pe baza romanului Mărirea și decăderea planetei Globus de Mioara Cremene

Texte create în cadrul atelierului Către o critică feministă ancorată istoric: Explorări în literatura scrisă de femei din România, coordonat de Adela Hîncu.

Statement/concept:

Structura creativă, sau poemul-colaj, preia cuvinte și expresii din romanul Mărirea și decăderea planetei Globus al Mioarei Cremene și le transpune într-un context alternativ. Vocea este inspirată de două personaje din roman: Bla și Mra – două entități feminine care au o valoare însemnată pentru două alte personaje masculine din roman, însă care sunt izolate de societatea globusiană, în ciuda faptului că sunt înzestrate cu abilități și cunoștințe mult deasupra semenilor lor. Bla este o creatură monstruoasă, cu „defecte” fizice din naștere, „grădinăreasă” cunoscătoare a plantelor halucinogene și carnivore, iar Mra trăiește în locuința comună a bătrânelor, ca o înțeleaptă, dar fără un rang specific, deși este fosta parteneră a unuia dintre conducătorii planetei și mama copilului lor.

Am simțit o apropiere fascinantă față de aceste două personaje care posedă caracteristici magice, așa că am decis să creez un poem narativ din perspectiva unei simbioze între cele două.

În povestea planetei Globus, civilizația vegheată de lumina a doi sori se confruntă cu enigme existențiale, aspirații la viață veșnică, la descoperiri de noi teritorii, și, mai ales, cu un ciclu infinit de distrugere și regenerare. O civilizație profund inegală este susținută prin munca izolată a oamenilor incolori din subteran și la suprafață de structuri de putere (gen, clasă, statut) bine definite. 

Pentru mai multe detalii, referințe critice, explorarea temei romanului + altele am pregătit un material suplimentar aici:  

(lista de cuvinte împrumutate pentru a crea poemul-colaj care păstrează memoria civilizației globusiene)

Câteva cuvinte despre Bla:

„Era, poate, dintre toate straniile plăsmuiri cea mai hidoasă. Părea că doar o minte nebunească fusese capabilă să siluiască astfel materia în stare să redea alteori atâta frumusețe. Făptura aceasta se apropie șchiopătând, mișcându-și anevoie numeroasele brațe subțiri, întrerupte adesea de încheieturi. Peste trupul încovoiat și nesigur, capul se înălța cîteodată cu o inexplicabilă măreție iar trăsăturile tuluburi se linișteau uneori sub impreriul parcă al ochilor misterioși, uimitori de mari, aruncînd lumini diferite.”

Am regăsit în acest personaj nu doar admirație față de caracteristicile ei neobișnuite, ci și o dorință de a o avea mai mult în prim plan, de a citit mai mult despre cine e și ce face, fără restricții. Cred că tocmai îndrăzneala ei de a fi copilăroasă, dar și „obraznică” în prezența unui personaj masculin și, teoretic, mai puternic, mi-au atras atenția. Pentru mine, Bla este asemănătoare unei zeițe a vegetației, o îndrumătoare a viselor sub efectele hipnotice ale „parfumurilor” din plante, o forță pe care semenii ei au ascuns-o între pereți opaci, departe de privirile și înțelegerea celorlalți. 

„Cine o văzuse lucrînd, cu brațele ei multe și delicate, istorisea lucruri uimitoare.”

„Jalnică și supremă operă, unica mea divinitate.”

Un personaj aproape mereu în antiteză, Bla e o făptură gingașă și puternică, căreia nu-i e frică să-și umilească în joacă vizitatorul, asupra căruia știe că are o putere greu de explicat. Există un joc masochist care o distrează, își revendică puterea prin alte mijloace. În același timp, întrebările intense și dilemele pe care le are vizitatorul și prietenul ei despre ea par uneori ridicole. Cred că Bla ar trebui să existe în adevărata ei formă fără a fi analizată obsesiv, să se poată plimba pe continente așa cum își dorește. Momentan e doar o prizonieră a preocupărilor și egoismului vizitatorului său.

