Text scris în cadrul atelierului  „Către o critică feministă ancorată istoric: Explorări în literatura scrisă de femei din România”, facilitat de Adela Hîncu.

Sunt obișnuită să citesc voci critice sigure pe ele și am să recunosc că mie nu-mi (prea) iese să fiu una. Atunci când am decis să scriu despre Pânza de păianjen a Cellei Serghi, mi-am imaginat tot soiul de idei care se împart, se despart și, în final, construiesc acest text uriaș care cuprinde tot, nu ratează nimic și transmite siguranța aceea pe care o citesc mereu la alții și niciodată la mine. Am amânat scrisul încontinuu din această cauză, până mi-am dat seama ca nesiguranța asta s-ar putea să mă ajute. 

Am citit Pânza de păianjen pentru prima dată în aprilie 2024 și de atunci am tot căutat motive să o recitesc. Mi-am dorit o experiență de lectură asemănătoare și am găsit-o numai în Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante și în Prinde iepurele de Lana Bastašić, să regăsesc trăirea mea (și a noastră) prin intermediul unor eroine credibile. Printre cele mai importante relații din viața mea s-au numărat întotdeauna prieteniile cu alte fete. Totuși, prea puțin am găsit reprezentări ale prieteniei în literatura pe care am citit-o; am tânjit și tânjesc după texte, romane, filme, seriale cu relații asemănătoare cu ale noastre, care cel mai adesea au fost înălțătoare. Textul acesta n-ar fi existat dacă nu ar fi avut în spate mai multe persoane care să-l miște și să-l ajute să se învârtă în mintea mea. Dar Pânza de păianjen nu e exclusiv un roman despre prietenie, așa cum nici romanele Elenei Ferrante și cel al Lanei Bastasić nu sunt doar despre prietenie. Prietenia e catalizatorul contextului de discuție despre intersecția dintre clasă și gen; dezvoltarea fiecărui personaj feminin din romanele acestea e marcată în mod fundamental de legătura cu prietenele – Diana Slavu își scrie experiența care ne este dezvăluită prin ochii Ilincăi Dima, Elena Greco scrie despre viața din Napoli pornind de la prietenia ei cu Lila Cerullo, Sara i se adresează direct Lejlei. Acum mă întreb, totuși, care e miza mea: să-ți arăt c-am înțeles ceva, iar tu să spui chiar a înțeles ceva sau să te îndemn să iei romanul în mână? Înclin spre cea din urmă. 

Cella Serghi este pseudonimul Cellei Marcoff (n. 1907, Constanța), care a practicat avocatura și a lucrat în presă (sub numele Cella Marin). A debutat în 1938 cu Pânza de păianjen, roman admirat și recunoscut bine de către public, însă nu egal și de către critica și istoria literară. Nu am găsit-o nici în istoria lui George Călinescu, nici în a lui Nicolae Manolescu. Din păcate, nu am găsit-o nici în programa de Bacalaureat, deși mi-aș fi dorit. Totuși, interesul pentru Cella Serghi a crescut, fiind revendicată de critica feministă actuală. Într-un text publicat în Literatură și Feminism Socialist, Alina Soare spune că:

„Avem de-a face cu pânza de păianjen a patriarhatului, care nu prididește în a acoperi și a nimici tot ce e amenințător și neconform. Felul în care elitele culturale diseacă și disprețuiesc corpurile feminizate (fie ele texte sau trupuri) și creațiile care pot pune bazele unei solidarități sociale nu s-a schimbat mai deloc din anul 1938 (când romanul a fost publicat pentru prima dată) și până în prezent.”

 Alina Soare argumentează că Pânza de păianjen e un bildungsroman care poate fi numit feminist care integrează problematici sociale prin mărturia Dianei Slavu. Recomand să citești textul Alinei Soare, iar apoi să te întorci aici.

