Trecerea de la o limbă în care nu există gen (maghiara) la una cu genuri (româna) e o trecere politică, iar Nóra Ugron își asumă această practică inclusiv în al doilea volum al său, Uimirea-frică a pământului (Magga, 2025). Dezacordurile nu sunt doar „greșeli”, ci acte de rezistență care nu sunt șterse în procesul editorial, devenind parte integrantă a limbajului poetic și a bazei conceptuale pe care Nóra își ridică stilistic textele: 

le greșesc des terminațiile

le greșesc des finalurile

greșesc reflexivele și reflexiile 

greșesc genurile

limbajul meu 

în dezacorduri

trăiește

între copaci tăiate

și inimi sparte

și prieteni frumoase („Limbaj”, p. 146)

Nóra Ugron este poetă anarhistă queer-feministă, membră a Cenaclului X și doctorandă în studii de gen la Universitatea din Turku în Finlanda. A debutat cu volumul Orlando Postuman (frACTalia, 2022) și a publicat în mai multe reviste și antologii locale (Cutra, Echinox, Lumi posibile etc.) și în antologia est-europeană Queer Balkan (2024). În al doilea volum, ea îmbină mai multe genuri, trecând de la poezie la autoteorie, precum și mai multe teme: doliul și pierderea (a naturii, a relațiilor), colonialismul, exploatarea și discriminarea trăită de anumite categorii oprimate în România. 

Într-o secțiune eseistică din volum, sunt povestite micro-agresiuni xenofobe pe care le-a trăit ca persoană queer dintr-o minoritate etnică în România, iar majoritatea pornesc de la accentul său maghiar. Limba română pe care o vorbește Nóra este ori batjocorită, ori exotizată, iar în tensiunea asta stă sentimentul că e și o tragedie, dar și o sărbătoare să scrie în română. E o tragedie pentru că fiecare pagină în română este o pagină care nu există în maghiară (limba maternă învățată în Kézdivásárhely/Târgu Secuiesc). Și e o sărbătoare pentru că, în mod transgresiv, fute genul limbii dominante, strică acordurile și nu respectă regulile, întorcându-se împotriva unei istorii a dominării. Această „explorare anti-normativă” („Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare”, p. 108) are și potențial revoluționar, dar provoacă și multă tristețe în același timp.  

Însă, ca să nu exotizez chiar eu acest potențial, mă întorc la observația materialistă formulată în carte, anume aceea că limba e legată de redistribuirea resurselor. Sunt joburi la care o persoană maghiară care trăiește în România nu are acces. În domeniul Nórei, există joburi la care o persoană vorbitoare de maghiară s-ar pricepe foarte bine pe conținut, dar nu și pe editare, din cauza limbii. Scrisul corect în română este, deci, o formă de acces la resurse materiale. Și, dacă tot vorbim despre cultură în limba maghiară, trebuie să rămânem mereu atentx la capcana discursului naționalist construit în jurul națiunilor. Este important să păstrăm identitatea ca formă de situated knowledge, fără a o esențializa sau universaliza, ci menținând-o permanent ancorată în realitatea materială. 

Jucăm jocuri de societate cu două prietene și ținem punctajul pe o foaie. Una dintre ele scrie numele nostru pe vârful coloanelor. Natașa, Nora, Reka. O întreb de ce nu a pus diacritica pe o-ul din numele meu. Se uită surprins pe foaie și zice că nu a pus nici pe Reka, pe numele iubitei sale. Întreb de ce. Zice că nu știe, de obicei nu scrie așa. Întreb dacă de obicei scrie numele ei cu ș, zice că da. Și atunci pe ale noastre de ce nu ai pus diacritice? Nu zice nimic. În tura următoare tot ea ține scorul, îi place acest rol. Scrie numele noastre pe vârful coloanelor: Natașa, Nóra, Réka. („Ó. din Nóra”, p. 122)

Explicarea, de la zero, a identității maghiare (și queer – dublul „senviș” al opresiunii, cum îi spune autoarea) presupune o muncă emoțională și pedagogică uriașă, care cade fix pe aceste categorii demografice care sunt deja discriminate. În volum se aduce în discuție și cum ar trebui să se facă această muncă de explicare, anume fără învinovățire, deoarece rușinea nu este un afect care ajută aici. O metodă ar fi să corectezi fără să învinovățești individual, adresând o problemă sistemică în România. Să ne gândim, deci, la afecte care ar stimula dorința de învățare/dezvățare. Textul Nórei face această muncă, prin corecturi peste corecturi, pentru a ajunge la o formă cât mai puțin greoaie, toate astea cu speranța că munca viitoare de explicare nu va mai pleca de la zero: 

