Textul a fost dezvoltat în cadrul Atelierului de autoficțiune și nonficțiune literară facilitat de Carolina Vozian.

___________________________________________________________________________

Am învățat cum sună toate animalele ascultând o curte urcată pe un delușor. Obişnuiam să orbecăi prin gardul ei de plasă, care mă lăsa să văd măgarii și broaștele, fazanii alergați de câini și porcii fugărind gâștele până se aruncau în apă și li se pierdea urma. Coborând, de pe linia pământului se zăreau uneori crestele munților, singurul punct care scotea capul deasupra câmpiei unde dormeam toți. O arcă aruncată la buza lacului, destul cât să te convingă că satul nostru e mai aproape de pitoresc decât de urban, că merită să-ți faci o casă aici pe lumină bună. 

Curtea, dealul și lacul erau la marginea unei păduri, care avea în partea de sus o cicatrice din asfalt, atât cât să îi rămână și satului nostru o bucată mică. Una unde să putem merge la cules de urzici și ciuperci, dar într-atât de mică încât să nu apucăm să ne temem de lupi. O mână de copaci la o mână de oameni. Ce animal să locuiască într-o limbă de pământ? Orbita pădurii noastre era împânzită de gunoi și resturi care nu aveau loc în curțile oamenilor. Din când în când, se aprindea câte un pom ca o lumânare pentru vii, iar fumul ei ungea cerul până dimineața. Îți dădeai seama ușor care parte aparține cui. A noastră era mută și pătată de neglijențe. Era un sat locuit din nevoie, nu din vreo strălucire a câmpiei.

De cealaltă parte a drumului, pădurea era o umbră verde, împrejmuită cu garduri zimțate de metal. Copacii aveau fixate în trunchiurile lor pancarte strălucitoare din aluminiu cu litere ștanțate: „Atenție, pericol de împușcare”. Pe la jumătatea străzii, se deschidea o poartă cu un braț mecanizat, operată de câțiva soldați. Puținele mașini care treceau de ea trasau o dungă fixă, până deveneau un punct lucios înghițit de orizont. 

Mă interesa mai puțin poarta, căci lucrurile oamenilor mari erau mereu cel puțin în parte inexplicabile. Nici costumele nu le prea înțelegeam. Cu ghete camuflate cu șireturi și caschete în formă de alună, erau ca scoși din cutiile de carton vândute la bâlci. Observasem imediat cât de curat era în cealaltă parte și cum nu le era permis accesul oamenilor întâmplători. Îmi imaginam cum de acolo pădurea curgea către vest, un contur moale de care se prindeau numai copite și aripi. După graniță răsuna un zumzet crud, nepătat de necazurile satului, sălbatic în adevăratul sens al cuvântului. Patrulele călcau printre vocile sturzilor și măcăleandrilor, fagii îi înghițeau pe toți. 

Lipsa sălbăticiei din satul nostru căpătase un miros caustic, pulsa ca o rană a cărei coajă nu reuşea să crească. Într-o fotografie cu peisajul, ai fi avut impresia că vezi un câmp neclintit cu stufăriș nisipiu și o baltă de pescuit. Lebedele mute toamna, peștii mici ronțăind ambalaje de plastic. Liniştea care duhnea a moarte.

Locuiam la sat și vedeam rareori animale sălbatice. Mă perindam pe lângă gardurile pădurii cu punga de urzici în brațe și prefăceam desișul amorf în profilul unei căprioare, îi prindeam ochiul prin gard când culegea și ea de pe pământ, la fel ca mine. O chemam să îi arăt mâinile mele verzi pline de bășici, o puneam să promită că se va întoarce. 

Știam șorecarii și uliii după cum roiau deasupra câmpiei ca să prindă rozătoare. Auzeam în sat uneori de vreo vulpe sau vreun mistreț, care năvălește în curte și mănâncă tot ce prinde. Când vecinii povesteau despre ele, le ardeau cu un punct roșu în mijlocul frunții. Ar face bine să nu se întoarcă la noi. Animalele sălbatice erau focul din scorbură, mâncau din satul nostru până la os și se întorceau în vizuinile lor. Pericolu’ aleargă în patru picioare, Anca.

