(fragment)

Textul face parte din volumul în pregătire Uimirea-frică a pământului care apare în toamna anului 2025 la editura Magga Books.

1.

Știu doar o singură chestie bine în viață, să sufăr. Am scris asta într-un poem și publicul râde de obicei când aude. Comic, dar cred că e adevărat. Din primele momente pe care amintesc din viața mea, suferința era prezentă. Asta nu înseamnă că nu am simțit bucurie și plăcere, pentru că am simțit chiar foarte intens. Însă ce era mereu prezent ca o bază de piatră era suferința. Sentimentul pregnant că nu aparțin. De acolo vine suferința mea.¹ 

Zac pe canapea în semiîntuneric. Afară e lumină și un cer albastru-cristal. Crengile copacilor pline de muguri mici se mișcă în vânt în fața geamului. Încerc să nu mă gândesc la nimic, să-mi las creierul ghidat după crengile astea. Nu reușesc, un singur gând se tot imprimă pe mine. Ce este iubirea?

*

Te vreau. Și acuma știu că mă iubești, dar nici asta nu mă ajută. Nu am fost atât de departe niciodată, și totuși așa aproape. Ca într-un cântec despre dumnezeu dintr-o operă-rock maghiară. Mă iubești, simt că mă iubești și nu știu ce să fac cu iubirea. Te vreau, cu tot cu corpul. Există iubire așa mare că nu se termină? De ce ar trebui să dovedesc că există? Nu este doar încăpățânarea mea? Dacă nu ar fi această mare, iubire, ce ar fi în locul ei? Nu-i așa că mi-e doar teamă că nu rămâne nimic din mine fără această tânjire? Și dacă da, de ce ar fi o problemă în sine? Unii îmi zic că aceasta nu este iubire, ci obsesie. Și ce dacă obsesia e iubirea pentru mine?… 

Iubire la prima vedere, un mit oare? Există ceva în afara mitului?

Dacă mă gândesc la iubire, jelesc pierderea. Am publicat un volum întreg de poezie despre doliu față de pierderea unei iubiri și pierderea lumii din cauza crizelor climatice și extracțiunilor capitaliste. Pierderea iubirii este mereu și pierderea lumii, iar pierderea lumilor este clar pierderea multitudinilor de iubiri im/posibile. Motivația mea arzătoare pentru a scrie poezii se găsește în pierderea mea personală, despre perspectiva planetară obișnuiam oricum să vorbesc în contexte activiste și/sau teoretice-științifice. Totuși simt că ceva nu e adevărat aici dacă o spun așa definitiv, că eu tânjesc să vorbesc despre suferința lumii, nu doar despre suferința iubirilor mele, și totuși-totuși… Pierderea lumii este mereu o pierdere personală, precum pierderea iubirii nu este fără latură politică: oare există pierderi care nu au de-a face cu toxicitatea contextului colonial-capitalist? Există iubiri care nu sunt împiedicate în măsuri diferite de extractivism? Suntem pluriversuri care strălucesc doar o clipă pe pământ înainte să fie smulse din inimi de către cicloanele multiplelor crize.

Eclipsa lunară în scorpion din mai 2023 a venit cu o fisură de timp regăsit pentru a ne împărtăși narațiunile despre iubirea noastră. Pandemia a fost tragedia queer a relației noastre, cum obișnuiești să spui. Îmi port în piept im/posibilitatea tuturor lucrurilor pe care nu am făcut împreună, închise în case separate și departe luni întregi. Îmi port în piept im/posibilitatea tuturor lucrurilor pe care în schimb am făcut trecând peste granițele izolării. Iar izolarea asta nu a început cu pandemia, a fost bătută în noi din copilărie cu fiecare pedeapsă primită ca un bagaj al copiilor ciudați care nu aparțin. 

