Însemnare 11

6 Decembrie. Cinemateca, Heaven’s Jury.

Deschid ușa de la casă și pătrund într-un tunel întunecos. Miroase a mucegai și a mosc. Nu văd nimic în jur. Simt doar ceva străvechi în aerul înecăcios, o prezență care mă supraveghează de pe toate suprafețele pereților, pe care nu îi pot decât pipăi, în întuneric. O lumină fadă se întrezărește la capătul culoarului. Pereții străpunși de razele ei nu mai par a fi de pivniță, cum suspectasem până acum, ci se vede clar că sunt de peșteră. Îmi cercetez împrejurimile și observ picturi rupestre cu palme pictate în pigmenți roșiatici, acoperind pretutindeni pereții. Palmele stau să iasă din pereți și să mă ia de talie, să mă mângâie, dar mie mi-e frică că vor să mă sugrume. Dintr-o dată nu mai miroase a mucegai, ci a plăcintă cu mere. Mi se clarifică o imagine în lumina de la gura peșterii. O grădină în pasteluri, ca un ecou, cu o măsuță albă și două scăunele de lemn. Mă uit în jos și țin în palme un sul de ață de cusut.

~.~.~.~.~.~

Deschid ușa de la garsonieră și nu mai este lumină pe scara blocului. Mă văd cu David, în seara asta, la cinematecă, mergem la un film de-ale lui Almodóvar. Voiam amândoi să îl vedem de mult timp.

‘’Mujeres al borde de un ataque de nervios^[1]’’.

Relevant, presupun (având în vedere starea mea de spirit). David era nerăbdător să vadă un film în limba spaniolă la cinema, studiase spaniola la facultate și nu prea avea ocazia să o folosească în România, lăsând la o parte voluntariatul pe care îl mai făcea la Ambasada Spaniei. Eu, sincer, nu eram în dispoziția necesară să văd un film care avea în titlu criză de nervi, o făceam mai mult pentru el. Pe de altă parte, nici nu mă mai puteam concentra foarte bine, din cauza medicamentelor pe care le luam, dar asta-i altă poveste.

— Singurul film pe care l-am mai văzut de Almodóvar a fost ‘’La ley del deseo^[2]’’, îmi spune David, în taxi. Nu cred că ăsta o să fie mai bun, sincer, nimic nu-l întrece pe Banderas lingându-se cu un alt bărbat.

Sunt de acord, dar era și un personaj trans în acel film, Tina, care pe mine m-a marcat mai mult decât un tânăr Banderas la bustul gol. În fine, vedem acest film care mă amuză mai mult decât mă deprimă, cum suspectasem eu inițial că avea să o facă. Decidem, apoi, să mergem în Heaven’s Jury pe la miezul nopții pentru unul, două sau trei pahare de vin. La Heaven’s era seara 1970s Icons, unde se punea muzică de Donna Summer, Gloria Gaynor, Sylvester și desigur, ABBA, printre multe alte legende ale comunității noastre.

Nu îmi plăcea să ascult ABBA! ABBA însemna mama, iar eu nu voiam să îmi amintesc cât de departe eram de anii în care cântam și dansam pe Dancing Queen cu ea în sufrageria căsuței noastre de la periferia Londrei.

— Îmi pare rău că nu pun și Cher, spune David, ușor pilit, după trei pahare de vin. M-aș dezbrăca la bustul gol și aș dansa cu bunăciunea aia din colț. Mă uit, complet dezinteresată, unde făcuse semn David și văd un alt David, de marmură de această dată, înveșmântat mai discret decât Adam și dansând la o bară pentru cinci bărbați trecuți de vârsta mijlocie, care-l prăduiesc din toate colțurile.

Mă simt rece în seara asta, chiar simt că sunt frigidă, câteodată. Nici sexul parcă nu-mi mai place. Callum nu mai este ce a fost cândva. Nu mai vreau să fiu atinsă de nimeni, nici măcar de mine când îmi fac baie. Parcă sunt făcută din carne proaspăt jupuită, și mă ustură orice formă de contact fizic.