Înainte să intrăm în conținutul romanului, vreau să clarific de ce am ales titlul Diana Slavu. Am ales să numesc acest text Diana Slavu știind că era titlul pe care ar fi vrut să-l aleagă Cella Serghi, după cum a menționat în volumul său de memorii. Ce a oprit-o din a-și numi romanul astfel a fost Diana lui Eugen Lovinescu. Am recitit Pânza de păianjen având proaspătă lectura volumul ei de memorii, Pe firul de păianjen al memoriei, din care mi-am notat frenetic citate, atât de multe încât ele însele ar fi putut fi un articol în sine. Întâi, nesiguranța de care ți-am vorbit adineauri m-a împins să nu mă bazez exclusiv pe memoria mea. Apoi, m-a făcut deschisă să cer ajutor. După patru zile în care am notat, cuvânt cu cuvânt, fiecare citat într-un document, l-am dat mai departe către niște persoane cu rugămintea de a sublinia ce li se pare relevant sau ce le spune ceva. Acest text reprezintă, de fapt, o muncă colectivă. Am numit documentul Supliment pentru text și îl poți vedea aici, cu sublinierile sincere și diferite ale tuturor persoanelor pe mâna cărora a ajuns. Vei vedea că citatele sunt împărțite tematic, vei vedea și că împărțeala pe care am făcut-o pare nefericită și incompletă. De fapt, e o parte din procesul meu de a scrie și, în același timp, o alegere conștientă de a mă apropia de Cella Serghi și de modul în care arăta procesul ei, pe care-l dezvăluie și contextualizează în memorii. Vocile acestea sigure pe ele pe care le citesc îmi par de neatins fiindcă rareori conștientizez munca din spate și (aproape) întotdeauna văd doar un text final care arată foarte diferit de drafturile mele. Mi-a fost, totuși, imposibil să o duc la final cu gândul cu care am pornit, să construiesc acest text uriaș care cuprinde tot, care nu ratează nimic și care transmite siguranța aceea pe care o citesc mereu la alții, după cum aș fi sperat. În schimb, mi-am dat seama de ce Pânza de păianjen a rămas atât de mult cu mine după prima lectură. Face imposibilă organizarea sa în cutiuțe tocmai datorită abordării intersecționale și social politice, datorită faptului ca Diana Slavu e un personaj activ și conștient politic care refuză să fie redus la câteva caracteristici. 

„Am căutat să mă descriu în Diana și nu știu cât am reușit”

În memoriile sale, Cella Serghi ne dezvăluie mai multe chei posibile de interpretare a acestui roman. De acolo reiese că Diana Slavu se poziționează împotriva normelor sociale și literare: „Eroina mea nu trebuie să ajungă la Paris ca să vadă că peste tot este la fel, în cercul aceleiași lumi. N-o să facă ochi dulci ca să-și găsească un editor. Eroina mea nu se va sinucide și nu se va împăca cu soțul ei”. Totodată, ne împinge să privim înspre intersecțiile dintre gen și clasă: „Familia lui Michi, indignată, ofensată de «emanciparea» mea – o fată săracă n-are dreptul să fie emancipată – nu-și imagina că…” și să legăm romanul (responsabil) de realitate: „Romanul constituie în același timp opera ea însăși și povestea aventurilor scriitorului care călăuzește această operă”. Cel mai important însă, și ce vedem și în receptarea romanului, este poziționarea Cellei în raport cu cititorx: „Publicul meu, încă din copilărie, era strada. (…) Sartre s-a născut printre cărți, a trăit printre cărți. Eu n-am găsit nici o carte în casă”. Pânza de păianjen e un roman inerent antielitist, un roman care-și atinge miza de a fi pentru public. Am simțit, citind, că e scris pentru noi, cu gândul la potențialele cititoare care s-ar putea regăsi în Diana, mama Dianei, sora Dianei și așa mai departe. Când eu mă simt nesigură și caut să umplu goluri academice, Cella Serghi îmi reamintește că nu pentru academicieni scria. 

Așa cum spune și Alina Soare: 

„Nu avem nevoie de încurajări pentru femei CEO, cât avem pentru cele și cei care își conștientizează și își apără, ferm, în condiții de sărăcie și precaritate, demnitatea și drepturile. Și de aliate și aliați care pun umărul în lupta pentru aceleași obiective, transgresând clasele sociale. Acest roman, din fericire, este un exemplu în acest sens.”

 Romanul este (adesea) receptat ca fiind o poveste de dragoste. În realitate, nu e doar asta, e povestea Dianei care își găsește vocea într-o societate patriarhală, prin lentila căreia vedem ipocrizia burgheziei interbelice, injustiția socială, presiunea de a se conforma rolurilor de gen, dar și povestea Cellei care, peste toate acestea, se confruntă cu neadaptarea, rușinea, neconformarea la norme, relația cu greșeala, relația cu cunoașterea. În memorii, Cella Serghi se întreabă: „Dar sunt scriitoare? Am să fiu vreodată? Sau am să trec mereu, ca Diana, drept o cochetă, frivolă?!”

