Text scris în cadrul atelierului  „Către o critică feministă ancorată istoric: Explorări în literatura scrisă de femei din România”, facilitat de Adela Hîncu.

S-a vorbit mult în presa anilor ’50 despre „oamenii reali” din poeziile Veronicăi Porumbacu și despre luciditatea cu care a dat voce în literatură unei clase muncitoare emancipate în socialism. Dubla ei uitare, așa cum o identifică Ovidiu Țichindeleanu, se întâmplă o dată în anii ’70-’80, pe fundalul unui etno-naționalism masculinist sub figura lui Nicolae Ceaușescu¹, iar a doua oară după 1989, ca urmare a discursului anti-comunist ce a discreditat literatura angajată de după cel de-al doilea război mondial pe de o parte și a repus în fruntea canonului elite interbelice indiferent de trecutul lor legionar pe de altă parte. Recuperarea Veronicăi Porumbacu a început abia în ultimii ani,  prin lecturi publice organizate de mișcarea feminist-socialistă.²

Născută în 1921 sub numele de Schwefelberg, Veronica a făcut parte dintr-o familie mic-burgheză de evrei din București, persecutată în anii ’40. Tatăl era avocat, iar în acea perioadă ajutase persoane de origine evreiască să-și facă acte pentru dreptul la cetățenie română³, pentru ca la începutul anilor ’50 să fie arestat din motive politice timp de aproape un an.⁴ Din cele două romane autobiografice ale scriitoarei, Porțile (despre prima parte a vieții) și Voce și val (mai mult despre perioada de după schimbarea regimului), reiese cum s-a format ea ideologic și care au fost motivele personale și sociale pentru care a salutat instaurarea noului regim cu entuziasm. În urma legislației antisemite impuse de regimul Antonescu și a pogromului de la București este nevoită să își întrerupă studiile universitare, participând la munca de rezistență politică a acelor ani, iar în 1941 intră în Uniunea Tineretului Comunist.⁵ În perioada celui de-al doilea Război Mondial lucrează ca dactilografă într-un birou de avocatură⁶, „în ciuda opreliștilor legale”⁷, iar apoi ca reporter de radio la Radiodifuzare⁸ (reportajele sunt premergătoare viitorului ei literar⁹), urmând ca după război să fie transferată de la radio la revista Viața românescă¹⁰, apoi la Gazeta literară. Din toate aceste motive și nu numai (se va confrunta ulterior din plin cu scena literară machistă), pentru Veronica Porumbacu, la începutul anilor 1950, socialismul reprezenta speranța reală pentru o schimbare:

Ea, Revoluția…

Ea, Revoluţia, poate fi numai femeie. 
Patimi sălbatice-o leagă de-un Mîine-uriaş. 
Simţul îi scapără. Fruntea de-a pururi scînteie 
şi pe mişel îl urăşte ca şi pe laş.
 
Ea: nebunită de foame, mută ca greva. 
Ea: un vulcan al mîniei cu greu stăpînit. 
Ea, Marseilleza în marşuri, asaltul pe Neva. 
Ea, ce noroade ridică; ea, jude cumplit.
 
Ea, pruncul vremii purtîndu-l prin veac de tăcere,
blînd, ca sub inima mamei, de veacuri sperînd;
ea, care-l naşte în chinuri, strigînd de durere;
ea, ce sub foc de mitralii îl leagănă-n cînt.
 
Ea, Revoluţia, poate fi numai femeie. 
Ca o femeie îşi apără primul născut. 
Braţul nu-i pregetă. Sabia dreaptă scînteie. 
Ea zămisleşte o lume. Ea îi e scut. 
(„Ea, Revoluția…”, Viața Românească 8, nr. 11, 1955, p. 14)

Poezia a apărut într-un număr dedicat aniversării a 50 de ani de la publicarea articolului lui Lenin „Organizația de Partid și literatura de Partid” (1915). Printre poezii autohtone și traduceri care celebrau meritul lui Lenin în Revoluția din octombrie 1917, Veronica Porumbacu folosește prilejul acesta pentru a vorbi despre rolul social al femeii în raport cu revoluția: munca „invizibilă” pe care o fac femeile în societate este cea din care se naște forța revoluționară. Munca reproductivă – munca domestică, creșterea copiilor, îngrijirea bolnavilor și alte activități neremunerate care intră de cele mai multe ori în atribuțiile femeii – formează terenul fertil pentru mișcarea revoluționară: ea face posibilă forța și reziliența. 