Îmi strâng, ușor, lănțișorul de aur de la gât. David observă asta și mă întreabă care e faza cu lanțul ăla, că-i tare frumos. David observă multe lucruri și mă enervează asta, câteodată.

I was sick and tired of everything, when I called you last night from Glasgow.

Nu vreau să ascult asta, nu acum. O văd în fața mea și este atât de mare și de frumoasă. Mă ține în brațe și ne unim palmele. Sunt atât de asemănătoare, dar degetele ei se înalță cu mult peste ale mele.

Everything will be so different when I’m on the stage tonight!

Lăcrimez fără să-mi dau seama.

— Élise, ce ai? Îmi pare rău dacă te-am deranjat cu ceva, îmi spune David, îngrijorat.

—  Lanțul ăsta îl am de când eram în liceu. Este făcut din verigheta bunicii mele. A fost ultima ei dorință înainte să moară.

Mai este altceva de spus? Simt cum fiecare zală îmi șoptește în timpul nopții.

—  Élise… este superb. Te-am tot văzut atingându-l la birou, și sincer am crezut că este doar foarte scump, dar văd că are o cu totul altă valoare pentru tine. Îmi place pandantivul, strălucește atât de frumos.

— Da, este singurul lucru pe care îl mai am de la ea, răspund eu, sec.

— Este o inimă sau un măr? și tot apasă.

— Este o inimă, dar îmi place să mă gândesc că este un măr. L-am placat singură cu cristale roșii, luate din primul meu salariu. Mamei i s-a părut prea feminină această idee. Putem pleca, te rog? Nu îmi face bine locul ăsta.

Simt că mă sufoc de la această muzică teribilă care nu face decât să îmi dea palme peste ceafă, uită-te ce-ai făcut, ce ne-ai făcut, ce ți-ai făcut.

— Sigur, hai să mergem, luăm o mașină împreună?

— Da… şi mersi, David, știu că tu voiai să mai stai.

Tonight the super trouper lights are gonna find me.

Te rog, oprește-te.

Shining like the sun.

Te implor, iartă-mă.

Smiling, having fun.

Mai bine că a murit înainte să te vădă așa.

Feeling like a number one.^[3]

Însemnare 15

24 Decembrie. Aeroportul Heathrow, Londra.

Mă pregătesc sârguincios de voiaj. Cu o zi înainte, îmi cumpăr o valiză ieftină, dar încăpătoare, pentru că știu că o să stau ceva timp pe acolo, pe unde mă duc, și nu vreau să mă bazez pe hainele pe care le-am lăsat în urmă acum șapte ani.

N-am mai fost în Anglia de atunci, din Septembrie 201x, când părăsisem, de la vârsta de optsprezece ani, tot ce știam mai bine, pentru o escapadă într-o Românie mai restrânsă și mai dură, dar care îmi părea un plai unde mă puteam simți, în sfârșit, liberă.

Am plecat de pe Luton în 201x și ajung, acum, pe Heathrow, o veritabilă metropolă de aeroport unde mă pierd din primul minut în care aterizez. Mă regăsesc cu greu când ajung la stația de metrou spre Londra, aflată la nivelurile subterane. Realizez că, într-adevăr, uitasem cât de mare poate fi o capitală.

O pauză.

Ajunge și trenul. Mă așez pe un loc liber și nu fac altceva decât să privesc cabina de tren, neschimbată față de cele din 201x, cu o viață de om trăită și ucisă și remetamorfozată în urmă. Încă simt mirosul pregnant al mucegaiului care trăiește, necontenit, pretutindeni in the underground halls^[4]. Sporii mă îneacă.