Mi-aș dori ca acest text să fie ca o pauză în convorbiri repetitive, când se rostesc remarci similare, deja devenite clișee, și nu este timp de oprire să ne uităm de unde vin și ce ascund acele cuvinte. („Ce nostalgii (nu) ne mai permitem”, p. 138) 

Referințele teoretice sunt introduse direct în text, cu explicații, venind din multe locuri. Despre dorință și pasiune extrage perspective din podcastul lui ContraPoints și citește (low theory coded) Lacan explicat pe Reddit. Citează des din Mary Oliver, bell hooks, iar Annie Ernaux, Édouard Louis și multx altx sunt trecuți prin filtrul personal. Se fac referințe și la repere românești queer, printre care Maria Martelli, Brașov și Sofia Zadar, Veda Popovici sau Paula Dunker. În ce privește laudele la „marile texte” (aduse în general de către bărbați albi), când un exeget maghiar vorbește despre iubirea care transcende clișeele epocii și se transpune în infinit în Suferințele tânărului Werther de Goethe, concluzia Nórei, „O fi așa, nu dezbat asta” (p. 58), este o remarcă foarte bună despre cum se poate face analiză: adică să găsești moduri alternative de a citi, fără să discreditezi o muncă anterioară – direcție pe care ar putea să o ia studiile literare queer de la noi pe viitor.

Cât despre viitor, observ că imaginarul futuristic queer din literatura de azi are de cele mai multe ori la bază SF-ul Ursulei K. Le Guin și ciupercile: felul în care miceliul se poate autovindeca și regenera (vezi și cartea Annei Tsing, Ciuperca de la capătul lumii, publicată  la noi anul acesta la Vellant). Chiar titlurile părților din volumul Nórei fac parte dintr-un imaginar utopic: disapariții (și dispariții, dar și apariții), desfragmentări, devisare, disfurie, deznimiciri. Strategia propusă de acest imaginar nu e doar cea de a deconstrui niște modele (economice, de relaționare etc.) care nu mai funcționează, ci de a construi alternative concrete, cum ar fi redistribuirea resurselor în mediul cultural (precum apariția de publicații queer în limba maghiară) sau practicarea unor forme de non-monogamie non-ierarhică. 

În contextul genocidului din Gaza și al recentului atac al Israelului și SUA asupra Iranului, întrebarea „ce facem cu faptul că războaiele există?” (din Lumii îi spuneau pădure) e cea care bântuie ultima parte din volum. Întrebarea este și despre cum imaginăm alte lumi clădite pe rănile celei prezente (deci, unele care să nu ignore violența din istorie, dar nici să nu renunțe la speranță), dar și ce putem face concret ca locuitorx ai unui spațiu situat aparent în afara războaielor, dar care le întrețin prin exporturi militare. Răspunsul la prima rămâne deschis. Răspunsul la cea din urmă este ruperea tăcerii, protestul: pentru încetarea contractului cu Elbit Systems (principalul contractor militar privat al Israelului, cu trei subsidiare în România), împotriva retrocedării ilegale din parcul IOR („aici a fost o pădure/ și va fi din nou”, p. 150) și multe alte cauze pentru care autoarea propune „să protestăm în așa hal încât să devină indigerabil” („Cine ne alege războaiele?”, p. 177). 

Furia și tristețea pot fi afecte care mobilizează, iar trecerea din geopolitic înspre personal se face constant în volum, inclusiv prin formă (prin trecerea de la eseu la vers): transformarea violenței e și transformarea rănilor din relații, privite în dezordinea lor queer („Despre pasiune, despre iubire, despre lume”, p. 56), adică poate nu mereu romantice și nu mereu monogame: „cum să asumi iubiri queer în aceste condiții de viață adverse? Cum să găsești, să cultivi și să menții iubiri queer?” (Ibid., p. 59). 

Uimirea-frică a pământului pare, până la un punct, o continuare a primului volum, Orlando Postuman (frACTalia, 2022), cu poeziile sale concentrate tematic în jurul pierderii iubirii și a lumii, dar care devine mult mai densă pe parcurs, asumându-și în structura sa o formă de protest și de reorganizare.  

Corectură de Agu.

Curatoriere de Flavia Dima.