*

Am scris zeci de pagini în aproximativ un an și, odată cu publicarea unui volum de poezie, am resimțit că mi-am închis calea de a mai scrie. Fiindcă în continuare doar despre asta poftesc să scriu, însă mi-e frică să mă tot repet până la plictiseală. Mi-e teamă că, odată ce am creat o poveste sfâșietor de frumoasă, o să o strivesc. Mi-e frică să fac din piatra mea prețioasă de pe inimă ceva banal. Să dezvălui latura adevărată a iubiiri mele, să dezvălui latura adevărată a suferinței și vieții mele, să arăt că nici sufletul meu și nici iubirea mea nu merită de povestit. O anxietate moștenită de la toate strămoașe/x/le care au ascuns sinele lor din frica de a ajunge neiubite/x. O anxietate care mă condiționează să ajung neiubită din start, că așa este mai sigur. Nu poate nimeni să mă facă să sufăr dacă aleg eu să sufăr. Nu mai poate nimeni să mă rănească dacă mă rănesc eu. Mi-e frică că iubirea ce am ridicat la un plan planetar odată cu pierderea lumii se va arăta ulterior ca ceva neinteresant și mic. Poate îmi va zice lumea că nu a fost nicio pierdere. Pot să am un loc pentru doliu dacă nici nu am avut un loc pentru o poveste de dragoste? Ce nu ai avut niciodată, poți să pierzi? Contrar așteptărilor consider că da. Banalitatea poeziei de dragoste queer – un oximoron. Probabil această problemă a banalității se pune doar când este vorba despre dorința unei femei și a persoanelor queer, cu siguranță nu atunci când vorbim despre scriitori bărbați cishet canonizați care și-au dedicat toate carierele lor unei așa zise muze – nici nu s-au gândit că ar fi fost banal…

Mai mult, nici nu știu de unde să pornesc odată ce am înmormântat iubirea și am plâns până ce s-a renăscut în ciuperci și plante. Ciclu de vindecare complet, parcă, și totuși în fiecare ciupearcă văd strălucind fața ta. Ești cu mine mereu. Dar cum să povestesc mai departe, ce este după pierdere, ce este după moarte? Nu ajunge să cred în viața după iubire, îmi trebuie să manifestez fiecare zi. Nu, greșesc, nu există viață după iubire fiindcă nu există sfârșitul iubirii. Iubirea pierdută și capitalismul toxic am vrut să le înmormântez, să le transform prin lacrimi și vrăji, să le mănânc în ciorbițe de pleurotus. Dar ceva îmi rămâne în gură, lacrimile nu se opresc, pământul nu acoperă nimic fără urmă. Există pierdere, dar nu există moarte: o iubire pierdută nu este neapărat și o iubire moartă, cum o lume moartă nu este și una pierdută. Nu te-am iubit niciodată mai mult decât acum, când nu mai ești aici – nu pentru că m-ai lăsat, ci pentru că am acceptat să pleci. Și chiar dacă ai plecat, nu m-ai părăsit niciodată. 

2.

Citesc Pasiune simplă de Annie Ernaux la recomandarea lui M., o prietenă apropiată care mi-a spus că tot ce îi povesteam și tot ce scriu despre doliu, pierdere, iubire, amintește foarte mult de cum a scris și Ernaux. Și, într-adevăr, după patru pagini deja observasem că atât sentimentul, cât și perspectivele din care povestește Ernaux sunt așa similare încât nu-mi vine să cred. 

Totuși, există o diferență semnificativă între opera lui Ernaux și acest text: ce înseamnă să scrii pasiune pentru un bărbat cishet, respectiv să scrii pasiune queer? Până și dacă este vorba despre un bărbat cishet căsătorit sau dintr-un grup minoritizat care nu este de culoare poți să ai o relație cu el, chiar dacă pe ascuns, chiar dacă e rușinos să înșeli, mult mai acceptată în societate decât dacă iubești o persoană queer și ești o persoană queer femme și/sau afab. În opera lui Ernaux totul rămâne ascuns de lume, și asta e semnificativ în pasiunea lor și în tipul de relaționare pe care îl aleg. Și totuși scrisul e cea mai mare expunere a unei pasiuni pe care poate să o aleagă ulterior naratorul. Eu nu vreau să rămâne pasiunea mea ascunsă în viața de zi de zi, și totuși ajung în situații în care este menită să fie ascunsă, chiar dacă sunt cât se poate de deschisă public cu viața mea personală. Dacă te plimbi pe stradă și arăți cea mai mică afecțiune față de partenerx, nimeni nu va ști partea percepută ca rușinoasă de înșelare într-o relaționare între o femeie cis și un bărbat cis sau passing, când niciunul nu este de culoare. Când două persoane queer se plimbă pe stradă și își exprimă cea mai mică afecțiune, ce se întâmplă, v-ați imaginat vreodată sau ați simțit pe piele? Dacă sunt două persoane queer cu tatuaje și piercing-uri, și cu aparențe non-normative, ce se întâmplă? Mereu este minim o privire disectivă de care nu poți scăpa. Și oare cu textul ăsta ce se întâmplă? Cum se uită cititorx la ceea ce scriu, cine se uită și cum citește?