Londra, atunci, o cunoșteam precum rizurile de pe pachetul de tarot cu ajutorul căruia Jayani, colega mea de bancă din liceu, îmi prevestea de bine sau de rău viitorul. Era de rău, de obicei. Învățasem amândouă de pe internet cum să ghicim, cu ajutorul tarotului, ce ne așteaptă în viață. Noi speram mult pe atunci, cred că ea-i ok acum?

Nu pot spune că mai cunosc Londra la fel de bine. Desigur, încă știu cum să ajung de la gara King’s Cross la Trafalgar Square, piața unde m-am împiedicat în timpul unei excursii cu clasa și am căzut peste o colegă într-o băltoacă, distrugându-ne simultan uniformele, și de acolo la Covent Garden, the place to live (if you can afford it)^[5], și de acolo la Piccadilly Circus, unde chiar am stat o perioadă la început, când ne-am mutat în UK, eu, mama și bunica, și de unde am fugit la scurt timp din cauza prețurilor, și de acolo în West End, unde mergeam la cursurile mele de dans, și de acolo la Westminster, desigur, în centrul regal, și cât de mândră eram că respiram și eu niște germeni imperiali, și ce copil incorigibil eram pe atunci.

Mă plimb printre fulgii de zăpadă care au început să cadă necontenit în jurul meu, în fața mea, pe chipul meu, pe trecerea de pietoni care face punte între străduțele medievale și teribil de înguste ale Londrei, îmi amintesc acum, desigur, așa era și la Birmingham, iarna. Când mă duceam la școală dimineața, când mai chiuleam și o luam prin centrul orașului ca să mă perind pe High Street-uri și să intru în magazinele cu jocuri sau cărți, sunt aceiași fulgi de nea care îmi atingeau chipul în liceu, dar această lume îmi pare atât de nefamiliară acum, iar eu nu mai sunt aceeași persoană care pășea pe acele străzi, atunci.

Snow is falling.^[6]

Londra mă sufocă de fiecare dată când o vizitez. Probabil că amintirile sunt de vină. Dar cred că și străzile în sine se îngustează pe măsură ce avansez, printre oameni. Și cât de mulți oameni, de fiecare dată când întorc capul, o altă limbă, un alt suflet, de aici, de departe, în vizită, în drum spre muncă, amintiri, instantanee în timp, claustrofobie.

Mă opresc pentru un moment de repaus. Intru într-un Tesco Express și-mi iau niște prăjituri acoperite cu cremă fondantă de la Mr. Kipling. French Fancies, nu demult erau preferatele mele.

Orașul, momentan, decked in decorations^[7]. 24 Decembrie, și nu există un High Street unde să nu se afle un rând interminabil de standuri care vindeau mulled wine, gingerbread treats^[8] sau șiruri peste șiruri de chilipiruri kitchoase cu Big Ben, cu William și Kate sau cu steagul Union Jack, pe căni, pe tricouri, în aerul care mă sufocă de pretutindeni.

Însemnare 16

24 Decembrie. Londra, o casă temporară.

Apartamentul din Londra pe care l-am închiriat pentru o noapte este compartimentat ca să ajungă viețuirii unei singure persoane. Apartamentul ăsta îmi este suficient, îmi spun eu, nu am nevoie de mai mult, nici nu pot duce mai mult, oricum, mamă. Intru pe ușa apartamentului și îmi arunc cheile pe undeva, prin spatele dormitorului.

Urlu.

Eram la Paris prima dată când mi s-a spus că arăt răvășitor. Trecuse pe atunci un an de când îmi începusem tratamentul hormonal, și după ce avusesem niște mici „retușuri”, așa, de bun simț, chiar puteam spune că eram frumoasă.

— Doriți să serviți un Cabernet vintage?

Niște ochi de azur mă îndemnau la salt direct de pe stâncă.

— Cât de vintage? am întrebat eu.

Băiatul drăguț mi-a răspuns cu un zâmbet precoce:

— Cel mai vintage, pentru o domnișoară ca dumneavoastră.