Critica literară plasează apogeul Veronicăi Porumbacu cel mai adesea în anii ’60 – Întorcerea din Cythera e, într-adevăr, poate cel mai fascinant volum al ei – însă eu vreau să fac mai degrabă o reconstrucție a peisajului socio-cultural al primilor ani de socialism românesc, al poeziei anilor ’50, o poezie a clasei muncitoare însoțită de dezbateri publice și întâlniri cu scriitorx. În loc să apelez la verdicte de valoare, voi face o radiografie a practicii, politicilor și contextului socio-economic, acest text fiind scris într-un proces colectiv de redescoperire a scriitoarelor din socialism.

În dosarul despre revizitarea proletcultismului din Vatra (2004), cam toate textele anilor ’50 sunt descalificate în final prin „propagandă” sau „agit-prop”, termeni folosiți peiorativ, comuni discursului anticomunist de după 1989. Discutând despre Maria Banuș, unul dintre autorii dosarului spune că „în propriile proiecții imaginare din anii ’50, Banuş pare să creadă”, urmat de concluzia: „I-au servit, altminteri, pentru accesul la o poziție canonică în peisajul cultural autohton, menținută timp de câteva decenii”¹¹. Eu propun o înțelegere contextuală mai complexă a ceea ce a însemnat credința în ideologia socialistă, făcând apel la realitatea materială a acelor ani și la experiența de viață a scriitoarelor. 

Programul literaturii și Planul de stat al Republicii Populare Române pe anul 1949 

Planul de stat al Republicii Populare Române pe anul 1949 a marcat începutul unei perioade de transformări radicale în economia românească, cu accent pe industrializare și pe consolidarea controlului statului asupra mijloacelor de producție, dar și asupra culturii, care contribuia în egală măsură la construirea „lumii noi”. Literatura nu era un domeniu rezervat contemplației, ci făcea parte dintr-un proiect social bine articulat. 

„Burghezia şi-a creiat poezia sa de dragoste cu sălcii plângătoare, cu amoruri fără speranţă, cu îndrăgostiţi psihopaţi, asasini sau sinucigaşi”¹², scrie Ecaterina Oproiu într-o cronică la Veronica Porumbacu în 1950, semnalând apoi schimbarea funcției literaturii care iese din zona individualului. În legătură cu această poezie nouă, ea amintește de o satiră din revista Urzica „asupra acelora care, punând cap la cap o serie de clişee şi la coada fiecărui vers un semn de exclamare, îşi închipuie că scriu o poezie nouă”. Deși s-a vorbit mult în post-socialism despre „șabloanele” poeziei comuniste (literatura făcând parte dintr-un proiect politic și social amplu), uităm că fiecare epocă a avut, în funcție de ideologia dominantă, și niște reguli de legitimare a creațiilor artistice/literare. Astfel, Ecaterina Oproiu scrie despre poezia interbelică: „Lupta împotriva şablonizării se desfăşoară azi cu intensitate şi în această bătălie, poezia Veronichii Porumbacu este un permanent şi minunat argument în slujba poeziei cu adevărat noi, poezie nouă prin conţinut ca şi prin modul ei de exprimare”¹³. Nu era deci vorba doar despre niște teme impuse de sus în jos, ci de o reformă la nivelul structurii poeziilor, în acord cu noua ideologie: una a vocii colective, solidare, de clasă. 

Porumbacu povestește într-un articol de ziar din 1949 despre întâlnirea cu o țesătoare din București: „Era în 1944. La sfârşitul istorisirii, ţesătoarea, apucându-şi rochia cu mâna şi îndreptându-şi ochii dincolo de mine, spre staţie, şi mai departe poate, spre viitor, mi-a spus calm: «Lasă, vine timpul nostru, al ţesătoarelor. Şi noi o să putem îmbrăca pânza ce-o ţesem. Şi-atunci o să ţesem mereu mai multă, mereu…» Ca răspuns, un răspuns neauzit de ţesătoarea mea, i-am făgăduit un poem. Un poem în care ţesătoarele, isprăvind de lucrat pânza, nu vor mai avea decât s’o îmbrace. Aşa voi sărbători Planul, salutând bluza ce-o va purta femeea din Apărătorii Patriei”¹⁴. Poezia sa „Confruntarea” e despre sindicalizarea țesătoarelor împotriva abuzurilor din partea patronului, dar și despre viitorul în care mijloacele de producție nu vor mai fi în mâna patronilor privați:

Creiam lozinci și zugrăveam pancarte; 
de masă, nu o dată am uitat, 
și rezumam capitole de carte,
și adunam femei în sindicat… […]

Cerui cum ceri un drept, nu o favoare,
să ne-ntrunim…
–Aici sînt eu stăpîn
pe toată suta mea de țesătoare,
’mneata să pleci!
–Ba nu. Am să rămîn! (Generația mea, pp. 63–64)

Marile reforme din primii ani ai socialismului românesc au fost colectivizarea și naționalizarea, după modelul sovietic. În timp ce pentru elitele interbelice au reprezentat trauma principală a perioadei socialiste, aceste reforme au contribuit la emanciparea și la mobilitatea socială a unor întregi categorii sociale: „Un fost strungar e-acum fizician. / Și-o mamă, legănîndu-și blândă pruncii, / legiferează astăzi codul muncii, / și iar ofițerul tînăr, e-un țăran” („Eroism civil”, Generația mea¹⁵). 

Poeziile despre noile utilaje din producția agricolă („Vara”), despre planul de electrificare al țării care le va face munca minerilor mai sigură¹⁶ sau despre planul pentru educație (pornind de la un referat făcut de Eminescu în 1875, care semnala o școală de sat părăsită din lipsă de lemne pe timp de iarnă) sunt toate parte din acest proiect de documentare și schimbare, cu accent mereu pe inovații: 

Contemporan cu focul ce scapără din piatră
și cu uzina unde atomul arde-n vatră,

contemporan cu plugul de lemn – prin generații –
cu brazda de tractoare nemărginită-n spații,

contemporan cu undiți împărățind în delte,
cu oastea uriașă de noi mașini-unelte
(„Contemporan cu focul”, Generația mea, p. 146).

Funcția de „reporter” (care e și titlul unei poezii) devine implicită poetxlor care redau realitatea unei clase și a inovațiilor în direcția emancipării ei, iar pentru a face asta, buna stăpânire a procedeelor stilistice nu e de ajuns, ci trebuie însoțită și de o bună practică.

Profil de scriitoare: activism și etică în regim 

Azi, majoritatea lansărilor de carte se întâmplă în lanțuri private de librării din marile orașe sau la festivaluri, cu promovare individuală prin share-uri pe platforme, într-o rețea deci mult mai restrânsă și inaccesibilă celor din afară. Câmpul cultural a suferit schimbări majore odată cu implementarea politicilor neoliberale, iar practica scriitoarelor s-a schimbat și ea. Dacă activismul asociat scrisului este invizibil astăzi în lipsa platformelor (de la lecturi publice până la mișcări de stradă), iar de multe ori se rezumă doar la activism pe rețelele sociale, în perioada socialistă activismul făcea parte din programul național. În anii ’50, întâlnirile cu cititorx aveau loc în spații muncitorești, în fabrici, biblioteci sau alte instituții de stat. Comunitățile existau, deci, în mai toate orașele mici, iar „centrele” erau conectate la acestea. În articole precum „Viața artistică pe cuprinsul patriei” se anunță evenimente care aveau loc în Sighet, Baia Mare, Câmpia Turzii, Târgu Mureș, Hunedoara și în alte orașe care nu mai figurează azi pe harta evenimentelor literare. Literatura era o formă de educație ideologică și trebuia să fie accesibilă tuturor. 

Într-o dezbatere a Uniunii Scriitorilor, Nina Cassian subliniază dimensiunea concretă a muncii scriitorxlor: „Şi dacă nu e uşor să cânţi, dacă poezia cere nu numai dragoste de oameni şi har, ci şi muncă, muncă şi iarăşi muncă, nu se poate spune însă că a fi poet înseamnă să fii damnat, să te jertfeşti”¹⁷. La aceeași dezbatere vorbește și Maria Banuș despre „eul liric” ca „rezultatul sudurii complecte între poet şi clasa muncitoare”, fiind criticată în același timp pentru inactivitatea ei pe „frontul literar”. Etica în regim nu se reducea la simpla adeziune la ideologie, ci însemna și confruntarea cu propriile greșeli, iar practica scriitoarelor era îndeaproape supravegheată. 