Când auzeam ura pentru ele, o luam și o ascundeam în brațe până se înmuia. Ieșeam din curte încă din școala primară și mă duceam până la lac cu bucăți de oase în buzunare. Pentru apărare, spunea tata, nu aștepți să ajungă până la tine, le arunci și nu te uiți în spate. Preferam să stau cu mâinile pe lângă corp când ieșeam la joacă, din neplăcerea de a atinge zgârciurile rozalii îndesate în hanorac. Când o luam la goană zornăiau ca bomboanele. Apărarea era numai un pretext, oasele deveniseră moneda de schimb de care aveam nevoie. Îmi doream să ajung destul de aproape de un animal să îl pot hrăni direct din palmă. Mâna era mereu prima parte din mine cu care puteam simți o ființă adevărată, una pe care nu doar să o văd, cum vedeam și ilustrațiile cu cai și câini din cărți. Cu mâna mângâiam capul, blana, labele. 

Am fost aproape de a-mi îndeplini dorința de a vedea un animal îndeaproape acum multe ierni, când eram copil încă. Aveam picioarele adânc băgate în ghete, cu mânecile peste mănuși, cum mă învățase tata. În spatele curții noastre, lacul era un castron mare cu lapte. Și totuși, cu poarta curții deschisă în spatele grădinii, lacul era una cu câmpul, cu cerul, cu aerul pe care îl inspiram. Știam unde suntem după cât de puțin vedeam în zare. Obrazul dealului sclipea alb, ne înfigeam picioarele în el ca niște țăruși într-o recoltă de mai. Eram eu cu tata, ochii noștri mijiți împotriva înghețului, săpând în urmă două șanțuri subțiri cât corpurile noastre. De sus, un graur ne măsura ca pe două boabe negre de strugure pe un câmp întins. 

Poate întocmai pentru că ne pregăteam, a venit. Țâșnise din stufărișul îngropat sub zăpadă, un punct gri într-o râpă albă. Avea un corp zvelt, ca un prosop stors cu ambele mâini. Labe și urechi lungi, cap mic. Un iepure sălbatic. Eram atât de bucuroasă să îl remarc că nu știam ce să fac cu mâinile. În liniște, privirile noastre se concentraseră într-un fascicul de lumină, auzeam vântul cum zgârie gheața şi dorința mea plutind în aer. În acea zi, învățasem că a prinde un animal se limita la a-l privi. Îmi doream numai atât, să mă conving că în tot acel timp le ratasem prezența din neatenție, că îndrăzneau să treacă de firele metalizate dintre noi, că și pădurea noastră era vie. 

A luat-o la goană și noi după el. Ce grea era fuga după o stafie, imposibil de prins chiar și când era lucrul la care tânjeam cel mai tare din univers. Pasul meu, mai mic cu patruzeci de ani decât al tatei, ținea ritmul cu al lui, genunchii noștri aruncau în lături zăpada în timp ce înaintam. În viteză, metrii se tasau unii de alții, eram o forță propulsată la maxim, un proiectil mai mult decât o ființă. Pe panta dealului, găurile pașilor nu arătau nici graba și nici suflul pe care mi le pierdeam, goana mă prefăcuse într-o săgeată de lemn, ochiul îmi devenise mai ager decât îl crescusem. Frica animalului desena un drum pe care ne chinuiam cu toții să îl urmăm. Nu vreau să îți fac rău, promit, urlam cu limba nemișcată. Ceva rece îmi acoperise corpul, ceva mult mai vechi decât mine, ceva ce nu avea loc încă într-un corp atât de mic. Cu ce se distinge cruzimea de grijă într-o fugă? Cum eram diferită de o suliță? 

Dinaintea noastră, o rază de lumină se răsfrângea în albia căzută a lacului. Întreg corpul mă ustura de frig și îmi simțeam picioarele firimituri de pâine. Întrebările se scuturau din mine ca fluturii monarhi, făceau din cer o pată roșie prăfoasă, tot ce începeam să înțeleg rămânea strâns sub un tavan de aripi.