Nu cred că am urlat în viața mea cât am urlat în noaptea asta. Încep să plâng și să mă tăvălesc pe jos într-un mod extrem de patetic. Un duș probabil mă va ajuta să-mi revin. Mă dezbrac în scârbă și încep să dau cu hainele de podea. Mă prăbușesc în mizeria de pe parchetul din hol, goală. Mă întind. Mă scol. Mă pun în genunchi. În genunchi mă simt mai onestă. Poate și un pic demnă, în ciuda nudului grotesc care mi se înfățișează în oglinda din față.

Urlu

până simt că mi se încordează toată ceafa,

toți mușchii,

toate arterele și ambele tâmple.

Vocea mi se subțiază, în sfârșit.

Credeai că o să fie ușor? Păi… da, chiar asta am crezut.

De la geamul apartamentului se întrezărește Big Ben.

Duluri, penisuri și puli mi se întrezăresc în fața ochilor, ca într-o secvență halucinogenă dintr-un deșert în care toți cactușii din zare devin erecții. „Cât de mult pot să te urăsc”, dar nu mă aude. Nu mă aud. Dau cu pumnul în oglindă, iar ea se spulberă peste mine în cioburi de cristal. Doar mâna îmi sângerează. Un impuls primordial mă trezește din manie și mă ajută să mă ridic. Mă îndrept spre baie. Ajung în fața oglinzii din baie și urlu, și o mânjesc cu sânge, și dau în ea, dar mă doare, acum. Mă bandajez cu un sul de pansament din trusa de prim ajutor. O să mi se adauge sigur la chitanță când o să-mi fac check-out-ul. Să-i ia dracu’ pe toți.

Ies din baie și mă duc la geam, mă uit la Ben. Tot la fel de mare a rămas, precum mi-l aminteam.

Urlu.

Însemnare 17  (de șters)

25 Decembrie. Birmingham, o fostă casă.

Motivul pentru care mă aflu acum în Anglia și sunt într-un autocar care se îndreaptă către Birmingham este faptul că mama m-a rugat să vin acasă ca să petrecem ziua de Crăciun împreună.

—  De ce dracului nu mi-ai răspuns la telefon?, cred că adormisem cu el pe modul silențios și nu m-am uitat să văd dacă am vreun apel pierdut de dimineață, în autocar (aveam 13 apeluri pierdute).

—  Sărut-mâna.

Nu este timp de îmbrățișări pentru că este supărată. Ca supa care dă în fiert, așteptam, mică fiind, să scadă, până când să pun mâna pe oala fierbinte.

—  Ce faci?

—  Ce dracului să fac, numai întrebări idioate pui, eram îngrijorată că nu îmi răspundeai la telefon!

—  Îmi pare rău, mă vezi acum că sunt bine și…

—  Îți pare rău pe mă-ta, nu îți pare rău de nimic că ție nu îți pasă decât de tine, Mihai, ești atât de egoist.

—  Te-am rugat să nu mai îmi…

—  Gata, te implor, oprește-te, că o să mă bagi în mormânt, nu mai vreau să te aud, că îmi vine să mă arunc de la etaj doar când mă uit la în ce hal ai ajuns să arăți. Lasă-mă în pace, că gătesc acum.

Nimic nou, dar perpetuu dureros. Eu mă bucur doar să mă aflu din nou în Birmingham. Îmi este dor de cărămizile roșiatice ale fabricilor ruinate de pretutindeni. Îmi este dor de Mall, îmi este dor de High Street-urile nesfârșite pe care hoinăream singură, la trei dimineața, în căutarea eului meu rătăcit, îmi este dor de Waterstones-ul de la Bull Ring unde mi-am petrecut nenumărate seri de după școală citind ficțiune Young Adult până mă dădeau paznicii afară la ora închiderii. Nu am timp să mă gândesc acum la toate aceste lucruri, pentru că acum eu doar îmi doresc să îmi văd fostul dormitor. Cămăruța în care mi-am trăit o porțiune din anii mei formativi, e adevărat, mai goală decât o țineam minte, dar cât de mult mi-a displăcut tapetul acesta galben de pe pereți. Posterele cu filme, cu animéuri și cu artistele mele preferate văd că le-a dat jos și mi-e frică s-o întreb dacă le-a aruncat la gunoi sau nu (cu siguranță le-a aruncat). Mă amuză un pic asta, să fiu sinceră.

