The young and the restless legs

Picioarele mele mă poartă peste tot

în Barcelona, în Frankfurt, în Tenerife,

știi… o parte din inimă tânjește după

petrecerile din curtea surorilor

safe space-ul nostru, departe de tot ce înseamnă 

– Adulthood –

Maturitate. Sună așa serios în română.

Avem douăzeci și șase de ani, dar nu suntem

adulte.

Dacă ar exista un portal către curtea surorilor,

m-aș teleporta fără să mă gândesc de două ori,

doar ca să mai trăiesc o noapte de dans pe iarba udă.

Căldura care emana prin porii noștri,

cum ne aruncam pe canapelele din paleți, gâfâind

preț de câteva momente… până începea el talismán.

În curtea surorilor nu ai timp să stai jos – nu poți,

nu te lasă picioarele.

Când ai picioare neliniștite, așa ca noi, nu poți sta pe loc,

suntem împrăștiate peste tot în lume. 

Oh, dacă ar exista un portal….

Știi… simt că vă cunosc dintr-o viață anterioară.

Când mă gândesc la voi – și la curtea surorilor –

Îmi apar în fața ochilor două cărți de tarot:

Soarele și roata norocului.

Voi sunteți soarele 

– așa ne-a fost scris –

să ne cunoaștem din altă viață.

Mă-ntreb: aveam și atunci o curte?

Aveam iarba udă, muzica, paleții deghizați în canapele,

picioare neliniștite?

Oh, dacă ar exista un portal…

M-aș întoarce în curtea surorilor.

Picioarele mele neliniștite ar fi

luni în Barcelona,

marți in Frankfurt,

miercuri în Tenerife,

joi în Roma,

vineri în Paris,

sâmbătă și duminică în curtea surorilor.

Oare sunt și alții ca noi?

Au și alții o curte cu iarbă udă,

el talismán

paleți

soare

roata norocului?

Cred,

nu,

ȘTIU

că vă voi cunoaște în toate viețile mele.

Vom fi soarele și roata norocului.

Vom construi portalul.

Picioarele mele nu se vor opri din a vă căuta 

până în cel mai ascuns colț al lumii.

Cancelled trip

Nu e uimitor cum ne nimerim cu toții în același autobuz, 

mergând în aceeași direcție 

doar preț de două ore?

Un moment intangibil ne definește fix acum: cancelled train to Berlin.

Anxietatea îmi inundă venele, 

pe frunte se adună broboane de transpirație rece, 

caldă și iar rece.

„Hai să reprogramăm plecarea!” 

Mi-aș dori ca asta să fie soluția în fiecare moment greu.

Sunt conștientă că nu-mi pot reprograma trăirile așa cum vreau doar pentru că mi-e frică. 

Dar nu s-ar simți așa de bine să petreci o zi *anulată* făcând ce îți place cel mai mult, 

fără să te gândești de două ori înainte?

Să ne plimbăm seara îmbrăcate în geci de fâș, 

să îmbrățișăm toate femeile care ne-au crescut (și care încă ne cresc), 

să le spunem că totul o să fie din ce în ce mai bine, 

să mergem pe stradă noaptea fără să ne simțim urmărite, 

să nu trimitem share location prietenelor noastre când ne urcăm în taxi, 

să… să… să…

Nu vreau să visez la asta zilnic.

Nu vreau să treacă timpul prea repede.

Vreau să-l fac să încetinească puțin,

doar cât să simt că am destul ca să iubesc femeile lângă care am crescut,

să merg singură noaptea pe stradă, în siguranță, 

să… să… să…

Mă așteaptă lucruri mărețe – asta simt în acest moment, 

în drum spre orașul în care urmează să ne reîntâlnim.

O altă persoană din autobuz simte la fel ca mine,

ne asemănăm așa de tare

amândoi 

amândouă?

Mă întorc mereu la voi.

Până și aici în aerul condiționat care îmi bate în frunte, nu mă gândesc la disconfort. 

Oare merg în direcția corectă?

E okay dacă nu mergem toate cu același autobuz,

doar să ne întâlnim undeva la mijloc.

Nu mai ascult

„Nu știu cum să-ți spun, dar am încetat să mai ascult trupa aia care îți plăcea”

O ascultam împreună în bucătărie în timp ce găteam

și nu știam cum să păstrez în minte momentele alea.

Acum mi se pare forțat totul,

deși la un moment dat, dacă mă întrebai, îți răspundeam 

„We will come back to each other over and over again”.

