Acest text atinge subiecte sensibile precum abuzul sexual. Cu toate astea, este scris cu grijă față de cititorx, și te invităm să ai grijă de tine în procesul lecturii.

Textul a fost dezvoltat în cadrul Atelierului de autoficțiune și nonficțiune literară facilitat de Carolina Vozian.

___________________________________________________________________________

Bunicii nu mă pun la lucru. Sunt în clasa întâi, învăț bine, deci treaba mea e să învăț, să citesc, să-mi văd de păpușile, jucăriile, tartele mele din glod și frunze. Ador să merg pe dealuri să le țin de urât și azi, chiar dacă-i sâmbătă, mă trezesc devreme și merg cu ei la legat via. Zece rânduri de viță de vie din spatele casei, cu muguri gata să se spargă, trebuie tăiate și legate de araci cu fâșii de stofă colorate, rupte aseară de bunică-mea din fețe de pernă și cearșafuri vechi.

Bunicu-meu a tocmit o familie din mahala, a lu’ Țapu, oameni din aceia pe care-i chemi cu ziua la munci. „Noroc, Lenuța!”, îi strig fetei lor. Mă privește mirată, cu capul dat ușor pe-o parte de parc-ar vrea să mă vadă mai bine. E de vârsta mea, dintr-o lună cu mine, dar ne cunoaștem mai mult din vedere. O să lege și ea via – chiulește de la școală ca să meargă cu ei la prășit, la strâns roada, la toate muncile care le-aduc câțiva lei și-o sticlă de vin, pentru că atâta găsesc și ei de lucru. De asta nu prea vine pe la școală și învață cam rău.

Pălăvrăgeală. Că-i vremea bună, că degrabă punem arpagica, că o fătat capra un ieduț tărcat. Cât casc gura la cerul de aprilie, mă foiesc printre picioarele lor și trag cu urechea. Abia aștept să dea semnul că e ora prânzului, să pot să înfulec ouăle fierte luate de-acasă cu pâine și ceapă verde. Da’ Lenuța a mâncat azi? Oare la ei acasă ce se mănâncă dimineața? Eu mănânc pâine cu unt și cu ceai, îmi fac bunicii în fiecare zi. E mai măruntă decât mine și ține capul mic, cu părul șaten tăiat scurt, strâns între umeri, în gâtul ca o buză groasă a hainei largi, slinoase la mâneci, care pare a lui taică-su.

„Iaca ne-o venit scrisoare de la procuratură și noi nu prea cu cititu’…”, trântește din senin gospodarul Țapilor. „Poate fetița asta a voastră să citească, că o văd așa mai dezghețată, să înțelegem și noi care-i treaba.”

Țapii au doar o bucățică de școală sovietică întinsă cu greu pe opt clase.

Sigur, m-a și lăudat învățătoarea pentru viteza bună la citit, ce mai, dă hârtia încoace. Citesc automat, fără să prea înțeleg cuvintele grave și scorțoase de pe hârtiile albe, ștampilate.

„Ce-i asta pârât?”, ridic ochii spre bunelu-meu. „Nu-ți bate tu capul”, îmi răspunde cam iritat. „Citește mai departe.”

Îs îndemnată doar să citesc, nu să-nțeleg, nu să văd ochii Țapilor care fug din colo-ncoace și nervii lui bunelu. Lenuța a dispărut. Vreau s-o văd, să-mi leg privirea de a ei, să fie aici, dar n-o observ nicăieri. De ce nu stă să asculte, dacă foaia e despre ea?

„…pe motiv că îi oferă niște bomboane, pârâtul a efectuat acțiuni vătămătoare asupra victimei”, continuă sec documentul.

Lectura asta nu seamănă cu nimic din ce-am citit până acum, cu niciuna din poveștile din cartea mea de literatură română. Niciuna nu-mi aprinse în piept o alarmă, un țiuit absurd care să-mi ridice sângele în cap. Citesc despre chestii care nu se fac copiilor, în cuvinte pe care nu le știu până la capăt, dar le intuiesc din fețele alor mei, din fețele Țapilor.

„Ce-i asta vagin?”, întreb încurcată. „Hai, gata, că avem de lucru”, strigă bunelu’, și mai deranjat.