Pe birou găsesc un teanc de caiete, frumos aliniate sub lampa de studiu, și mă roade curiozitatea să văd ce se află scris înăuntru. Cred că îmi amintesc de cel rozaliu, al cărui cotor iese ușor din rândul fraților săi de deasupra. Îmi amintesc că l-am primit de la doamna care locuia în casa de alături, aici, în Birmingham. Fusese al fiului ei, în anii ‘90, nefolosit vreodată, desigur. Draga de ea îmi dăduse mai multe caiete vechi, în acea vară, iar acesta îmi plăcuse cel mai mult, deoarece avea o tentă rozalie. Suprafața coperții avea rizuri adânci, și îmi amintea de cărțile de tarot ale lui Jayani, care simțeam pe atunci că mă umpleau cu un spirit magic, de fiecare dată când le atingeam și le simțeam textura lemnoasă. Scot caietul din teanc și îl deschid.

Why am I not dead                                                                                  Why am I not dead

I ask you, not myself, in the mirror                                                         I ask myself, not you, in the mirror

Surely you must know                                                                             Surely I know best what ails me

How every time I bite my lip                                                                   A common thing, recognition

In cruel pleasure, a thimble                                                                    Endlessly more simple to feel

Of vermillion tastes like                                                                         Than awareness, my beloved sister

Rolling in a thousand                                                                             How I wish I could shut her up

Sheets of sand                                                                                        I roll in endless perpetuity, for you^[9]

Mă bufnește râsul un pic, dar mă gândesc cu tandrețe la acea perioadă. Cred că am scris-o pe când mă îndrăgostisem de un băiat pentru prima dată, iar ea tocmai ce murise recent. Încercam, pe atunci, să înțeleg tot ce mi se-ntâmpla din exterior și tot ce începea să se schimbe la mine pe dinăuntru.

Închid caietul și îl așez înapoi pe birou.

Biroul minuscul de la IKEA sub care, pe măsură ce treceau anii, îmi încăpeau mai greu cracii în creștere, pe dedesubt. Patul cu saltea de sârmă și cu păturica cu tentă de violet și broderii cu fleur-de-lis. Biblioteca aproape goală, acum, dar stai, nu pot să cred, le-a păstrat… edițiile mici de povești din filmele Disney din care îmi citea când eram mică. Stau și mă uit, o clipă, la cotoarele lor, aliniate exact cum le-am lăsat când am plecat. Îmi amintesc aproape fiecare pagină. Nu vreau să mă frământ prea mult cu asta, acum.

Da, eram de-a dreptul pierdută în acest dormitor, pierdută în capul meu, cu orele, cu zilele, cu anii, verile pe care mi le petreceam la calculator, cu briza care venea de pe gemulețul întredeschis din fața biroului, atingându-mă ușor pe obraz. Iernile pe care mi le trăiam în pat, cu căștile în urechi și cu un teanc de cărți înclinat ca turnul din Pisa, stând să cadă peste mine în orice moment.

Printre acele pagini, eu eram eroina, într-o zi Cathy, în alta Jane Eyre, pierdută și veșnic rătăcind pe câmpiile înalte ale spațiului rural englezesc, așteptându-i la fiecare apus pe Heathcliff sau pe domnul Rochester, niciunul dintre ei ajungând vreodată la mine. Gusturile mi s-au dezvoltat pe măsură ce am crescut. Am început să apreciez geniul revoluționar al cărților lui Toni Morrison și bell hooks, splendoarea crudă a poeziilor lui Sylvia Plath, Anne Sexton și Audre Lorde, sau senzualitatea basmelor decadente ale lui Angela Carter.

