Doar ghimpi pentru băieți ca noi

Bucăți dintr-o reverie trecută

converg către o noutate în formare. 

Lasă-mi scrisoarea să-ți dezvăluie, Damien, 

că sunt aici, deși forma mea pare invizibilă. 

E nevoie să-ți amintesc 

că m-ai întrebat dacă aș fi un fermecător?

Sunt doar un trandafir fără ghimpi: 

nu pot răni, pot fi numai seducător. 

Cu atât mai mult sunt gingaș și prețios. 

Te-a flatat că sunt capabil să te aștept,

părea că de data asta voi cunoaște raiul

fără vreo bucățică din infern…

OK. 

Mi-am pictat comportamentul cu emoțiile goale. 

Oh, asta a construit iluzia că afecțiunea noastră nu e de văzut îndeaproape. 

Oh, am întrerupt linia ce-ți dictează ca băieți ca noi să rămână în parametri. 

Oh, nevoia mea de a revendica spațiul a aruncat o umbră peste cele mai factuale eforturi.  

Și, totuși, cum poate un zâmbet care dăruiește cele mai dulci atenții,

să fie pervertit de suspiciuni de rele intenții?

El a spus că solitudinea e cel mai fin medicament pentru starea lui curentă. 

Eu am spus că-l înțeleg, în timp ce înghițeam doar umilință. 

În noaptea aceea am fost înfrânt de ciclurile tristeții 

pe care sunt condiționat să le tot repet. 

Cu exactitatea unui ceasornic, sunt invitat să le dizolv

și încep să cred că reușesc. 

Atenție, cin cin!

Nu vă îngrijorați niciunii, 

presupun că mă pot numi încă un adevărat cavaler;

ce e mai romantic decât să plângi pentru un băiat

în drum spre casă

într-un tren?

Alteritate paralelă

Devin cald și

lacrimile mele călătoresc fericite uneori. 

Am mințit. 

Aș vrea ca aceste lacrimi să călătorească fericite măcar o dată.

Ar fi un vers mai sincer. 

Ce e de aclamat despre viața mea de rom?

Am luat-o și am împachetat-o,

apoi am despăturit-o și tot nu am făcut-o a mea. 

Ce nerealist eram.  

Să cred că pot lipsi de sens adevărul,

să cred că-s mai bun decât tristețea mea

și că aș putea nedeveni băiatul care se uită la mine 

cocoșat de rușine și alteritate. 

Mă simt cald și 

lacrimile mele au călătorit fericite în acea seară. 

Ăsta e un adevăr. Nu-mi spune rege, nici cavaler. 

Și nici cum ai crezut și tu că sunt gadjiu. 

Te-am văzut la repetiții pentru întâia dată. 

M-ai văzut reunind bucățile unei vaze care se destramă, 

ratând epic motivul pentru care există. 

Te-am invocat sperând că-mi spui cum să bandajez durerea;

cât de vulnerabil mi-ai relevat că florile lipseau din perspectivă. 

Zborul meu era timid, al tău era turbulent. 

Eu nu mă asemănam cu tine, 

tu păreai atât de departe. 

,,Nu poate fi unul dintre noi” – 

cuvinte ce curgeau din gura ta. 

Procesele în care m-am judecat…

apoi să-ți arăt sufletul meu a fost dovada în fapt:

,,te cred acum”. 

Mai știi discursul pe care l-am ținut

scăldat în lumina reflectoarelor,

luptând cu priviri ale dubiului și împlinirii

pe 8 aprilie?

,,Dansul e rezistența mea. 

Am asta de la oamenii mei, în felul meu”, 

spuneam cu tine în văz. 

Nicio încruntare pe tine, 

doar un zâmbet iubitor. 

Suntem la o intersecție care ne trece prin atâta violență constant,

în care aripile noastre sunt frânte intenționat

și responsabilitatea reparărilor ne revine nouă, chiar și pentru ce nu am cauzat. 

Poate lacrimile mele au fost scânteile unei Călăuze ce a eșuat. 

În proiecțiile altora sunt un corb dizabilitat,

pe cerul tău aprind lumina unei stele ce nu a ars. 

Viața merge înainte

și lumile mele se sfârșesc înainte să fiu pregătit;

dar acum, bagajul tău

a călătorit cu lacrimile mele fericite. 

Să încerc să țin de tine înseamnă să nu văd

că tu și cu mine avem aceeași descendență. 

Amândoi am fost învățați să ne căutăm

respingând că am putea fi fluizi 

în expresie, în alegeri, în esență. 

Am devenit cald,

dar sunt mai cald acum

de când îți cunosc brațele. 

Condoleanțe

Se apropie.

Ferestrele erau deschise,

dar el sparge ușa.

Deschide cutia toracică și îi ia inima.

O închide. Cred că doare.

Se trezește. 

Condoleanțe!

În jurul lui se instaurează insanitate.

,,Nici măcar nu știţi.” 

Nu ei erau cei care trebuiau să știe. 

Doar el trebuia să știe,

Și ar fi fost de ajuns.

Condoleanțe.

În jurul lui se instaurează insanitate. 

Când e singur e mai dezirabil. 

Îl zărește. Îi displace. 

Îl intrigă fanteziile unei nenașteri. 

,,Nu mai mânca flori!” 

Cortina se ridică – vorbe goale.

Cortina cade – el devine ocean.

,,Je suis un artiste!”

Non, tu es une merde!

Dacă îi mai zâmbește o persoană, 

îi curăță dinții cu praf de pușcă.

Mai crede că își poate recupera inima.

Eronat. Insuficient. Rudimentar. Oh, cât de fals.

A pasat-o de la el la ea. 

,,Condoleanțe, pentru ce?!”

Ce ciudat… pentru flori.

Nu au fost niciodată ale lui de dat. 

U

pornește radioul și trage-mă 

prea aproape

miros a iris și lime

te am pentru puțin 

în bucătăria asta slab luminată 

știi că te iub-

doar pentru asta sunt bun

în momentul ăsta în care 

mi-e jenă că m-ascunzi 

vreau să-ți dau drumul de tot

stai

nu pleca

ascultă cu mine Purple Rain 

știi că sunt mai bun de atât

–

Curatoriere & editare de Maria Martelli & corin

Redactare de corin