Poate aici am ajuns să explic prea mult? Am ajuns să mă focusez prea mult pe diferențe în loc să iterez dorința comună în opera lui Ernaux și opera asta? Ernaux afirmă că originea pasiunii ei nu se regăsește „în modelele culturale ale sentimentului²” care au avut o influență asupra ei din copilărie. Și așa scrie: „Nu vreau să-mi explic pasiunea – asta ar însemna să o consider drept o eroare și o dezordine pentru care trebuie să te justifici – ci doar să o expun.”³ Așadar, această bucată de text analitic despre o pasiune queer se termină aici.

Doar atât mai vreau să adaug, că spre deosebire de viziunea lui Ernaux, care are rolul ei în literatură așa cum este, că expune pasiunea fără să se trateze ca o dezordine, pasiunea queer este mereu o dezordine, și asta îmi asum ca un potențial de răzvrătire a ordinii normalității. Pasiunea mea nu este o eroare, dar este o dezordine, și așa este bine să fie. 

*

În loc să-mi reprim dorința de a mai vorbi despre această relație pierdută a mea, aleg să-mi construiesc pasiunea din nou, într-un alt format decât poezia și mai ales poezia de jale, care avea o funcție de procesare a pierderii. Și mai ales într-un alt format decât o iubire romantică constrânsă de normele sociale. Aleg, doresc și poftesc să vorbesc pasiune. Să scriu pasiune cum a făcut și Ernaux, dar și înrădăcinat în momentul meu actual. Pe când reprimarea vine dintr-o rușine literară să nu mă repet, dar și una socială care îmi spune să trec peste, să merg de la una la alta, să uit, doresc să-mi pun întrebarea ce mai este de spus despre ceea ce simt în continuare, despre ceea ce trăiește în mine în fiecare secundă și care nu poate fi pur și simplu uitat sau redus la tăcere. Presupun că, dacă simt o dorință arzătoare să vorbesc în continuare pasiune și după publicarea volumului, mai am ceva de spus atât mie, cât și cititoare/x/i și în 2024, după doi ani de la primul volum și la un an după ce am început acest text. 

„Mă gândeam că există o foarte mică diferență între această reconstituire și o halucinație, între memorie și nebunie⁴” – observă Ernaux. Ce este o nebunie feminină? Dar o nebunie queer? Cum a observat într-o discuție publică E. I. Karhu, dramaturgx queer din Finlanda, în istoria literaturii și a teatrului s-a scris cu grație și adesea cu laudă despre așa-perceputa nebunie a bărbatului. Karhu a scris piesa de teatru Prințesa Hamlett expunând un personaj feminin, groaznică și nebună în opinia societății. De ce ajungem să vedem nebunia femeii ca groaznică, pe când nebunia prințului Hamlet este apreciată, lăudată și considerată o deliberare importantă despre condiția și viața umană? Iar cazul personajului tânărul Werther nu-i așa că e similar? Un bărbat tânăr care ”înnebunește” de pasiune pentru o femeie care „e dată altcuiva”, și lumea consideră iar o deliberare importantă despre mai mult decât iubire – așa cum laudă Antal Szerb, scriitor maghiar: „Romanul este mult mai mult decât sentimentalismul clișeic al epocii… Goethe a țesut infinitul în cadrul sentimental și grațios rococo.” O fi așa, nu dezbat asta, nici importanța lui Shakespeare și a prințului Hamlet. Dar o operă cu o femeie nebună sau cu un personaj queer când este considerat la fel de important? Opera lui Ernaux, „slava domnului”, o fi așa, a luat totuși un premiu Nobel pentru literatură. Dar fără Nobel, fără să scrii literatură în franceză, să scrii din Europa de Est sau din sudul global? 

Iubirea mea totuși este și nu este nebunie. Este în sensul de a revendica cuvântul stigmatizat de nebunie și aplicat de oameni cu suferințe mintale de ei/ele însele, atunci da, iubesc ca un ne/bun. Este ne/bunie pentru că iubirea aceasta nu este considerată iubirea aia bună de familie nucleară heteronormativă de către societatea patriarhală. Și nu este nebunie, pentru că nu aș dori să repet clișeul de „a iubi până la nebunie”, adică de a iubi toxic față de sinele meu și de persoana cealaltă. 