Nu aveam prieteni reali, doar virtuali, dar consider că și acei prieteni virtuali mi-au fost prieteni adevărați. O aveam doar pe Jayani, în carne și oase, la fel de persecutată ca și mine la liceu, care mă mai vizita, din când în când. Fumam pe ascuns, cu geamul deschis, în timp ce dezbăteam lucruri extrem de importante pentru starea societății. Oare Sky Ferreira și SOPHIE urmau să fie artiste la fel de populare precum deveniseră Grimes și Charli XCX? Aceleași lucruri le-aș dezbate și acum, dacă stau să mă gândesc mai bine.

Când de-abia mă apucasem de fumat, pe la început, fumam direct din pat și stăteam întinsă, cu muzica dată la maxim, imaginându-mi că eram cea mai dorită fată din liceu. Acum, că eu tehnic încă nu devenisem fată (eram fată și pe atunci, oare?; cred că da, foarte multe de discutat aici, atât de multe întrebări și tot atâtea lacune) era cu totul altceva. Țin minte că îmi ascundeam scrumiera de ceramică în birou, până când a început să pută, într-o zi, și a descoperit-o mama.

— MIHAI!

Cred că este gata masa. Cobor în bucătărie și o văd pe mama aranjând farfuriile, încruntată și cu ochii îndreptați oriunde altundeva decât înspre mine. Ne așezăm, tăcute, la masă.

— Ce ți-am făcut acum, mama, de ce ești supărată?, și mă uit la ea de parcă nu știu exact fiecare cuvânt care urmează să îi iasă pe gură.

— Mihai, te iubesc mai mult decât lumina ochilor. Îți spun asta de fiecare dată când ne vedem și pur și simplu mă omoară faptul că te distrugi singur.

— Nu mă distrug, mamă, și mă uit în farfurie.

— Mă rog, hai să mâncăm liniștiți, că oricum avem o viață de căcat, și ăsta o să fie un Crăciun de căcat, și nu vreau decât să treacă nenorocitele astea de sărbători odată.

Înghit în sec bucata de sărmăluță de orez. Cât de mult îmi plăceau sărmăluțele de orez. Simt că îmi vine să le vomit în farfurie în momentul acesta.

— Ți-ai pus țâțe din nou?, dezgustul privirii ei mi se prelinge pe piept precum argintul topit.

— Nu mi-am mai pus nimic de când am fost împreună la operația de feminizare facială.

— Feminizare pe dracu, că arăți ca un…

— Ca ce arăt, mamă?

— Ți-am mai spus ca ce arăți, nu ești asta, dar așa arăți.

— Vreau doar să mănânc liniștită…

— Liniștită? Tu vrei să mă omori pe bune?

— La dracu’, mamă, tu nu te uiți la mine! Nu mai sunt Mihai, ești chiar atât de simplă încât nu poți să înțelegi asta, uită-te la mine!

— Tu să nu-mi vorbești așa, nesimțitule. Mă uit la tine și mă îngrozesc, Mihai, așa că prefer să nu mă mai uit.

Se ridică de la masă și tronează deasupra mea. Cât de frumoasă mi se pare că mai e încă.

— Te joci de-a Dumnezeu, Mihai.

— Nu îmi mai spune Mihai!

— Și oricum, tu nu ai dreptul nici măcar să-mi treci prin față, ți-am înghițit toate operațiile și toate nenorocirile pe care mi le-ai adus la ușă. Te-am ajutat și cu bani, să nu uiți de asta.

— Îți mulțumesc, mamă.

Mă ridic de la masă și mă îndrept spre scări.

