„Georgiana, nu vrei să vii cu noi joia asta la biserică?” m-a întrebat Beni după ce a sunat clopoțelul pentru pauza mare. Îl refuzasem de atâtea ori încât începea să mi se facă rușine, mai ales la cât mă ajuta la mate, dar nu de asta am acceptat. Îmi explicase că la întrunirile de tineret vin doar adolescenți, că au loc separat de slujbele cu părinții și toată familia, care se țin în weekend. Chiar și pastorii de tineret erau, ei înșiși, tineri, era un loc fără nici un adult care să te critice sau să te judece, puteai veni îmbrăcat cum vrei, cu brățări colorate, cu tricouri necălcate, cu unghiile făcute.

Era ocazia perfectă să-mi port cămașa în carouri.

După ani de zile de purtat uniforme școlare, mă săturasem să fiu un manechin. Primii patru ani, rochița lălâie pepita până la genunchi, cu guleraș alb și năsturei la mâneci, peste care șorțulețul de culoarea cernelii se lega încrucișat la spate pentru a scoate în evidență faptul că sunt, desigur, fetiță. O uniformă care a rămas neschimbată din timpul comunismului, după cum mi-au confirmat albumele cu poze alb-negru ale familiei, și care mi se părea că ne transformă într-o armată de mini menajere. Până la urmă, care era diferența dintre noi și actrițele în costum de epocă ce jucau rolul de cameristă, în afară de culoare și, poate, lungimea mânecilor? Cu cât am crescut, mi s-a cimentat convingerea acestei asemănări, mai ales după expunerea la cosplayeri pe internet, la fetishuri cu maid outfits, la moda franco-japoneză stil lolita. Uneori, când veneam de la școală, mă prefăceam că șterg praful cu pămătuful din nailon în gradient curcubeesc, imaginându-mă într-un film vechi, până când mă certa mama să mă schimb în haine de casă, de asemenea destinate unei fetițe, bluzițe roz cu sclipici și pantaloni de trening cu tweety.

În gimnaziu am scăpat de uniforma albastră de menaj și am trecut la sarafane negre, simple, cu fusta plisată. Băieții, care înainte erau obligați să poarte costum întreg, acum nu mai trebuiau să aibă și pantaloni de stofă, puteau veni în blugi cât timp nu le lipsea sacoul. Treptat, cămășile albe sau albastre fără de care am fost amenințați că nu vom putea intra în școală s-au transformat în bluze și tricouri albe și albastre, apoi orice culoare sau model inscripționat, cât timp aveai ceva pe dedesubt. Eram clasa a opta, nimeni nu ne mai putea opri. Câțiva colegi au trebuit să-și comande altă uniformă din cauza creșterii, unii erau la a treia sau chiar a patra, una nouă în fiecare an. Eu aveam același sarafan negru din clasa a cincea, îmi ajungea puțin mai sus de genunchi pentru că mă înălțasem, dar eram la fel de botă ca atunci, nu crescusem semnificativ în greutate, nu făceam sport, nu-mi lățisem umerii. Mă strângea îngrozitor la sâni, care apăruseră și ei treptat, fără voia mea, dar îi țineam sub control cu o bustieră strâmtă, așa încât nimeni nu ar fi bănuit că aveam ceva sub pieptul sarafanului. Când a venit asistenta care ne controla periodic de păduchi, s-a uitat la mine cu milă și a bifat pe tabelul cu dezvoltarea caracterelor sexuale secundare căsuța sub care scria „incipient”. Toate fetele au primit, în rest, calificative pozitive. Toate fetele purtau sutiene cu burete și aveau sarafane care le reliefau corpurile. Am mers acasă și am căutat în dicționar ce însemna acel cuvânt. A fost prima dată când am simțit un fior legat de cum percep alte persoane corpul meu. Cum reușesc eu să le controlez percepția. Chiar și purtând haina feminină instituționalizată, am reușit să păcălesc asistenta. Poate că eram văzută ca o fată, dar eram o fată incipientă, încă nefinalizată, neformată de tot. Mai aveam o șansă. Puteam să schimb ceva.