Iepurele alerga cu propria reflexie lipită de burtă, într-o linie atât de dreaptă că îl puteam prinde la capăt sub o pioneză. Când alergi, gândirea ți se lichefiază și stă în tine ca un sac ud. Voiam să mă opresc și să renunț la orice dorință aș fi avut, să plec consumată de convingere, să nu se mai zbată în mine nicio lipsă. Fuga după un animal s-a dovedit instant un abuz.

Am rămas cu ea bubuind în mine, așa cumplită cum fusese, până în momentul scrierii acestui text. Un text care nu este nici despre vânătoare și nici pentru a extrage vreun ultim vraf de adrenalină eroică care mai picură dintr-o amintire veche de douăzeci de ani. Îl scriu acum pentru că după atâția ani, realitatea ecosistemului în care trăiam m-a izbit în stern. La fel și toate ramificațiile ei în restul vieții mele. 

Amalgamul de detalii pe care mi le amintesc atârnă probabil de toate întrebările care au urmat și înțelegerile trunchiate pe care nu am putut să le accept niciodată. Era prima dată când frica avea la bază o explicație atât de lungă, care vuia până în contururile întâmplărilor mici, ca acea după-amiază pe câmp.

Toate răspunsurile își aveau locul în interiorul unui sigur perimetru, un dreptunghi desenat ochiometric, încolțit de dungi cu traiectorii bizare. Pe marginea lui cea mai îndepărtată de satul nostru, un palat marmorat cu 91 de camere, dărâmat și reconstruit de regii și președinții care ne conduseseră de la începutul secolului trecut. Am locuit lângă o pădure militarizată, care apăra existența unei fortărețe de protocol pentru oamenii cu cele mai înalte funcții în stat. O existență nepărtinită, mare cât o lume întreagă, cu mii de hectare de pădure baricadate pentru vânătoare de agrement. 

Animalele native satului meu nu treceau granița pentru că nu mai apucau să ajungă la ea. Fauna locului lâncezea pe pereții camerelor de marmură franțuzească tip Comblanchien, lucrată octogonal. Restul dormea în frigidere de vânat. Era o simbioză bizară între palat și terenul care îl înconjura, un monstru îl hrănea pe celălalt, unul fără altul și-ar fi consumat integral existența. O astfel de opulență se camufla singură, între castel și noi era o distanță atât de mare, că s-ar fi putut ascunde orice după baricada care ne separa.

Gardul era prima dovadă că rolul cuiva în societate îi înaintează accesul la spațiu privat, că pământul e ușor despicabil când bisturiul e dintr-un metal prețios. M-am întrebat atunci de ce o pasiune poate mânca resursele unor sate întregi și cum de ne-am permis ca un palat semeț înconjurat de senzori de tragere să rămână cenzurat pe hărți.

De ce nega existența lui atât de multe altele? Faptul că diversitatea ecosistemului era un fundal pentru un poligon de tragere nu era nici măcar cea mai mare problemă. Profilul unei lumi în care să speri că și-ar urma cursul devenise o bolgie imutabilă.

Cu timpul, satul meu gol de animale mi-a îndreptat curiozitatea către spărturile din gard prin care reușeau să se vâre uneori și corpuri. Plăcuțele de aluminiu zăngăneau în vânt, iar teama creștea cu cât te îndepărtai mai mult de graniță. Nu mulți o făceau. De fapt, aproape nimeni. Fuga se făcea dinăuntru spre afară, motiv pentru care sătenii dădeau din când în când de vreo sălbăticiune, pe care cu chiu cu vai apucau să o ușuiască înapoi în vizuina ei. Bariera dintre cele două păduri nu putea fi mai înșelătoare.

