când ajunge în casa Ivonei, „Da-n bucătărie, uite, nimic, sărăcie lucie” și Ivona recunoaște că se confruntă cu greutăți financiare. Mai mult, reflectă asupra schimbărilor în propriul statut social, de la viața de burgheză la clasa muncitoare: „acum douăzeci de ani era mai rău: acasă tremurai să nu te aresteze și nici pe stradă nu erai în siguranță, se găseau unii capabili să te apostrofeze în public, să strige după tine «burghezoaico!»”. Toate aceste reflecții lucrează printre rânduri și creează „identități” care nu sunt stabile, care se schimbă în ritmul istoriei și devin vizibile într-o țesătură a diferitelor poziționări, privilegiate sau nu. 

Strategii și perspective intersecționale

Pot coexista privilegiul și opresiunea? Romanul Gabrielei Adameșteanu ne oferă posibilitatea unei perspective intersecționale și a unei reflecții critice nu doar asupra modului în care structuri dominante modelează comportamente sociale, ci și asupra modului în care opresiunea și privilegiile pot coexista pentru aceeași persoană. Subiectivitatea Vicăi sau a Ivonei nu este fixă, ci un proces continuu. O perspectivă intersecțională situată asupra Vicăi ar merge pe firul transformărilor ei în funcție de diferite vârste, perioade istorice, relații personale și contexte politice. Ea nu ocupă o singură „intersecție”, pentru că poziționările ei se schimbă mereu. De la copila orfană din perioada interbelică, la femeia tânără și apoi matură, antreprenoare în perioada socialistă timpurie, până la bătrânețea marcată de greutățile regimului ceaușist, portretele Vicăi se constituie din toate aspectele care pot fi influențate de istoricitate, materialitate și relaționările care o scriu/rescriu. Ea recunoaște, spre exemplu, modurile în care a fost supusă clasismului și misoginiei, în același timp ignoră rasismul, nu chestionează privilegiile pe care le are ca persoană albă („E-un puștan negricios. (…) Dar-ar dracu-n voi toți, c-ați umplut lumea!”). Așadar, personajele par să spună: personalul e politic și politicul e personal. Nu întâmplător găsesc alt articol, în care Corina Sabău vorbește despre cronica Monicăi Lovinescu de întâmpinare a romanului, unde aceasta subliniază statutul de roman feminist al Dimineții pierdute „căci Gabriela Adameșteanu reușește să surprindă rezistența la emanciparea femeilor.” Ce înseamnă rezistența la emanciparea aceasta? Poate fi asta o cheie și un substrat? Dacă autoarea creează o perspectivă intersecțională, eu, la rândul meu, folosesc intersecționalitatea ca strategie să pășesc în lumea Dimineții pierdute ca să văd „cum poate arăta o literatură feministă locală” (Sandu) din prisma unei priviri, cunoașteri și imaginații localizate care, la rândul lor, construiesc atât de diferit modurile în care scriu eu și modurile în care personajele se (re)scriu sau noi, cititorx, le percepem. 

Citit prin această grilă, țesătura dinamică a romanului, mereu în schimbare, scoate în evidență pozițiile din care personajele narează și își expun prejudecățile, negociindu-și constant rescrierea propriilor reflecții în dialog cu naratoarea. Întâlnirea dintre Vica și Ivona, un dialog întrerupt de monologuri timp de câteva ore, îmi dă ocazia să observ cum personajele se constituie reciproc și nuanțat, prin practici discursive, prin „clevetirile și bârfele lor”. Vica, în ochii Ivonei, nu a „fost o zi în câmpu muncii”, deși a cunoscut „numai muncă și muncă (…) de la unșpe ani”. Sofia/madam Ioaniu e pentru Ivona „muti”, cea al cărei cuvânt preferat e „exagerezi”, care te îndeamnă întotdeauna la a fi „temperat” și în același timp, pentru Vica, e cea care venea „pâș-pâș, cu ibricu de cafea fumegând și cu cafelile” cu scopul de a conversa „ca femeile”. Ele nu rămân în limitele omogenizante ale unei viziuni statice asupra culturii/clasei/genului, pentru că validarea materialității cotidiene se opune unei cunoașteri abstracte și patriarhale. Înțeleg de ce Monica Lovinescu îl numește un roman feminist și sunt de acord, dar aș adăuga că e vorba de un feminism mai degrabă liberal, tensiunile fiind în și între relațiile de gen și emancipare, în condițiile în care discuțiile nu par să adreseze schimbări sistemice, de justiție socială, conștiente de problema (structurală) a rasismului, spre exemplu – cât mai degrabă își limitează atenția la probleme de natură individuală. 