Incultă, frivolă, cochetă, atât de tânără, neadecvată, dar nu singură

Cella Serghi, ca scriitoare, dar și Diana Slavu, ca personaj în roman, trec prin același proces de a se rupe de discursurile care le plasează pe o treaptă inferioară a societății. Ca exemple ale recepției Cellei Serghi, Camil Petrescu o numește incultă fiindcă nu citea ce citea el, Ilarie Voronca, în urma lecturii unui capitol din cartea ei, îi spune că nu a ascultat-o, ci doar a privit-o (dând de înțeles că tot ce contează e frumusețea ei), G. Călinescu o exclude din istoria literară, Eugen Lovinescu îi remarcă doar tinerețea. Camil Petrescu încearcă să-i oprească romanul din a fi publicat, înfuriat, cum spune Cella Serghi, de „emanciparea mea, nu numai sentimentală, dar și curajul de a o mărturisi public”. 

În schimb, legăturile cu alte scriitoare au înălțat-o. Despre Hortensia Papadat-Bengescu ne spune că a vorbit despre romanul ei „cu o generozitate, cu o bucurie, cu o emoție de adolescentă nestăpânită, o adolescentă îndrăgostită. Îndrăgostită de viață și, ca o îndrăgostită de viață, și-a arătat indignarea împotriva celor ce călcau viața în picioare în numele unei politici rasiste, fasciste, inumane, care trăgea țara înapoi”. Relația ei cu scriitoarea o motivează, la fel vor face și interacțiunile cu Sanda Movilă sau Magdalena Rădulescu. La fel, pe mine mă împing înainte comentariile pe care le primesc pe acest text, întrebările care-mi sunt puse, reacțiile și mesajele ulterioare. 

Un capitol din memorii îi este dedicat unei scriitoare al cărei nume complet îl omite, care a încurajat-o să scrie și a împins-o înainte, dar de care se rupe atunci când aceasta se aliază fascismului. Cella Serghi se învinovățește pentru că nu a oprit-o la timp: „Cum de nu înțelesesem despre ce curent era vorba? De ce am lăsat-o singură? Nu cumva, pe această singurătate, pe această minimă rezistență, pe această fisură sufletească au apăsat cei ce, promițând «o țară ca soarele sfânt de pe cer», au dus țara de râpă? Nu cumva a mai bătut într-o zi la ușa mea, într-o clipă de disperare, și ușa nu s-a deschis? Nu cumva în ziua aceea i s-a deschis o altă poartă?”. 

Criticii bărbați nu au valorizat-o, în schimb scriitoarele contemporane cu ea i-au oferit sprijin, și-au oferit sprijin reciproc, de fapt. La fel cum, astăzi, e recuperată de critica feministă. 

„În blocul cu cincizeci de apartamente, nelocuite, în care ascensorul nu mergea, caloriferul nu funcționa, pereții nu se uscau, în frig și moloz, scriam”

O descoperim întâi pe Diana prin impresiile altora despre ea, prin bârfele care se spun, dar mai ales prin descrierile (aproape) exclusiv fizice, devine recognoscibilă doar în măsura în care este „privită” și comentată: „Poate că așa e Diana, cea pe care lumea o întâlnește pe stradă, intrând într-un magazin sau așteptând tramvaiul: o fată frumoasă, sportivă, veselă, și atât”, „De cele mai multe ori auzeam că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată m-a încredințat, până la urmă, că este frumoasă de-a binelea. După unii, semăna cu o reclamă de pastă de dinți, după alţii, cu o reclamă pentru şampon de spălat părul”. Ilinca Dima, prietena ei cea mai bună, dezvăluie că, de fapt, „nimeni nu știa ceva precis despre Diana. Fiecare spunea: «Am auzit că…»”. 