În primii ani de socialism românesc, statutul scriitoarei a fost traversat de tensiuni între idealismul politic, loialitatea față de partid și nevoia de expresie autentică. Poezia timpurie a Veronicăi Porumbacu nu doar că ilustrează un atașament sincer față de construcția noii societăți, dar o face cu un entuziasm plin de vitalism care i-a fost reproșat ulterior drept „excesiv”. Dar chiar ea spune: „Și pentru fumul primei tinereți / ce se stârni când a căzut satrapul, / ades m-am dat cu capul de pereți, / s-au spart pereții, dar s-a spart și capul. […] Acesta-i drumul. Aspru. Povârnit. / Nu simple rezolvări de ecuații. / Pe el maturitatea s-a-mpletit, / cu grația acestei generații” („Prolog”, Generația mea, p. 58). 

Versuri ca „Și eu am fost acolo. Și eu am fost de față, / cînd se căscase gura mitralierii-n piață” (Generația mea, p. 66) nu sunt doar o relatare din afară a căderii regimului moșieresc burghez. Implicarea în evenimente precum grevele ceferiștilor din anii 1930 sau comemorarea lui Ilie Pintilie (muncitor ceferist, membru al partidului comunist în ilegalitate și organizator de greve) sunt dovada că poezia era ancorată într-o luptă istorică situată. Nu doar că arta e legată de societate, dar și sectoarele artistice sunt chemate să comunice între ele. „Mierla lui Ilie Pintilie” este cântată de compozitorul Anatol Vieru, iar în epocă se vorbește mult despre colaborarea dintre Uniunea Compozitorilor şi Uniunea Scriitorilor, Eugen Barbu îndemnându-i pe compozitori să se îndrepte către „volumele cele mai recente ale Ninei Cassian şi ale Veronicăi Porumbacu”¹⁸.

Totuși, rămâne deschisă întrebarea: cât din acest activism era convingere personală și cât conformare? Întrebarea nu este una anistorică, cu un singur răspuns posibil, iar răspunsul, așa cum o dovedește chiar Porumbacu, este puternic ancorat în contextul social și politic în care este formulat. În poemele de mai târziu, Veronica Porumbacu își pune întrebări etice și critică totodată compromisul și lingușirea din jurul ei. Poezii precum „Insectar” sau „Unui fost prieten” denunță ipocrizia, falsul devotament și lipsa de consistență morală din interiorul aparatului de partid, cu o luciditate pe care puțini o exprimau public la acea vreme: „Sau în cel ce-și rumegă eresul, / doar un „turnător” – și nu de-oțel; / tu-l combați; el strâmbă înțelesul / vorbei, ce-o repeată… cum vrea el! // Sau în cel cu gura cît o șură, / un nepăsător la tot ce-i viu; / și-o lozincă i se-mpute-n gură, / și un gând îl vîră în sicriu.” („Insectar”). Despre suspiciunea între tovarășx scrie și Nina Cassian în jurnalul ei: „După câțiva ani, abia aveam să înțeleg că una dintre tarele majore care au marcat și au subminat mișcarea comunistă (în sâmburele ei ideal și idealist) a fost suspiciunea între tovarăși”¹⁹. Trădarea este, așadar, o temă prezentă la autoare, care ridică întrebări legitime de conduită morală și nu doar urmarea unor directive. 

În poeziile ei, Veronica Porumbacu scrie despre pace, grija colectivă pentru copii și condiția femeii, subiecte care pentru ea se intersectează, potrivit cu activismul internațional de la începutul anilor ’50, despre care și scrie reportaje. Despre  a 13-a sesiune a Comitetului Executiv al Federației Democratice Internaționale a Femeilor, care se ţine în 1952 la Bucureşti, Porumbacu scrie: „se ridică astăzi de pe întinsul lumii, prin glasul delegatelor, un Nu hotărît adresat războiului”²⁰. Acest comitet a fost înființat în 1945 la Paris drept o federație antifascistă și democratică, cu o agendă anticolonială și anti-război, urmând ca în 1951 să își mute sediul în Berlinul de Est.

Ideologia socialistă venea cu promisiunea de emancipare a femeilor, iar în acest sens Ecaterina Oproiu spune despre versurile Veronicăi Porumbacu că redau „o realitate în care femeia a fost descătuşată şi aşezată pe treptele demnităţii sale umane, dintr’o realitate care creiază o morală nouă. Eroii din poemele Veronichii Porumbacu sunt oamenii vii şi entuziaşti pe care îi întâlneşti în atelierele uzinei, în bibliotecile universităţilor”²¹. „Cheia Văii” este despre o astfel de eroină:

„Tovarăşa Socico Elisabeta, candidată pentru Sfatul Popular al oraşului Lupeni, ţinea în ilegalitate legătura între tovarăşii întemniţaţi în Doftanele regimului asupritor şi mişcarea muncitorească ilegală din Valea Jiului. Pentru aceasta a fost supranumită «Cheia Văii».” 