(notițe și fragmente – însemnări despre Bla)

(notițe și însemnări despre Bla – prima mea notiță despre Bla)

Câteva cuvinte despre Mra:

„Legătura spirituală între ei era bazată pe respect și admirație.Totuși, în limbaj globusian, aceasta era iubirea în adevăratul sens al cuvântului.”

„Conducătorul știa că bătrâna globusiană îi este într-un fel superioară lui, îi fusese întotdeauna ca putere de concentrare și, inițial, ca experiență.”

Mra este o făptură fără descrieri neobișnuite din punct de vedere fizic, dar nici ei nu i se oferă un loc mai de „seamă” în societatea globusiană. Aceasta are un statut de oracol, poate să-i arate lui Amon viitorul, iar el îi folosește înțelepciunea pentru a-și pregăti cât mai bine următorii pași. Mra știe mai multe decât oricine și îmi inspiră statulul de preoteasă, o privesc ca pe o figură aproape religioasă, înconjurată de fum și arome condimentate. Atât acest fost partener al său, cât și fiul ei îi accesează puterile în momente de mare introspecție. Mi-aș fi dorit să cunosc mai multe viziuni ale ei despre viitorul planetei Globus, despre marea ei introspecție. De aceea am creat personajul hibrid al poemului speculativ – pentru a mă putea apropia mai mult lumea interioară a acestor personaje și a o explora.

Am observat cum personajele masculine vizitează cele două femei cu scopul de a se consulta sau de a se inspira. Cred și că cele două sunt prețuite de semenii lor masculini, însă mereu a fost clar că timpul pe care îl dedică lor este unul foarte limitat, departe de privirile curioase, aproape pe ascuns, în secret sau foarte subtil.

„Amon aflase în Mra un sfătuitor prețios cu o infailibilă capacitate de a judeca situațiile.”

„Prietene și părinte al orașului, murmură domol Mra, cînd se aflară împreună. Am făgăduit să-ți arăt un crîmpei al viitorului. Iată-l:…”

Și câteva cuvinte despre lumea poemului:

Civilizația globusiană se autodistruge și se recreează constant, dar în acest nou scenariu, societatea schimbată, egalitară, se află în ultimul ei ciclu. Personajul meu trece printr-un doliu pentru ceea ce urmează să se întâmple, distrugerea civilizației globusiene pentru ultima oară. Perspectiva din care își trăiește ultimele clipe este una eliberatoare: trăiește acum într-o societate în care cei marginalizați și-au recuperat drepturile fără o distrugere în masă, care să pună în pericol viața de la suprafață în care și-au dorit să trăiască. Structura creativă este o rescriere a destinului globusian nu imediat după acțiunea romanului, ci dintr-un punct alternativ, deschis către a fi explorat și descoperit. Este finalul acestei lumi paralele, cu amintiri directe din universul în care există Mărirea și decăderea planetei Globus așa cum o știm.

(eu citind romanul – intervenție cu doodle de prietenul meu pe un sticky note)

O urmărim pe Bla sau Mra cum descrie ceea ce a rămas și cum se pregătește de propria moarte. Pentru că romanul este presărat de așteptarea autodistrugerii, iluzia sau realitatea vieții veșnice, simt că totul este sub presiunea de a se salva pentru totdeauna. În scenariul nou pe care îl prezint, poate personajul principal deține viața veșnică, dar dorește să se elibereze de ea, poate Globus trece printr-o decădere cauzată de schimbări climatice extreme, poate destinul a fost rescris între timp, posibilitățile pot fi create de fiecare dintre noi.

În același timp, acest proces descrie și neputința sau tragedia pe care o simt eu însămi în fața situației climatice și a viitorului pe planeta noastră. Mă frământă și pe mine adesea, prea des, senzația de a fi arsă sub un soare arzător care marchează sfârșitul unei societăți.