O descoperim și prin poveștile Ilincăi, despre care Cella Serghi ne amintește că e un „personaj secundar, necesar confidențelor” sale, care funcționează ca un contrapunct prin care se evidențiază diferența de clasă. În timp ce Ilinca Dima se trezește într-un salon burghez, despre Diana Slavu aflăm, dintr-o scrisoare, că abia are bani să mănânce. Ilinca este, până în acest punct al lecturii, singurul personaj care o privește pe Diana mai mult decât prin aspectul ei fizic. Ea bagă de seamă că, „de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprinde cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparține, pe care o lua în serios, în care era gravă”. Prin lentila Ilincăi ne este descris întâi momentul în care s-au împrietenit și, pe urmă, momentul în care Diana, în prezentul cărții, îi lasă prietenei sale caietele în care și-a trecut gândurile de-a lungul anilor, iar apoi dispare. Nu pot să nu mă întreb ce roluri are dispariția; prezentă și în tetralogia Elenei Ferrante, prezentă și la Lana Bastašić, prezentă și aici. Îmi e greu să-mi dau seama și cred că mai am nevoie să mă gândesc. La plecarea Dianei în Franța, Ilinca reacționează: „N-am ascultat. Nu auzeam decât atât: «A plecat Diana». A fost de parcă, deschizând gazeta, i-aș fi văzut numele într-un chenar de doliu. M-am simțit deodată nespus de singură”. Moartea simbolică a Dianei am simțit-o și ca pe-o încheiere a reprezentării ei prin ochii celorlalți. Acela este și punctul în care naratoarea Ilinca Dima ne deschide calea către naratoarea Diana Slavu.

„Am avut o copilărie tristă. Fără jucării. Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seama existența mea”, așa încep caietele Dianei. Continuă cu descrierea copilăriei sale, marcată de frig, foame și frică, de precaritate, violență și război. Redă, prin lentila copilului care încă nu înțelege ce i se întâmplă, cum se simt sărăcia, războiul, fuga constantă dintr-o casă în alta: „În casă auzeam că tata e șomer, și asta îmi suna tot așa de frumos ca și «inginer»”. Urmărim un personaj care devine conștient de lumea din jur de foarte timpuriu: „Mi se strângea inima, mi-era mereu teamă de ziua de mâine, parcă eram veșnic în ajunul unei nenorociri”. Iar asta o va marca mai departe în toate ipostazele în care se va afla. În perioada adolescenței află ce sunt revoluția, vina și rușinea, în perioada aceea am aflat și eu. Întreaga ei adolescență e marcată de rușinea sărăciei și încearcă să compenseze pentru ea: „Mă risipeam, mă cheltuiam, căutam să fiu amabilă, spirituală, fiindcă simțeam că nu pot oferi decât prezența mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situații strălucite”. Se simte vinovată de condiția ei materială și încearcă să o țină pe Ilinca departe de casa ei. În memorii, Cella Serghi leagă scenele în care Ilinca își constată privilegiile de obsesia lumii literare cu misterul feminin: „Tot ce nu înțelege un bărbat, sau ce nu vrea să înțeleagă, devine misterul femeii, afirmă Simone de Beauvoir. În realitate, de îndată ce resorturile actelor lor sunt dezvăluite cititorilor, ele apar ca niște foarte simple mecanisme: una era spioană, alta hoață. Oricât de abilă ar fi intriga, există întotdeauna o cheie, și nici n-ar putea fi altfel, chiar dacă autorul ar avea tot talentul și toată imaginația pe care i-am dori-o. Misterul nu este decât miraj, dispare de îndată ce încerci să-l înțelegi. În Pânza de păianjen, Diana e misterioasă, fiindcă nu i se cunoaște sărăcia. Când Ilinca o descoperă, intrând în casa ei, misterul dispare”. Din perspectiva mea, însă, Diana nu e misterioasă, ci îi e refuzată înțelegerea la nivel structural. Lipsa înțelegerii e lipsa cunoașterii determinărilor de clasă și gen a contextului ei social, la fel ca în cazul Lilei Cerullo sau Lejlei.

Un punct important în roman este acela când, adolescentă fiind, Diana conștientizează privilegiile pe care Ilinca le are. Înțelege „că e un lux să poți rămâne în afară de agitația lumii și s-o privești cu liniștea cu care stai într-un loc bun la teatru”. Din acel moment, devine din ce în ce mai lucidă. Observă că tatăl ei merge la întruniri muncitorești și că studenți din mișcări de stânga sunt anchetați, se opune neutralității Ilincăi și își recuperează istoria scriind caietele.