Intersecționalitatea ca lentilă nu e o soluție finală în încercarea de a citi un substrat politic — în cazul romanului lui Adameșteanu, eforturile de emancipare a femeilor de-a lungul celor aproape 100 de ani. Însă poate fi o strategie. În Intersecționalitatea ca metodologie critică, Kathy Davis propune astfel de strategii, cu mențiunea că acestea nu sunt „chei” definitive. Dintre acestea, am folosit auto-reflexivitatea sau practica de „a mă situa” pentru că poziționalitatea îmi modelează inevitabil modul în care privesc lumea, ce întrebări pun (sau nu), ce mă incomodează, cum vorbesc eu despre roman, ce observ sau ce nu observ. O altă strategie aplicată a fost cea de a complica genul și am încercat să scriu nu doar despre relațiile de gen, ci și despre intersecțiile lor cu vârsta, etnia, sau clasa. Cred că astfel de strategii sunt utile criticii literare și încerc să le fac mai accesibile (în primul rând mie, deși am foarte multe întrebări) cu riscul conștient de a nu reuși, dar cu speranța că am stârnit, măcar, curiozitate. Literatura scrisă de femei/din socialism poate fi o sursă și resursă pentru a scoate conceptul de intersecționalitate din zona studiilor de gen și a-i încerca limitele și posibilitățile. O astfel de critică poate avea un rol pozitiv, așa cum îmi semnalează un alt comentariu pe text: „am un privilegiu, ce fac cu el?”. Inspirată de Donna Haraway, subscriu la ideea că poziționarea (atât a subiectului cât și a obiectului) e „întotdeauna parțială, întotdeauna finită, întotdeauna încărcată de jocul dintre prim-plan și fundal, text și context”. Scriu despre asta pentru că perspectiva nu este vizibilă, de obicei, și îmi doresc mai multă transparență atunci când scriem despre cărți. Și mi-aș dori să lansez aici o invitație iubitorxlor de critică feministă ancorată istoric, social și filosofic de a „săpa” mai departe de etichetele care i s-au pus Dimineții în diferite recenzii pe care le-am citit: roman al vârstelor, al timpului, al memoriei de inspirație proustiană, etc. pentru a ajunge la substratul politic și a face invizibilul vizibil. În argument, am scris despre polifonia romanului pentru că mi s-a părut mai mult decât o tehnică narativă. Am observat cum poate deschide un spațiu al solidarității în care vocile personajelor se întâlnesc și se luminează reciproc dincolo de granițele clasei sau genului. Am găsit aici utilă perspectiva intersecționalitatății nu doar teoretic, ci și ca modalitate de a privi literatura și de a mă privi pe mine însămi în raport cu ea/scrisul despre ea. 

În loc de concluzie

Pentru că, până la urmă, faptul că eu scriu acum eseul pe care tu îl citești aici spune multe despre mine și despre tine. De ce am fost aleasă ca una dintre participante? De ce mi s-a oferit mie această oportunitate? De ce acum? Și de ce pot să mă exprim așa cum o fac? Sunt toate rezultatele unor privilegii la intersecția cărora mă aflu. E momentul aici să le mulțumesc colegelor de atelier pentru toate conversațiile, „clevetirile” și feedback-ul care m-au ajutat să-mi (de)construiesc procesul muncii, chiar dacă s-a întins pe multe săptămâni încărcate și zile de panică în care îmi întrebam partenera dacă așa se simte când faci cercetare. Și ea, și colegele și prietenele m-au ajutat să fac textul să fie cât mai relevant în contextul actual, chiar dacă mintea mea nu funcționează neurotipic și s-ar putea să fi complicat eu lucrurile. Din proprie experiență, complicatul ajută la și mai multă vulnerabilitate (și mai multe întrebări). Zic asta nu dintr-o falsă modestie, ci cred sincer că avem nevoie de astfel de practici pentru a ne cultiva responsabilitatea și empatia. Mă bucură că nu sunt prima/singura în procesul acesta. Poate că textul meu scris cu ajutorul colegelor reflectă solidaritatea din roman (chiar dacă nu am spus prea multe despre parcursurile și schimbările personajelor, cum mi-a sugerat, în feedback, Iza, și m-am limitat la o singură relație). Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat recent e ideea de epistemic vulnerability (Carbin), concept care mă îndeamnă să-mi îmbrățișez propria incertitudine și să mă lepăd de glorificarea competenței, a mastery-ului. Știu că am multe de dezvățat, începând de la cum mă adresez automat unei audiențe din capul meu care poate citi așa cum scriu, care a avut acces la o anumită educație, un limbaj în contrast cu limbajul romanului. 

Ca exercițiu de a-mi recunoaște limitele și, în același timp, posibilitățile, intersecționalitatea mă ajută să dau mai departe cunoașterea. Comentariul Mariei mă încurajează să continui: „dacă ai ține un curs în care să povestești despre tot ce ai scris și mai pe larg, aș fi în prima bancă”. Va fi un proces îndelungat (care depășește deadline-ul acestui articol-eseu-corp-de-reflecție), dar sunt convinsă că în drumul meu voi întâlni multă critică feministă scrisă și povestită pe multe voci. Abia aștept să le ascult, să-mi vorbească și să învățăm împreună.

Referințe

Adameșteanu, Gabriela: Dimineață Pierdută, Polirom, 2014.

Boltașu, Dorica: Femei în “Dimineaţă pierdută”, Literomania, 2017.

Bura-Cernat, Bianca: Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Cartea Românească, 2011.

Balș, Dina: Zborul vieții, Editura Eminescu, 1976.

Cartea Fetelor, Editura Politică, 1971.

Carbin, Maria: The Requirement to Speak: Victim Stories in Swedish Policies Against Honour-Related Violence, in Women Studies International Forum 46, 2014.

Davis, Kathy: Intersectionality as Critical Methodology, ed. N. Lykke, “Writing Academic Texts Differently”, London: Routledge, 2014.

Demetrius, Lucia: Trei generații, Colecția Rampa, Editura Eminescu, 1977.

Haraway, Donna: ‘Modest_Witness@Second_Millenium. FemaleMan©_MeetsOncoMouse™: Feminism and Technoscience. Routledge: London, 1997.

Lovinescu, Monica: Dimineață pierdută sau România pierdută, Radio „Europa Liberă”; reluată în Est-Etice. vol. IV, pp. 121-127, 1984.

Richardson, Laurel: Writing Strategies. Reaching Diverse Audiences, London Sage 1990.

Sandu, Laura: Scrieri feministe, editura Fractalia, 2022.

Sabău, Corina: 40 de ani de la prima ediție a romanului „Dimineață pierdută”

Yuval-Davis, Nira: Situated Intersectionality and the Meanings of Culture in Fronteiras, Valados, Exilios, Migracións, 2017.

–

Corectură de Agu.