Pare că am o obsesie cu ce opinie are literatura mare despre poeme de dragoste și pasiune, după ce și volumul meu anterior conține gânduri despre asta, mai ales poemul Ars piersica, Dar nu vreau să explic mai mult nici această „obsesie”, asta chiar nu e nici măcar o dezordine. Pentru mine iubirea este lumea și lumea este a iubi. 

3.

M. mi-a dat cadou cartea Cine l-a ucis pe tata? de Édouard Louis, probabil cu scopul să încorporez și opera asta în scrisul meu. Și ce cadou perfect, mă simt cea mai norocoasă ființă că M. știe să vorbească cu mine și cu literatura făcută de mine. Cu încurajarea ei încerc să afirm și eu ce zice Louis – chiar dacă el vorbește într-un alt context, despre tatăl său, clasă socială, patriarhat și sexualitate, totuși mi se potrivește, până la urmă și eu vorbesc despre clasă socială, patriarhat și sexualitate (dar mai degrabă legat de posibilx daddy-uri – glumesc): „Nu mi-e teamă să mă repet, pentru că ceea ce scriu, ceea ce spun, nu răspunde exigențelor literaturii, ci celor ale necesității și urgenței, ale focului⁵.” 

Louis face referință la academiciana anti-rasistă Ruth Gilmore când observă că, așa cum rasismul în definiția lui Gilmore înseamnă „expunerea anumitor populații la o moarte prematură”⁶, toate opresiunile funcționează similar. Pornind de la acest gând, Louis observă că politica înseamnă „distincția între populații cu o viață susținută, încurajată, protejată, și alte populații expuse morții, persecuției, crimei”⁷. Familia muncitorească lui Louis pică în a doua categorie, la fel și familia și viața mea – familie muncitorească, persoană queer, minoritizată ca maghiară în România, care trăiește la periferia Europei în orașe cu aer foarte poluat etc, și unde există locuri și condiții și mai și, dacă lumea te rasializează, de exemplu. Nici nu știu ce mai e de enumerat, dar sunt convinsă că lista nu se termină aici. Întrebarea este, cum să asumi iubiri queer în aceste condiții de viață adverse? Cum să găsești, să cultivi și să menții iubiri queer? Prin iubiri mă refer și la iubirea în prietenii, în prietenii queer aici specific. Cum, cum, cum, CUMMMMMMM? Punând această întrebare fără răspuns încep să plâng.

Așa cum viețile noastre sunt expuse morților premature, așa și iubirile noastre. Ne iubim pe ascuns și când nu vrem să ne ascundem, ne iubim pe furiș, între bucătărie și dormitor, că nici nu avem măcar sufragerii, ne iubim în timpurile furate de la munci, ne iubim mult și scurt. Fiecare iubire se termină, precum fiecare iubire nu se termină niciodată. Poți să pierzi ce nu se termină niciodată? Nu poți. Oricât de scurt, oricât de mic, oricât de greu încap în locuri și timpuri furate, iubirile noastre există, și nu ne părăsesc dacă avem grijă să le cultivăm, fiecare cum poate. Aceste iubiri mici și intense, de prietenii, romantice, tovărășești ne țin în viață. Aici și peste tot.

1. Am scris aceste rânduri cândva în primăvara anului 2023 și atunci încă nu știam că începe foarte similar și romanul Sfârșitul lui Eddy Belleguele de Édouard Louis: “Nu am nici o amintire frumoasă din copilărie. Nu vreau să spun că n-aș fi simțit niciodată în timpul acelor ani nici un sentiment de fericire sau de bucurie. Pur și simplu, suferința este totalitară: face să dispară tot ceea ce nu intră în sistemul ei.” Édouard Louis, Sfârșitul lui Eddy Belleguele, trad. Alexandru Matei, Litera, 2018, p. 11. ↩︎
2. Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, trad.Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora, 2022, p. 21. ↩︎
3. Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, trad.Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora, 2022, p. 21. ↩︎
4. Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, trad.Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora, 2022, p. 35. ↩︎
5. Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata? Trad. Alexandru Matei, Litera, 2020, p. 22. ↩︎
6. Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata? Trad. Alexandru Matei, Litera, 2020, p. 9. ↩︎
7. Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata? Trad. Alexandru Matei, Litera, 2020, p. 10. ↩︎