Mulţi o ştiau. Pe-adevăratul nume
puţini ar fi ştiut vreodată a-i spune. 

Nevastă de miner. Şi mai târziu
o văduvă ca altele, la Jiu, 

când greva, ca un viscol îndârjit, 
tot părul într’o noapte i-a albit. 

„E Cheia Văii” — o chemau aşa.
Tovarăşii veneau întâi la ea. 

Ştia un drum spre oameni şi spre munţi
cum să te baţi, să taci şi să înfrunţi. 

Cu dragoste şi ură de femeie,
în anii grei, păstra a Văii cheie. […]” (Scînteia, 1950) 

În această poezie este importantă mai ales recuperarea rolului cheie jucat de femei în mișcarea comunistă, prin forme de reziliență (ca tăcerea sub presiunea interogatoriilor, organizarea rețelelor de întrajutorare pentru prizonierii politici), dar și de confruntare directă (organizarea și participarea la mișcări de stradă, greve, agitație politică). 

Condiția de scriitoare a venit cu multe etichete sexiste atașate atât operei, cât și autoarei: de la comentariul lui G. Călinescu despre trăsăturile ei de caracter: „Poeta mi s-a părut sensibilă ca o harfă eoliană care poate face să plîngă la cea mai mică adiere critică”, până la comentarii despre statura ei mică: „este şi acum de dimensiunea fragilă a unei statuete încît liliacul capătă alături de ea proporţii de arbore majestuos”²². Tot Călinescu spunea despre poezia ei, ca ilustrare a „poeziei feminine” în general: „Ca îndeobşte în cazul femeilor, reflecţia poetică asupra procesului vieţii se face prin senzaţii”. Totuși, calitatea poeziei, conform criticului, e că ajunge în „planul superior al ideii” și nu se oprește la senzație. Despre Generația mea, el spune că, „scrisă parcă pe mătase, este totuși de sus și pînă jos o poezie combativă”²³, ulterior perpetuându-se în critică această dialectică dintre combativ (specific mai degrabă primilor ani) și contemplativ (specific poeziei de după 1960, mai abstracte). Ov. S. Crohmălniceanu, criticul cel mai sociologizant al perioadei, care a contribuit cel mai mult la formarea poetei (după cum spune ea), susține și el că „o chemare imperioasă de a participa la zămislirea lumii noi, i-a dictat scriitoarei să înstruneze şi coarda virilă, chiar dacă îi convenea mai bine cea feminină, confesivă”²⁴, ceea ce arată așteptările androcentriste ale epocii, în care forța era asociată masculinității, iar lirismul cu slăbiciunea.

Totuși, Veronica Porumbacu a reușit să transforme această tensiune într-o formă de rezistență: după Dimineți simple (1961), poezia ei devine mai autoreflexivă, fără a abandona temele sociale. Ovidiu Țichindeleanu interpretează această etapă drept o formă de „erotică socialistă”, un mod prin care vocea lirică și dorința se articulează într-un spațiu ideologic al condiției de a fi femeie în socialism. ²⁵

Recuperarea Veronicăi Porumbacu printr-o lentilă feminist-socialistă înseamnă a-i reda vizibilitatea nu ca simplă rotiță a aparatului ideologic de stat, ci ca actantă a unei istorii colective. Am încercat să fac acest lucru prin contextualizarea angajamentului revoluționar al poetei în istoria anilor ’40-’50, care poate servi drept resursă pentru lupta antifascistă a prezentului nostru și totodată pentru articularea rolului central al femeilor în schimbări revoluționare. Literatura ei este mai mult decât un instrument la îndemâna politicilor economice și sociale: este o forță emancipatoare care integrează noi categorii sociale și revelează idei politice despre un viitor progresist. În același timp, poziția scriitoarelor din regimurile marcate de inegalitate de gen, discriminare și sexism ne încurajează azi să recuperăm nu doar opera lor, ci practica asociată scrisului: solidaritatea cu grupurile vulnerabile, rezistența și implicarea politică sau militantismul pentru pace. În acest fel, Veronica Porumbacu face parte dintr-o genealogie feminist-socialistă care poate inspira prezentul printr-o lectură reparatorie colectivă. Chiar scrierea acestui text s-a desfășurat în cadrul unui atelier bazat pe lucru colaborativ, o formă de muncă intelectuală egalitară care valorizează schimbul de idei și critica constructivă.