Mă uit rușinată la el, de parc-am întrebat ceva greșit și e vina mea. Las foaia deoparte pentru că și-așa nu înțeleg mare lucru. Oare să merg acasă? Mă cam plictisesc, dar nu le-o zic, iar să mă joc cu Lenuța nu pot, ea trudește în rând cu ai ei. „Unde-ai fost, fa?”, o întreabă taică-su răstit când reapare. Lenuța nu-i răspunde, doar se reapucă de lucru.

—

„Asta a fost prima ta interacțiune cu ce am defini, în general, ca sexualitate?” m-a întrebat, peste foarte mulți ani, terapeutul meu. Ceva din mine s-a prăbușit atunci. Analizam în perioada aia gânduri intruzive legate de sex, frici vechi, construite în pudoarea satului moldovenesc în care am crescut. Rememoram jocurile erotico-infantile cu fetițele din mahala, cât de mult slut shaming^[1] auzisem și cum crezusem că virginitatea e mare treabă, de ținusem de ea până după liceu. Ziua de aprilie din vie era prima amintire.

„Așa iese”, i-am răspuns.

Istoria Lenuței se sedimentase în mine. Terapeutul mi-a explicat că mă identificasem cu ea și, ca un paratrăsnet, luasem în mine o parte din experiența ei. La 7 ani nu știam ce-nseamnă vagin, dar văzusem disconfortul alor mei. Îl văzusem pe bunicu-meu care-mi tăiase din scurt cititul blestematei foi, pentru că nu voia să audă ce se-ntâmplase, să mă audă pe mine citind-o. Protecție în două cu lașitate.

Am pus cap la cap ce i se întâmplase Lenuței foarte târziu, după ce am aflat, de la o prietenă, că sunt oameni în sat care te pot ademeni cu bomboane și lei ca să mergi cu ei. Că un frate mai mare al alteia a atins-o și i-a interzis să-i spună maică-sii. Am pus lucrurile cap la cap și după ce profesorul din liceu mă lipise de perete și-mi respirase sacadat pe gât, cu respirația duhnind, să-mi spună că mă vrea.

Nu știu mare psihologie de copii, dar ce-am înțeles e că mulți din ei nu le spun adulților chestii. N-am spus alor mei când m-a mușcat câinele și nici mamei că profesorul mă hărțuise. N-am spus nimănui. Le-am dosit în unul din sertarele memoriei și m-am rugat, ca într-un truc ieftin de magie, să dispară.

Tot acolo, istoria Lenuței. Ne lega un fir pe care-aș fi vrut să-l rup pentru că trăgea de mine. Ea știa că eu știam, dar nu mi-a zis-o niciodată, n-am vorbit despre asta, nu știu dacă „pârâtul” a avut de suferit. M-a nedumerit multă vreme că niște părinți ca ai ei, nu foarte școliți și nici măcar „gospodari”, au crezut-o și au mers în judecată. Și-au apărat fata, au arătat cu degetul la abuzator. Mi s-a părut un gest de mare curaj, n-am mai auzit să se fi întâmplat ceva asemănător în toată copilăria mea.

O parte din mine îi reproșa Lenuței că mă expuse fără voie la secretul ei teribil și o alta ar fi vrut s-o protejeze cu înverșunare de bărbatul acela, de părinții ei. Toată copilăria Lenuța a mers la munci pe deal, a purtat haine slinoase și a terminat, cu greu, a noua. Auzisem că se și măritase foarte devreme. Poate voia să evadeze într-o familie nouă, doar a ei, unde să se simtă, în sfârșit, protejată?

M-am simțit o privilegiată și de aia, vinovată. Ce noroc pe mine să pot constata în terapie, cu 400 de lei^[2] ora, că am frici. Să fi avut bunici care nu mă bătuseră, ca alți copii, că nu mă luaseră la munci cu ziua de la școală să leg via prin vecini. Ce privilegiu să am și cuvinte, să pot scoate din mine istoria asta.

Știam că experiența Lenuței e mai răscolitoare și mai tragică decât a mea, mă mustram cu „ce drept am eu să spun povestea asta, doar n-am suferit la fel de mult”. Acum mă gândesc că am preluat o parte din experiența ei pentru ca Lenuța să aibă cu cine-o împărți, măcar așa, la nivel telepatic. Chiar și fără s-o știe.

^[1] Slut shaming – practica de a critica, stigmatiza sau culpabiliza pe cineva, în special pe femei, pentru comportamentul sau aspectul lor sexual

^[2] moldovenești

–

Corectură de corin