Și iartă-mă.

Însemnare 18

28 Decembrie. Folkestone, Farul de Vest.

Când eram mică, obișnuiam să mergem vara în Kent, la Folkestone, imaginându-ne că noi mergeam acolo ca să facem plajă. Ca idee, oriunde te-ai duce pe coasta britanică, mergi la plajă fie ca să privești ploaia picurând pe oceanul tumultuos, fie ca să îngheți de frig. Dar eu atunci eram cu ele și simțeam că oricât de întunecată ar fi fost vremea, nimic rău nu se putea atinge de mine.

Farul de Vest era preferatul meu, atârnând ușor de pe o bucată de stâncă și tronând strașnic de după o balustradă întinsă la nesfârșit de-a lungul întregii faleze. Când te uitai peste marginea acesteia, privirea ți se ducea direct către valurile necruțătoare de dedesubt. Cât de mult iubeam sunetul izbiturii acestor troiene dumnezeiești de stâncile coastei, atât de multă spumă, precum frișca bătută de mână, menită pentru a împodobi un tort de mere, special făcut pentru mine. Cât de mult îmi place cuvântul „izbi”. „Izbi”. „Izbit”. „Izbită”.

Ajung seara la Folkestone, ca să iau schimbul de bus înapoi către Luton și să las în urmă acest tărâm atât de toxic pentru simțurile mele. Am ales special ruta asta, chit că, practic, am lungit drumul, deoarece am vrut să mai văd farul măcar o dată.

Cred că am venit aici cu un scop anume. Nu știu, copilă fiind, eram foarte credincioasă. Cu toate acestea, am avut o criză destul de urâtă în clasa a 9-a și mi-am distrus toate iconițele de hârtie pe care le colecționasem de pe la bisericile din România și am jurat, atunci, că mie nu îmi mai trebuie niciun Dumnezeu. Dumnezeu a fost unul foarte crud atunci când mi-a creat configurația trupului. Totuși, în toți acești ani, am avut senzația că ceva se răzbună pe mine pentru ce am făcut în acea noapte.

Poate de aceea mă aflu aici, acum, atârnând de pe cealaltă parte a balustradei. Nici nu știu când am pus piciorul pe bară sau când m-am ridicat peste aceasta, dar în orice caz, aici mă aflu, acum. Nu mă gândesc decât la ea și la cât de mult ar suferi să mă vadă așa. Îmi strâng lănțișorul de la gât și îmi spun o rugăciune așa cum îmi spunea ea atunci când mă culcam în brațele ei. Sper că o să fie acolo atunci când o să mi se disipeze și mie particulele printre stele, sus în ceruri. Poate, totuși, vidul nu este atât de gol, iar Dumnezeu nu este atât de necruțător.

^[1] Film, Femei in pragul unei crize de nervi, Pedro Almodóvar, 1988.

^[2] Film, Legea dorinței, Pedro Almodóvar, 1987.

^[3] Cântec, ABBA – Super Trouper, 1980.

^[4] sălile/tenebrele subterane

^[5] locul unde să locuiești (dacă îți și permiți)

^[6] ninge necontenit

^[7] împodobit cu decorațiuni

^[8] vin fiert, dulciuri din turtă dulce

^[9]de ce nu am murit

te întreb pe tine, nu pe mine, în oglindă

cu siguranță tu știi

cum de fiecare dată când îmi mușc buza

în crudă plăcere, o picătură

de sânge se simte

ca și cum m-aș foi

într-o mie de cearșafuri de nisip

de ce nu am murit

mă întreb pe mine, nu pe tine, în oglindă

cu siguranță tu știi ce mă tulbură

un lucru comun, recunoașterea

de mii de ori mai simplu

decât conștientizarea, sora mea iubita

cât de mult îmi doresc să tacă

mă foiesc în perpetuitate, pentru tine

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian 

Redactare de Agu