Nu contează câți oameni vom întâlni – vom fi mereu noi, neschimbate.

Am un nod în gât când mă gândesc că te cunosc de 10 ani   

și stomacul mi se face mic-mic cât un bob de mazăre. 

Știu că nu mai suntem la fel ca în liceu, 

când dansam până la răsărit pe iarba udă din curte.

Dar poate dacă ne-am întoarce acolo…

Nerealist 100%, știu.

Sunt, însă, prea nostalgică 100% din timp.

Mi te imaginez mereu dansând afară, 

în cluburile prin care ieșeam când aveam 20 de ani, 

oriunde, de fapt

I guess you’re always with me.

Uneori se simte one sided.

În astfel de momente îmi spun că e totul în capul meu,

dar e o energie pe care nu o pot atinge,

e un sentiment ciudat

paralizant

amețitor.

O să-l ignorăm în continuare

așa cum facem din liceu încoace.

Vară 2016

De când locuiesc singură simt că lipsește ceva.

Mă aștept ca cineva să descuie ușa 

sau ca pisica să sară pe patul meu.

Am crezut întotdeauna că nu am o problemă cu singurătatea, 

deși nu suport să-mi invadeze cineva

spațiul personal.

Până în 2015 îmi construisem niște ziduri foarte bine consolidate.

Din 2016 încoace, mai cade câte-o cărămidă pe măsură ce mă descopăr.

Tânjesc după afecțiune de orice natură – prietenie, romantism, orice.

Dar cine nu e în aceeași situație? 

Cine nu-și dorește să fie întâmpinat la ușă de o pisică iubitoare,

sau de mama care a gătit pentru tine

sau de prietena ta cea mai bună?

Cine nu-și dorește să împărtășească un moment, oricât de neînsemnat, cu altcineva?

Eu îmi doresc.

Mi-e așa greu să recunosc anumite lucruri. 

Eu n-am crescut așa, 

nu am învățat cum e să fii tandru

sensibil

emotiv

cel puțin nu până la 16 ani 

când am început să învăț de la ele:

să dansez,

să pun în cuvinte ce simt,

să prețuiesc fiecare vineri petrecută împreună,

să nu-mi fie rușine că mi-e dor.

Cred că mai presus de toate îmi lipsesc nopțile în care așteptam să vedem răsăritul împreună, 

sticla de vin ieftin care trecea de la una la alta,

aveam 5 conversații în același timp,

nu voiam să uităm cum arătam la 16 ani 

când nici nu ne puteam închipui unde vom ajunge

după ce vom părăsi orașul mic în care am crescut.

Vreau să le strâng pe toate lângă mine: 

vinul ieftin, pătura plină de nisip, telefonul Samsung plin de poze, îmbrățișările, râsetele

să dau skip până la vară și să retrăim fiecare răsărit pe care l-am văzut împreună 

chiar și cu acelea care s-au îndepărtat

și m-au lăsat singură.

Orașul care ne-a despărțit 

Bucureștiul nu se compară cu niciun oraș în care am trăit până acum.

Nici eu, nici tu.

Bucureștiul nu știe, dar el e orașul care ne-a despărțit.

Mă reprezintă complet faptul că sunt indecisă,

închisă,

retrasă,

așa ca multe dintre femeile pe care le cunosc.

Ni s-a spus să nu vorbim neîntrebate,

să nu ridicăm tonul,

să nu spunem nimic,

chiar și atunci când ȘTIM că trebuie să vorbim

pentru că altele nu au posibilitatea.

Și pentru că nu pot (încă) să exprim tot-tot ce simt,

am lăsat Bucureștiul să ne despartă.

E mult mai ușor să crești într-un oraș mic,

unde vinerile sunt rezervate petrecerilor în curtea surorilor

și știu că ne-am întoarce acolo dacă am putea pune pauză,

dar nu mai avem loc în orașul mic.

Zece ani mai târziu, orașul care ne-a despărțit e gata să ne readucă împreună, 

de vineri până luni,

de data asta într-un apartament de la etajul 4 din Drumul Taberei,

unde ne putem imagina preț de câteva momente

că suntem înapoi în curtea surorilor.

Zece ani mai târziu, orașul care ne-a despărțit 

ne vede altfel acum:

mai sigure, mai responsabile, mai aproape de a fi „adulte”. 

Acum vorbim mai tare, mai curajos,

(o fi din cauza claxoanelor)

atât pentru noi, cât și pentru cele care nu pot.

–

Curatoriere & editare de Maria Martelli & corin

Redactare de corin