[Mereu m-a fascinat rezistența copiilor în fața unei lumi care încearcă în mod constant să le impună reguli și să îi transforme în cetățeni docili. Dar copiii au agentivitate, nu se supun, sunt autonomi, rezistă. Și este atât de ușor să înveți de la ei. Să învățați împreună cum putem construi o altă lume. Literatura este uneori o sursă de inspirație. Sau cel puțin mie asta mi-a fost la îndemână. Nu să le predau română. Ci să citim și să discutăm împreună. Apoi să ne imaginăm. Și poate treptat să începem să luptăm.]

0

Căutam o carte potrivită pentru cercul de lectură cu grupa de gimnaziu și am dat din întâmplare de O vară cu Isidor, de Veronica D. Niculescu, apărută în 2017 la Polirom. Ca profesorx veganx care crede în educație ca practică eliberatoare, am știut din start că este lectura perfectă pentru a putea discuta despre eliberarea animalelor non-umane. Rândurile de mai jos sunt reflecțiile mele, dintr-o perspectivă antispeciistă, în urma lecturii și a discuțiilor cu copiii. Parțial recenzie, parțial jurnal de cerc de lectură. 

1

Nu le spun despre ce este cartea, le arăt coperta, le citesc titlul, îi las să speculeze.
Despre ce va fi vorba aici?
O pasăre – nu știm încă de care. Și o fetiță. În jurul lor, nori și o bucată de gard din sârmă. Despre libertate. Ne vom întoarce la libertate după fiecare capitol. Dar acum să începem.

2

Morțile animalelor non-umane nu sunt considerate demne de a fi jelite. La concluzia aceasta ajungem împreună după ce citim primele două capitole. Dar este evident încă de aici: De ce-au dat știrea abia după o lună? Știrea despre moartea unui cimpanzeu care a trăit toată viața închis. Nu e un eveniment public. Moartea lui nu provoacă zgomot, nu provoacă reacții. Moartea lui vine în tăcere. În urmă se lasă liniștea. Pentru că nimeni nu știe. Sau pentru că știu, dar nu li se pare important? 

Speciismul, adică setul de credințe, valori și practici care situează o specie mai presus de celelalte, intervine și aici. E cadrul antropocentric prin care am fost învățați să privim toată viața. Care ne spune nu doar că trupul unui animal non-uman poate fi masacrat și consumat, ci și că moartea sa nu contează. Doar morțile umane sunt importante și apar la știri. Sau apar și morțile animalelor non-umane, când fac ceva excepțional. Cazuri individuale, rare. Dar ce se întâmplă cu toate zecile și sutele de milioane de animale care sunt ucise zilnic pentru profit și pentru așa-zisele pofte umane? Cum comemorăm morțile lor? Cum aflăm măcar despre morțile lor? Despre uciderile lor, adică. 

3

O grădină zoologică. O fetiță de 13 ani, pasionată de fotografii și de plante. Cina cu părinții, în fața televizorului. Știrea despre cimpanzeul mort la 43 de ani. Cum de n-am ştiut că pe cimpanzeu îl cheamă Thor? (…) Și oare toate animalele de la zoo au nume? Are şi condorul un nume? Ce înseamnă „cel mai bătrân”? Câţi ani are condorul, mai exact? Câţi ani mai are de trăit? şi Cum e să trăiești toată viața într-o cuşcă? (pp. 20-21), se întreabă Serena, deschizând, de fapt, o reflecție despre cum sunt construiți subiecții non-umani de către cei umani (prin numire, prin învestirea cu anumite atribute, prin lipsirea de libertate). 

Povestea unei fetițe care se hotărăște să elibereze un vultur de la zoo, după ce primește un semnal misterios de ajutor din partea acestuia, ne-a emoționat pe toți, bineînțeles. Empatia ei se naște ca reacție directă la captivitatea și tristețea condorului și este un afect opus celor manifestate de restul vizitatorilor, care îl agresau verbal pe Isidor, cel mai bătrân locatar de la zoo. 

