Prietena mea s-a despărțit de mine în aceeași zi în care a murit Papa și m-a sfătuit să trimit acest eseu undeva. L-aș fi trimis pe lună cu Katy Perry, dacă asta ar fi însemnat să dorm încă o dată pe canapeaua ei.

Oamenii care mă iubesc cred că cel mai straniu lucru la mine este atașamentul meu necondiționat față de canapele. Consider că puteau să facă un top mult mai avantajos al defectelor mele, dar ei își dau ochii peste cap când vin în vizită și știu că urmează să negociez nemilos dormitul în patul pe care ei îl consideră cel mai incomod. Le răspund că îmi doresc asta fără urmă de politețe, deși am destulă, și că aș putea scrie un eseu despre asta. Așa că o fac. Scriu un eseu despre iubire. 

Această spovedanie s-a născut vara trecută, într-un august cum nu am mai simțit, la Bienala de Artă de la Veneția. În excursia cu pricina, la un airbnb șubred, prietenele mele au știut fără să fie nevoie de cuvinte că eu voi vrea să dorm pe canapeaua țeapănă din hol, în timp ce lor le rămânea patul matrimonial din dormitorul mare. Cât de plăcut este să fii cunoscut în cele mai mici detalii, descoperire care m-ar fi trimis mâncând pământul în orice altă perioadă a vieții mele. Acum sunt altfel. Acum scriu eseuri despre canapele pe care nu mă voi întoarce niciodată, dar pe care mă visez cu ochii ațintiți pe tavan atunci când mă trezesc la 5 și nu reușesc să mituiesc zeii somnului o ultimă oară. În timpul acestor revelații, canapeaua de un gri egalat doar de București iarna începuse să se reverse în valuri la mijloc și nici măcar nu era extensibilă, dar nu m-aș fi plâns. Încăpeam în ea fără să mă chircesc, iar picioarele nu îmi atârnau pe afară. Tot ce ți-ai putea dori de la o cazare la suprapreț.

Toată copilăria am împărțit o cameră cu părinții mei. Invidiam oamenii care aveau o sufragerie, o încăpere separată doar pentru canapeaua verde cu model de flori presate și șterse de soare, vizitatori și iubire, uneori chiar o cameră de oaspeți. Îmi imaginam că într-o zi casa mea va fi la fel de primitoare, iar eu o gazdă la care numeri zilele să te întorci în fiecare vacanță.

Odată cu nașterea surorii mele, am fost promovată la a dormi pe colțarul extensibil din camera alăturată, prima oară când urma să dorm singură. Ziua ei rămâne cea mai semnificativă bornă kilometrică a vieții mele, împărțind-o în două, avantajând-o fără menajament pe cea din urmă. N-am simțit niciodată crevasa acelui colțar sau singurătatea camerei goale, îmi amintesc doar că așternuturile miroseau mereu a proaspăt, deși mama era însărcinată în timp ce făcea toate treburile prin casă. Când nu puteam să dorm, încercam să denumesc formele lăsate de lumina caldă a felinarului prin perdeaua cu model floral. Încă un model floral. 

Pe același colțar cu floricele în prea multe nuanțe de maro, s-a născut sora mea pe neașteptate în mijlocul nopții, iar ani mai târziu îi număram respirațiile mamei, de frica de a nu mă fi părăsit în somn, așa cum amenința în timpul zilei. 

Tot pe canapea ajungeam verile în care îmi mutam domiciliul la bunica, un moment de respiro pentru mama, care ajungea să aibă grijă de un singur copil zbuciumat. Acea canapea imposibil de iertat nu se sfia și te făcea să simți fiecare arc ruginit și bucată de spumă deplasată, aceeași pe care mă ruga bunicul să îi fac masaj, urcându-mă cu picioarele pe spatele lui înțepenit de încă o zi de muncă pe câmp. Fiecare seară era marcată de ceartă, duceam o luptă crâncenă cu verișorii mei, pentru a revendica cine doarme pe salteaua întinsă atât de simplu și râvnit pe jos. Având vocea slabă și bicepșii patetici, canapeaua era locul din care îi vegheam și îi iubeam chiar dacă pierdeam, mai ales când pierdeam. Era prea devreme pentru saltele cu memorie în 2005, dar mereu sunt invidioasă că ele au memorie bună și eu nu. Aș vrea să păstrez fiecare vară petrecută cu ei într-un buzunar cusut pe interior. 