În perioada de după Bacalaureat, Diana Slavu se întreabă care îi este viitorul: e îndemnată de familie și apropiați să se căsătorească, să nu ajungă „fată mare”, dar în același timp i se reamintește constant că nu are zestre. Devine secretară în biroul unui avocat și își dorește căsătoria cu Michi, un băiat burghez a cărui familie îl vrea alături de Ilinca. Toate deciziile pe care Diana le ia sunt mânate de dorința de a-și putea „câștiga existența”, de a ieși din ceea ce numește pânză de păianjen: „așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul”. Pentru mine, de când am început să scriu acest text până în momentul actual, păianjenul e nesiguranța, e gândul că sunt neadecvată. În alte momente, păianjenul e patriarhatul, sexismul, misoginia, homofobia, rasismul. Poate pentru Diana e sărăcia sau capitalismul. Poate pentru tine e altceva care apasă din spate. Păianjenul nu e doar unul, ci reflectă o țesătură de constrângeri structurale, mecanisme de putere, frici, inegalități. La păianjen se gândește Diana și atunci când, într-o discuție, spune că își dorește să fie avocat. I se răspunde astfel: „– Deci ai să fii avocată… Ca să aperi pe cine? Vezi tu, cei bogați au destui apărători, și nici n-au nevoie de ei. Pe ei îi apără banii… Pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni”. Această replică răsună până la finalul romanului. „Ce ești tu, măscărici?”, îi spune tatăl Dianei când află că începe să se învârtă în cercuri burgheze, întrebare ce o va urmări în toate interacțiunile ce vor urma. Scenele în care Diana se află printre bogați dezvăluie ipocrizia lor, contradicțiile, prejudecățile, privilegiile. 

Diana există

Despre scena morții tatălui Dianei s-a scris mult în critica romanului, așa că am ales s-o las deoparte și să mă uit înspre altă scenă grăitoare care n-a fost la fel de discutată: momentul în care Ilinca conștientizează că ceea ce citește nu e ficțiune și devine conștientă de privilegiile ei (chiar dacă nu acceptă complet această înțelegere). 

În caietele ei, Diana spune: „Poate că multe din întâmplările descrise până aici par fără însemnătate, privite fiecare în parte. Dar toate la un loc o vor ajuta pe Ilinca să înțeleagă câte dezamăgiri adunasem și cât de obosită eram în clipa când am crezut că măritându-mă cu Michi, mă dezlipesc de acel destin cenușiu, de viața mea de acasă, de «pânza de păianjen»”. Sunt totuși gânduri iluzorii, cu toate că Ilinca, după lectura caietelor, se simte obosită, bolnavă și-și dă seama că Diana „nu e un personaj de roman”, ea nu va reuși niciodată să devină în totalitate conștientă de poziția ei socială. 

Mă întreb care îmi sunt mie limitele și cum aș putea să nu adâncesc straturile de neînțelegere sistemică așezate peste Diana. Oare am fost și eu, până acum, o Ilinca și mai puțin conștientă? Pentru Ilinca, Diana va rămâne mereu de neînțeles. Nu-i va înțelege nevoia de adăpost și siguranță, nu va înțelege că singurătatea e un lux pe care nu și l-a putut permite. Diana se va rupe de soțul și de amantul ei și va fugi din țară. „Mă iau și plec în lume”, spuneau și mamele persoanelor din jurul meu atunci când eram copil. Am crescut auzind propoziția asta, dar neînțelegând-o. Astăzi simt, uneori, nevoia asta pe care am tradus-o ca pe modul în care s-a exprimat, de-a lungul timpului, pornirea organică de a ne opune cerințelor patriarhale. Când eram mică, fugitul în lume echivala cu imaginea unei excursii, acum îl văd mai degrabă ca revendicarea unui spațiu care nu constrânge. Caietele Dianei se încheie cu gândurile despre plecare, printre care unul care rezumă nevoia ei de a se elibera de normele de gen impuse de societate: „Parcă acea dorință de a fugi în lume, de care o auzeam în copilărie pe mama suspinând, acea nostalgie fără nume, cu care venisem parcă pe lume, evadarea, în care vedeam marea soluție a tuturor nemulțumirilor adunate, a tuturor deznădejdilor, mă scotea acum din minți. Îmi spuneam: E ultimul ceas în care mai pot lua totul de la început, în care mai pot schimba o viață care, altfel, mă va duce spre bătrânețe, pe nesimțite, ca monotonia tictacului de ceasornic cu care te-ai obișnuit.”