• „Globusienelor noastre le stă întotdeauna bine când suferă. De pildă, când suferă singure în mijlocul naturii.”

• „Drumul ultim al fiecărui globusian se săvârșea cu simplitate, desăvârșita reculegere dînd mișcărilor solemnitatea necesară.”

*ceea ce propun eu ca variantă de memorie speculativă pentru Globusul acesta este o eliberare, nu o condamnare la moarte.

*personajul nu se gândește cu groază la final, ci ca la un pas necesar mult așteptat; m-am gândit la un final alternativ într-un univers speculativ, care ajută personajul să se vindece din procesul aproape nesfârșit și violent prin care se distruge Globus în roman.

consolare 1. boarea despărțirii

mă renasc într-o lume pe care am zărit-o în viitor

și mă macină un gând neașteptat, îndrăzneț

și cumva foarte vechi 

în clipele eterne în care mă rătăcesc

printre plantele carnivore

neobișnuita apăsare a văzduhului

înlesnește și îmi oferă liniște

dizolv în aer din mâinile mele slăbite

ușoare arome, ușoare atingeri care 

îmi tulbură gândurile, dar mă eliberează

din cușca opacă a timpului

mă îndrept către rezervația de sfincși

acum goală de când s-au regăsit

iar în călătoria lor nu mai au

nevoie de mângâierea mea

grădina fericită și fără stăpân

e acum înțesată de ierburi violete

în care mă înțep, dar de care nu mă feresc

– sunt arome proaspete din trecut

aparatul de transmis imagini

e pus deoparte cât timp străbat

șantierul experimental care e acum 

al celor de la subsol, la suprafață

le-am oferit înțeleptele unelte

să continue ceea ce au ajutat a clădi

să lucreze piatra mătăhăloasă în folosul lor

să mânuiască arta de a trăi

gândurile mele le transmit

printr-un labirint de tulpini înalte

pe care le-am crescut și îngrijit cu 

toate brațele mele o eternitate

tot ce-a fost este încă atent vegheat de sorii simetrici

și se derulează într-un univers paralel

decăderea planetei Globus este doar 

un șir de întâmplări infinite

trăim acum ultima reluare, mai adevărată

ca niciodată – aroma sfârșitului

mașinile domestice mișcă mici bulgări fosforescenți

în care citesc ultimele mesaje din misiunea Globus

totul se scaldă într-un apus dublu

și timpul devine stătut, plutitor

mă plimb printre plante mărețe 

șantierul despărților e o ruină 

în drumul de rocă transparentă 

muguri ai memoriei se nasc zilnic 

și activitatea pașnică a mașinilor 

mă întristează adeseori

câmpia continentului în formă de fruct

mă îmbrățișează în nemurire

sunt aceeași în fiecare versiune a acestei lumi

împart parfumul tare al simțurilor de dincolo

trăim acum descleștați de principii masculine,

infructuoase și bătrâne, țesem într-un flux mocirlos

lumea noastră finală 

scurtă explozie a ultimei generații

m-au considerat un monstru 

deși eram zeiță, preoteasă, stăpână

acum armele pașnice cu care mă atacai

îmi transmit ultimul tău mesaj: ești un fluture miraculos

șantierul despărțirii e gol

boala verde ne-a schimbat destinul

trăim pașnic pe planeta cu grădini suspendate 

afară, în limita orizontului

ceva e lesne în aer, eliberator

moliciunea timpului, finețea revoltei

privesc de la depărtare 

și aștept finalul nemuririi

ca o pulpă vegetală cărnoasă 

pe care o strâng între degete

mă gândesc la formalitățile

morții

permit acum timpului să numere eclipsele

până la sfârșit

când mă întind într-un somn răcoritor, profund

care mă păcălește că nu mă topesc sub sori

(coperta și bilețelele notițe/bookmarks)

(fragmente – atmosfera, personaje, obiceiuri globusiene) 

–

Corectură de corin.