Cred că aveam 7 ani atunci, nu îmi amintesc dacă sora mea se născuse deja pe colțarul acum debarasat în camera pe care tata refuză să o renoveze. Acum, la aproape 27, lovită din plin de o lună de insomnie și burnout, în care tot ce îmi doream și îmi imaginam era cât de bine o să dorm pe canapeaua de catifea, verde, a iubitei mele, obiectiv văzută drept canapeaua primordială a bisexualilor, în timp ce ea lucra la masa din sufragerie și îmi veghea somnul care venea atât de rar, dar nelipsit în prezența ei liniștitoare. Într-o vreme îmi imaginam că acea canapea e scoica din Nașterea lui Venus a lui Botticelli, acum cred doar că petreceam prea mult timp în propria supă de anxietate în loc să îl petrec în lumea reală cu ea.

Încă revin la cearta din seara de dinainte, când îmi imaginam că s-ar trezi fără mine și m-ar căuta confuză, cum aș fi fost iar pe canapeaua pe care mă tot pierde. Iar trează inexplicabil la ora 5, mult prea extenuată să număr a câta noapte consecutivă se întâmplă blestemul. 

Cu un calm atipic autorului, m-am întors lângă ea. N-aș fi riscat să o supăr iremediabil, iar abilități de a mă certa încă n-am dobândit. Momentan apelez doar la a mă muta pe canapeaua din sufragerie să o simt aproape și nu îmi fac o ieșire dramatică indiferent de nivelul apoteotic de anxietate pe care îl ating. 

Primele 24 de ore după o despărțire sunt cele mai crunte, după, totul poate fi dus pe umeri sau în brațe, chiar dacă se mai scapă bucățele pe drum. De data asta, când credeam că rămân fără frici de analizat, apăreau alte regrete care îi preluau conturul. Dacă e prea dificil să fii gay în țara asta, dacă e prea greu să fii cu mine și să ai viața pe care ți-o dorești. De parcă nu știam deja răspunsul, de parcă nu îmi proiectam fricile asupra unui spațiu gol.

O lună mai târziu, traversam țara pe diagonală de pe o canapea pe alta, prietenii mei ascultându-mi deziluziile în timp ce continuam turneul plânsului, după vizita pascală la părinții mei. Ajunsă înapoi în București, orașul pe care îl numesc acasă, mă terifia ideea de a purta discuția de despărțire „de adulți” mult promisă. 

Asemenea prietenei mele, universul a profitat de ocazie pentru o ultimă șicanare, așa că atunci când am intrat în parcul Tineretului, reverberau manele de jale de la Cafeneaua Actorilor. Nu m-am putut abține să nu râd, nici măcar dramatic cu lacrimi în ochi. Ce muzică mai potrivită pentru a renunța la cel mai blând om pe care l-am întâlnit în acest oraș. I-am cerut măcar o dedicație, credeam că o merit, dar mi-a provocat cea mai mare dezamăgire a zilei când a răspuns că nu are cash. Sunt destule ATM-uri pe lumea asta, aș fi meritat să îmi dedice Fata care m-a dat gata.

Exact cum concluzionam conversația noastră de săptămânile trecute, totul este despre iubire, iar, dacă nu este, este despre cum până și canapelele complotează în privința asta. Despre cum am început să descriu o bucată de mobilier banal și tot despre voi am ajuns să scriu. Despre cum mi-o ia inima înainte.

Tind să cred că viața m-a pregătit pentru bisexualitate oferindu-mi o canapea verde încă de mică. Atât de mică încât mă puteam întinde ca o stea de mare fără să fie nevoie să o deschid. Pe canapeaua verde vărgată, refugiu al copiilor care devin macabri dacă nu dorm după-masa, mă pregăteam pentru cele mai bune 30 de minute ale zilei. Obicei de care n-am scăpat nici până în ziua de azi, lucru pe care angajatorii mei nu îl vor afla vreodată.