Controlul e împletit din fire metalizate, în vârful cărora sunt înfipte lame ascuțite. Picioarele păsărilor se încurcă în ele și numai cele mai mici, precum sturzii, pot să își țină echilibrul pe muchia subțire. Din locul unui cascador urcat pe funie poți să distingi clar unde se despică puterea. Conceptul de spațiu interzis perforează până în măduvă și își multiplică lipsurile în toți indivizii care trăiesc în el. Cei ce duc găurile cu ei mai departe și le multiplică pe unde se duc, toate găurile care formează una atât de mare, că se descompune în pământul tasat cu care sunt obișnuiți. Controlul care pâlpâie sub forma unei perforații. Totul amintește de o graniță permanentă. Observasem în oase că omul e cel mai natural când migrează și cât de mult îi este negată mișcarea. Că ce li se întâmplă celor mai jos decât tine ți se va întâmpla și ție. Că migrația unui om non-bogat și a unui animal este una și aceeași. Că regulile puteau să se îndoaie atunci când venea vorba de fluxul naturii de a exista dintr-un loc în altul. Că lupta pentru ca trăsături înnăscute să fie respectate era ca și cum am justifica că trăim cu toții sub același cer. Despre cum unealta din mâna unui om are puterea să interzică natura altuia. Despre cum cu ce ești obișnuit de mic tinzi să înveți să suporți până când ești mare. Despre cum o să caut mereu un loc mai bun pentru mine, despre cum sunt fiecare corp care fuge spre bine. 

În seara aia, cerul se consumase încet, atârna greu pe frunțile noastre. Mă simțeam despărțită de iepure numai printr-un film subțire, mușchii lui erau ai mei, îmi vedeam propriul corp alergând în fața mea. Perspectiva animalului patruped se termina în picioarele mele, simțeam amândoi cum pământul tinde spre infinit. Luase direcția pădurii, acolo unde nici eu, nici tata nu am fi avut cum să îl urmăm. Realizarea mi se lipise de corp: toate locurile prin care voi fi umblat de atunci încolo se înscriau într-un teren, bucata de cer sub orice pereche de coordonate putea fi privită numai la latitudinea altcuiva.

Ne-am oprit. Vedeam iepurele cum se îndepărtează, cum corpul lui se dispersează în particule mici de fulgi care curg. Cum dorința mea căpătase un contur pierdut într-o dună. Nu îmi puteam da seama dacă orizontul către care priveam era scopul sau doar o limită de referință a lumii. Ceva finit către care să mă îndrept, ceva care să mă prețuiască destul cât să mă țină mereu conștientă de unde sunt.

Pădurea aștepta animalul cu spatele întors, cum mă primea și pe mine când visam căprioare împletite din frunze, cum mă privea tolănită pe deal uitându-mă după ulii și lebede. Aș fi putut probabil să alerg la nesfârșit, chiar și printr-o spărtură în gard, terenul ar fi rămas sub aceeași pază. 

Când eram copil, știam despre lume că se împarte mereu în două, sub orizont și deasupra lui. Ceea ce atârna aparținea de noi, o singură jumătate era mai ușor de cuprins, mai ușor de sfidat. Astăzi văd de sus din aer ultimul salt al iepurelui, îl văd cum își continuă drumul coborând spre vest, ocolește gardurile pădurii și merge mai departe. Văd zăpada cum mătuiește granițele, cum totul devine un întreg veritabil. De aici, platitudinea nu mai îndeamnă la nicio fugă, de pe suprafața unei coli de hârtie pământul uită și îmblânzește urgența lucrurilor de la sol. 

În ultimii ani am trecut mai rar prin sat. Când o fac, văd de pe deal munții cu văile lor și linia care le ascunde rădăcinile. Îmi amintesc astfel că, față de orașul în care locuiesc, limita naturală până unde eram obișnuită să privesc e mult mai lungă, de zeci de kilometri. Realizez măsura în care spațiul din care vin, fie el primul, nu îmi garantează siguranță absolută.

Lacul, pădurea și curtea cu toate animalele lumii au rămas aceleași. Deasupra lor, cerul se decantează într-o linie pământie, cu soarele lichid și vântul galben care bate spre munți. Ca să ajung până la ei, doar înclin capul. Nicio inimă care bubuie afară din piept, în corpul meu încap astăzi toate pornirile care obișnuiau să-mi fie atât de străine. 

Când alergi și ajungi la capăt, sacul ud se dezleagă și toată apa se revarsă înapoi în pământ. Natura îmbibă cu timpul orice linie trasată pe hartă, îşi recapătă cerul, iar animalele și păsările devin o forță comună, tranzientă. Impulsul lor îl iau cu mine. Restul voi înțelege din mers. 

——–

–

Corectură de corin