După ce am citit capitolul despre întâlnirea Serenei cu Isidor, i-am rugat să scrie câte o scrisoare, fiecare având, bineînțeles, un destinatar diferit. Astfel, au scris fie către un animal pe care l-au văzut cândva la zoo, fie i-au scris Serenei, fie către directorul unui sanctuar pe care îl roagă să îl primească pe Isidor. Ce m-a surprins: cu toții au dezvoltat, sub o formă sau alta, ideea eliberării și a rezistenței animalelor non-umane, cu toate că nu apucasem încă să discutăm împreună despre asta. Deși nu era filtrată la toți printr-o perspectivă critică, deși mai purta uneori prejudecăți speciiste. Ideea aceasta, însă, că animalele de la zoo pot și sunt îndreptățite să atace îngrijitorii și să încerce să se elibereze singure, a fost în prim-plan. I-am resimțit cu toții lipsa în carte? Poate. 

Citind cum își construiește Serena planul de evadare, citind despre viața lui Isidor înainte și în timp ce este închis (inclusiv prin intermediul poeziilor pe care le compune), citind despre aventurile lor la Sinaia, după ce Serena fuge de acasă – ne-am întrebat cu toții: de ce Isidor nu se eliberează singur? De ce nu mai opune rezistență? De ce povestea lui devine o metaforă pentru curajul fetiței? Unde este Isidor în toată narațiunea asta despre prietenie și eliberare? 

Bineînțeles, capitolele scrise din perspectiva lui ajută la conturarea unei imagini mai complexe asupra relației dintre cele două personaje, însă acestea rămân, în esență, antropomorfizate. Faptul că inclusiv comunicarea dintre cei doi se desfășoară, practic, prin limbajul Serenei ridică semne de întrebare. Isidor a învățat literele auzind copiii citind plăcuțele de la zoo și poate să scrie, iar astfel cei doi reușesc să comunice. 

Cum ar fi fost, însă, dacă întâlnirea lor avea loc în incomunicabilitatea dintre două limbaje diferite? Dacă exista un spațiu comun de întâlnire, unde diferențele să nu fie suprimate? Nu spun că asta se întâmplă, ci că nu este neapărat explorată posibilitatea autonomiei lui Isidor, care ar fi îmbogățit semnificativ lectura. Bine, zic acest lucru pentru că filtrez acest text printr-o grilă antispeciistă. Pentru că filtrez lumea printr-o grilă antispeciistă. Dar consensul, în societate și în literatură, tinde spre speciism. Mult timp am căutat pentru acest cerc de lectură texte emancipatoare, revoluționare. Nu le-am găsit. Traduceam povestiri din Tales for little rebels: a collection of radical children’s literature, apoi le discutam cu copiii. Însă mi-am dat seama că utopia se construiește, nu vine de-a gata. Și că este ok să privim înspre ce nu există (încă), să deconstruim ce există deja, să citim în cheie critică, să ne imaginăm cum era dacă, apoi să facem posibile cadrele absente, personajele fără voce, poveștile nespuse. Să le scriem noi. Sau să luptăm pentru ele – pentru noi lumi, fără speciism. Tind să cred că un astfel de exercițiu poate începe de la și prin literatură. 

4

Multe dintre discuțiile noastre sunt despre zbor. După ce este salvat, Isidor nu mai poate zbura. Din perspectiva aceasta, în roman este prezentată o viziune demitizantă asupra eliberării care, pe lângă emoțiile pozitive așteptate, este afectată și de impactul copleșitor al primei întâlniri cu lumea din jur, în urma căreia Isidor leșină. Bucuria este dublată de frici legate de această nouă etapă, iar spațiul nemărginit ce ar fi fost, în mod normal, deschis de absența gratiilor se limitează, însă, la prezența Serenei. Care încearcă să îl reînvețe să zboare, fiind conștientă, totodată, că astfel își va pierde noul cel mai bun prieten. 