Cu ușa închisă și zăvorul tras, mi-am luat ursulețul în brațe și am renunțat la lume. Lume pe care am regăsit-o integral în momentul în care m-am trezit și am făcut contact vizual cu mama, toți vecinii de pe scară și poliția. Așa am descoperit că pot să dorm atât de adânc încât să ignor viața, țipetele, pumnii în ușă și orice alte tactici banale la care ar fi recurs mama. De atunci am reușit să dorm în timpul concertelor de bormașini, cutremurelor și altor evenimente importante din viața mea. 

Canapeaua mai în vârstă decât mine zace acum pe terasa tatei. Vreau să cred că nu renunță la ea din motive nostalgice, asemenea mie, dar ceva îmi spune că îi este lehamite să depună efortul de a asambla alta. Mă face să mă întreb dacă ne asemănăm și aici. Mândră să fiu fiica lui care habar nu are să asambleze nimic, dar tremură mobilierul din sufragerie când trec și se întreabă care va fi următorul care va fi dezmembrat sau relocat. Mecanism pe care, aparent, îl dobândești atunci când vrei să îți întorci viața în cap, dar îți este prea frică, așa că te rezumi la a dezmembra dulapul extra în care te tot izbești cu genunchii sau la a muta biroul în toate colțurile camerei înainte de a te muta pe tine din ea.

Pe canapeaua tatei nu mai încap demult întinsă, nici măcar atunci când e desfăcută complet. Mă ghemuiesc pe spătarul ei marcat de trecerea timpului și nenumărate mutări prin țară, cu Giovanni’s Room într-o mână și căpșunele plantate de tata în anvelope pensionate în cealaltă. În mod ironic și neținând cont de cum mă voi trezi iar la 5, mă ia somnul fără pic de efort. Mă visez pe cealaltă canapea verde pe care vreau să fiu. 

Am tot bătut câmpii despre canapele, dar despre iubire când?

Dacă vă întrebați vreodată, eseul acesta nu este o reclamă siropoasă pentru Dormeo. Dacă sunteți pasionați de designul interior, canapeaua iubitei mele/a bunicii/cea din casa copilăriei mele/a prietenilor pe care îi ridic la același rang cu familia, rămâne locul în care mă simt cea mai iubită, o portiță de a rămâne în viețile lor. Când o să aveți de gând să vă certați cu mine despre cine, unde doarme, vă voi povesti despre canapeaua mea preferată, în timp ce îmi pregătesc culcușul, poveștile triste pierdute undeva printre cutele ei.

De fapt, iubirea care m-a motivat să scriu acest eseu este cea față de prietenii mei. Nu este o știre de ultimă oră, le țin discursul prieteniei atât de des încât a devenit o glumă recurentă oricând îmi atinge un strop de alcool buzele. Oricât mi-ar plăcea saltelele cu memorie sau canapeaua iubitei mele, aș prefera oricând să dorm pe canapelele lor (verzi sau nu) și, pentru o seară, să simt că nu ni s-a întâmplat nimic rău vreodată.

În ultimă instanță, posesoarea canapelei pe care a fost scris acest text merită multe cuvinte pe care nu pot să i le ofer. Ca om de la Litere care a învățat alfabetul cândva și nu a trecut niciodată peste, mi se întâmplă rar să uit că ele există. Nu mă îngrijorez prea mult, m-am confesat deja că, pentru prima oară, îmi place mai mult persoana decât cuvintele. Noutate absolut terifiantă care mă va aduce la sapă de lemn având în vedere ce meserie mi-am ales. Totuși, ceva îmi spune că mereu pot fi omul cu cuvintele în departamentul de comunicare, dar câte oportunități ai să fii cunoscută drept persoana care își recunoaște sentimentele chiar și atunci când nu îi vor aduce niciun beneficiu – și iubește să doarmă pe canapele verzi.

–

Curatoriere & editare de Andy Andreea & Diana Manea 

Corectură de Agu