Ultimele pagini ale romanului ne plimbă prin scrisori de la Diana către Ilinca, în care Diana trece prin suferința singurătății și neadaptării. Se întoarce în țară și, pe măsură ce trece timpul, suferința ei se estompează. Decide să reprezinte muncitori în instanță, să se folosească de diploma ei în Drept pentru a-i ajuta pe cei despre care i s-a zis că nu-i ajută nimeni. Totuși, o face tot în structuri burgheze și ne spune chiar ea asta: „Oricât de curios ți se va părea, Dragoș n-a fost achitat, fiindcă legile nu sunt făcute să-i dea dreptate lui Dragoș”. În final, o Diana matură și împlinită are o ultimă revelație: „Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă pe lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de oglindă, și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oameni în închisori, pentru idei generoase, pentru o lume descătușată de umilințe și nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi și noapte, pentru a se înainta cu o fracțiune de pas în necuprinsul vieții”. Romanul se încheie cu venirea primăverii, despre care Diana spune că nu se poate opri. Putem citi venirea primăverii atât la nivel individual, prin lentila unei Diane mature, care își găsește scopul în a se angaja într-o comunitate, dar o putem citi și la nivel colectiv, ca un semn al unor schimbări sociale inevitabile. 

Romanul, deși apărut în 1938, a fost reeditat în 1941 și 1971. Mi-aș fi dorit să am acces și la alte versiuni ale acestuia pentru a vedea cum diferă finalul în fiecare dintre ele. Din păcate, am reușit să pun mâna doar pe ultima variantă.

Postprimăvară

Când am citit pentru prima oară acest roman, am fost influențată de ceea ce se spunea despre el: că e un roman de dragoste. Acest lucru s-a reflectat în sublinierile pe care le-am făcut la momentul respectiv. Nu l-am privit, atunci, altfel. Subliniam fraze cu care rezonam la nivel personal, mâzgâleam în jurul exprimărilor care mă inspirau ca scriitură, cum ar fi: „Ramuri cu frunze aurii erau aplecate către una din ferestre, vrăbiile sporovăiau neobosite, tatăl meu se prăpădea”, notam pe margini analiza perspectivelor multiple și alte cuvinte cu care m-am obișnuit la Litere. La a doua lectură, sublinierile mele au arătat cu totul diferit. Mai degrabă puneam steluțe cu pixul lângă fragmentele politice, căutam legăturile cu memoriile Cellei Serghi. Am regăsit drumul Dianei cu alți ochi, am văzut că povestea de dragoste a devenit doar un mecanism pentru a înainta narațiunea, nu o temă centrală.

Un lucru despre mine e acela că nu scriu niciodată singură. Întotdeauna procesul meu de lucru include alte persoane. Înainte să încep să scriu acest text, mi-am întrebat prietenele dacă au citit Pânza de păianjen. Câteva mi-au povestit că s-au regăsit în Diana, altele că le-ar fi plăcut ca romanul să aibă un loc în programa pentru Bacalaureat. Te încurajez și pe tine să citești romanul pentru modul în care s-ar putea să găsești în tine părți din Diana, Ilinca, Maricica, pentru a experimenta direct diferența dintre ce spune critica și ce spune, de fapt, romanul și pentru a-ți deschide calea către alte romane ale Cellei Serghi. Cărțile ei își întregesc sensul împreună: Pânza de păianjen, Cartea Mironei și Pe firul de păianjen al memoriei le-am simțit completându-se în diverse feluri. Despre Cartea Mironei (poate) altădată. Pe listă, pentru mine, urmează Gențiane, Iubiri paralele și Această dulce povară, tinerețea. 

Mi-a rămas în minte când una dintre prietenele mele mi-a spus: „ăsta nu o fi romanul acela pe care mă tot îndeamnă mama să-l citesc?” Acela era. Întrebarea ei mi-a adus aminte de un fragment din memorii, unde Cellei Serghi i se spune că ar putea ajunge o carte de succes, iar ea gândește că i „se pare ciudat, că nu despre o carte de succes era vorba, ci despre o carte care trebuia să înfrunte timpul”. Probabil ar fi încântată să afle că mame dau lectura mai departe fiicelor lor, probabil (și) asta înseamnă înfruntarea timpului. 

Citatele au fost preluate din

Cella Serghi, Pânza de păianjen, București, Editura Litera Internațional, 2009.

Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, București, Editura Porus, 1991.

Altele

Supliment pentru text

Pânza de păianjen a patriarhatului. Câteva considerații despre romanul de debut al scriitoarei Cella Serghi // de Alina Soare

–

Corectură de Agu.