1. Ovidiu Ţichindeleanu, „Veronica Porumbacu’s ‘Return from Cynthera’ (1966): A Conceptual Manifesto of Socialist Feminism Conceptual Manifesto of Socialist Feminism”, Wagadu: A Journal of Transnational Women’s & Gender Studies vol. 21, nr. 1 (2020): 2. Cu privire la dubla uitare a Veronicăi Porumbacu, arhiva de ziare a bazei de date Arcanum o confirmă: între 1940–1950 sunt 221 de intrări în limbile română și maghiară, între 1951–1960 sunt 2616, între 1961–1970 sunt 2290, între 1971–1980 sunt 1607, iar între 1981–1990 numărul scade la 402.
   ↩︎
2. https://www.youtube.com/watch?v=vJpo5JvRh_g&t=750s&ab_channel=FemSoc. Câteva poezii au fost incluse și în antologia poeziei scrise de femei în România în ultimul secol, Alina Purcaru, Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, vol.2 (Chișinău: Cartier, 2023). ↩︎
3. „La lăsarea la vatră, tata găsește holul înțesat de clienți mărunți, care trebuie să-și adune 999 de acte, fotocopii autentice, depoziții de martori, pentru a-și dovedi drepturile la cetățenia română. […] În 1940 clienții curg cu nemiluita, dar nici unchiul Ieronim care își tachina frații pentru profesiile lor («doctorul trăiește din bolile clienților, avocatul din necazurile lor») nu mai glumește pe seama aglomerației din hol: angaralele mărunte prevestesc un proces mai lung și mai grav, cu consecințe nebănuite”. Veronica Porumbacu, Porțile (București: Editura pentru Literatură, 1968): 122. 
   ↩︎
4. Veronica Porumbacu, Voce și val  (București: Editura Cartea Românească, 1976), 213–31. ↩︎
5. Ibid., 14. ↩︎
6. Ibid., 50. ↩︎
7. Ibid., 210. ↩︎
8. Ibid., 56. ↩︎
9. Chiar ea vorbește despre „urmele lirice ale reportajelor mele”, ibid., 64. ↩︎
10. Ibid., 125–27. ↩︎
11. Călin Teutișan, „Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (4)”, Vatra, nr. 6 (2015). ↩︎
12. Ecaterina Oproiu, „Veronica Porumbacu, Anii aceștia”, România liberă 8, nr. 1935 (1950): 2 ↩︎
13. Ibid., subl. mea. ↩︎
14. Veronica Porumbacu, „Scriitorii și artiștii sprijină Planul economic de stat”, Contemporanul 3, nr. 119 (1949): ↩︎
15. Veronica Porumbacu, Generația mea (București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955). ↩︎
16. „Un îndreptar în muncă în creaţia noastră”, Scînteia 19, nr. 1876 (1950): 1. ↩︎
17. „Unele probleme ale creaţiei literare din R.P.R. în lumina tezelor asupra literaturii şi artei expuse de tovarăşul G. M. Malencov în Raportul ţinut la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.“, Contemporanul 7, nr. 14 (1953): 3. ↩︎
18. Eugen Barbu, „Muzica ușoară și poezia”, Contemporanul 13, nr. 42 (1959): p. 1. ↩︎
19. Nina Cassian, Memoria ca zestre (București: Cărțile Tango, 2010), 66. La acest text am ajuns prin Diana Voinea, colegă de atelier care ne-a împărtășit selecția ei din jurnalul Ninei Cassian. ↩︎
20. Veronica Porumbacu, „Vom câştiga pacea!”, Contemporanul 6, nr. 29 (1952): 3. ↩︎
21. Ecaterina Oproiu, „Veronica Porumbacu, Anii aceștia”. ↩︎
22. G. Călinescu, „Poezie feminină”, Contemporanul 12, nr. 50 (1958): 1. ↩︎
23.  Ibid., 2. ↩︎
24. Ov. S. Crohmălniceanu, „Vocea și valul”, Luceafărul 20, nr. 13 (1977): 2. ↩︎
25. Ovidiu Ţichindeleanu, „Veronica Porumbacu’s ‘Return from Cynthera’ (1966): A Conceptual Manifesto of Socialist Feminism Conceptual Manifesto of Socialist Feminism”. ↩︎