Și va zbura până la urmă, dar inițial nu poate. Îmi aduc aminte de Alejandro Jodorowsky, le spun și copiilor: Păsările care se nasc într-o cușcă cred că a zbura este o boală. Facem un exercițiu. Desenez pe tablă cușca lui Isidor și ne gândim împreună ce semnifică aceasta. Prima dată scriem mult cu roșu – izolare, singurătate, incapacitatea de a se mișca, disperare, – apoi răsar și alte idei, cu verde: confort, siguranță, familiaritate. Ce rămâne comun, atât în cușcă, cât și în afară este dependența. Isidor nu mai depinde de îngrijitorii săi, dar prezența lor este substituită de cea a Serenei, care îi asigură toate cele necesare traiului și, dincolo de acestea, afecțiune. Când mă strânge în brațe Serena, se topesc toate cuștile lumii.  Îmbrățișarea este opusul gardului. (p. 158) Foarte poetic se conturează această definiție a libertății care este echivalată cu afecțiunea. Puterea afectului de a dărâma cuștile. Puterea iubirii de a remodela lumea. Unde se termină, însă, limitele empatiei? Și unde începe solidaritatea? 

E o distincție la care ne întoarcem de multe ori în discuțiile noastre, între libertate și eliberare, între empatie și solidaritate. Vorbim despre libertatea individuală a lui Isidor, care îi este oferită de către un subiect uman. Acesta e un lucru bun, bineînțeles, libertatea oricărui animal non-uman este prețioasă. Viața sa liberă merită celebrare.

Dar ce se întâmplă cu toate celelalte animale de la zoo, pe care nu are cine să le salveze? Față de care nimeni nu simte empatie? Atunci poate că nu acest afect e răspunsul și nici această salvare nu e soluția. Poate că solidaritatea – care este politică, spre deosebire de empatia adesea moralizatoare – poate aprinde noi scântei de revoltă. Spre eliberare. Comună. Totală. Pentru că nimeni nu este liber până nu suntem totx, ființe umane și non-umane.

5

Nu vreau să imprim un ton moralizator, dar nu ne-am putut abține din a ne întreba: a fost un lucru bun că Serena l-a salvat pe Isidor? Pe termen scurt, i-a influențat capacitatea de a-și autogestiona viața. Pe termen lung, i-a redat încrederea în oameni și i-a consolidat capacitatea de a clădi relații bazate pe grijă reciprocă. I-a redat libertatea? Este libertatea ceva ce îți oferă cineva? Cum deconstruim figura aceasta a eroului salvator? Care aici este uman, dar în alte contexte este colonizator sau patriarhal. Au nevoie animalele non-umane să fie salvate?  De către cine?

Și ce facem cu grădinile zoologice, totuși? Deși întrebarea aceasta pare că intervine de mai multe ori în firul narațiunii, spre final, mi (sau ni) se pare că rămâne în aer și nu se încearcă găsirea unui răspuns. Poate provoacă cititorx înspre găsirea unuia. Însă cred și că prin atragerea atenției asupra cazului unic al lui Isidor și al dezvoltării, într-o cheie excepționalistă, a poveștii sale și a Serenei, nu este abordată problema sistemică a exploatării animalelor non-umane. Bineînțeles, mi s-ar putea răspunde că nu acesta era scopul. Că scopul, poate, era să li se vorbească despre libertate și prietenie copiilor. 

Eu mă întreb, însă: cum ar fi dacă li s-ar vorbi copiilor și despre eliberare? Și despre rezistență? Ce lume ar putea să își imagineze apoi? Pentru ce lume ar ști că pot să lupte?

Sarat Colling scria în capitolul „Animals’ Social and Political Agency” din cartea sa, Animal Resistance in the Global Capitalist Era: 

Chiar dacă o vacă poate să îi lovească pe cei care îi fură copiii și laptele, trebuie să fie și oameni care să închidă abatorul unde va fi trimisă la moarte într-un final.

Chiar dacă Serena l-a salvat pe Isidor, trebuie să fie și oameni dispuși să distrugă grădina zoologică unde tovarășii lui rămân închiși. Chiar dacă Isidor s-ar fi eliberat singur, tot trebuie să fie și oameni dispuși să distrugă grădina zoologică unde riscă să fie trimis iar.

Cu ideea aceasta rămânem la final – e necesar să distrugem grădinile zoologice. Iar cartea Veronicăi D. Niculescu este un început bun pentru a putea, copii și adulți, să medităm la această posibilitate. Posibilitatea eliberării totale care se naște prin distrugerea spațiilor de închidere a cexlorlaltx, umani și non-umani. 

–

Curatoriere de Flavia Dima.

Corectură de Agu.