Cămașa în carouri a fost prima haină pe care mi-am cumpărat-o fără părinți. Am mers cu Larisa la un magazin din centru de unde își luau băieții hanorace și teniși, în special cei care aveau skate sau bicicletă BMX. Adică băieți care îi plăceau Larisei și care nu o băgau în seamă pentru că, atunci când nu purta uniformă – deja un element stânjenitor – mama ei avea grijă să o îmbrace cu cele mai stupide hăinuțe, cu paiete și danteluță, chiar mai rău decât pe mine. Dacă eu mă mai salvam cu adidașii albi, neutri, și pantalonii cargo cu multe fermoare, luați pe motiv că am nevoie de buzunare extra pentru chei, telefon, pix, ea trebuia să poarte mereu fuste și o gentuță lucioasă pe umăr în care abia îi încăpeau ochelarii de soare. Încercase de nenumărate ori să negocieze cu ea, să îi explice că după șase ore de stat în sarafan voia libertatea de a-și desface picioarele fără să i se vadă chiloții, dar era de neconceput pentru doamna Dana – „uite, și pe bicicletă e mult mai ușor să te dai cu fustiță, nu te încurcă cu nimic, de ce nu vrei să stai ca o domnișoară?” și îi mai strângea codițele împletite pe care nu o lăsa să le desfacă pentru că „știi că ți se unge repede părul, nu e cazul să-l ajuți și tu cu mâinile alea murdare”. Ne săturasem să stăm pe trotuar, lângă rampa pe care făceau băieții trucuri, îmbrăcate ca niște copile de grădiniță, cu picioarele încrucișate și mereu în alertă să nu ni se vadă ce nu trebuie. Plus, Larisa voia să se remarce. Și-a desfăcut părul lung, de prințesă Disney, și m-a târât după ea la magazin, nu înainte să facem un ocol pe la bunicii ei, de la care am făcut rost de bani „de shopping”. Îmi plăceau bunicii ei, ne serveau mereu cu înghețată și cola, deși nici eu, nici ea nu aveam voie să bem sucuri carbogazoase, și îi dădeau Larisei bani cu duiumul sub tot felul de pretexte, bani care ajungeau inevitabil și la mine, ba sub formă de snacksuri și brizbrizuri, ba direct, pentru că Larisa nu putea risca să se întoarcă cu restul acasă.

Când a văzut-o doamna Dana în seara aia, am crezut că o să facă infarct. Tricou larg negru, blugi cu lanțuri, vanși. Pentru mine nu mai rămăseseră bani decât pentru o cămașă, dar nu mă supăram. I-am înapoiat a doua zi oricum, după ce ai mei mi-au făcut scandal că am acceptat un cadou de la colega mea și nu e normal să mă bag în datorii la străini de la vârsta asta. Doamna Dana nu a murit, nici influența ei tiranică, dar a început o luptă între ea și bunici, iar Larisa a primit până la urmă undă verde să se îmbrace cum vrea ea în timpul săptămânii, cât timp mergea frumos îmbrăcată sâmbăta în parc la promenadă cu rudele și duminica la țară la biserică. Am ajutat-o să își vopsească în negru, cu ojă de unghii, bicicleta roz. De ziua ei urma să primească un skateboard de la bunici. Era pe drumul cel bun.

Ai mei nu aveau bani să îmi reînnoiască întreaga garderobă, care era aproape neschimbată de ani de zile. Dacă încă îmi erau bune, de ce să le arunce – era logica lor. Și aveau dreptate, din punct de vedere economic. Cămașa cea nouă era un fapt împlinit, nu aveau ce face în privința ei în afară de mustrările de rigoare. Dar dacă puteau să amâne manifestarea personalității mele adolescentine prin îmbrăcăminte, încă puțin, cât de mult, era ideal. Nu conta că râdeau skaterii de mine, nu conta decât să nu fac risipă; nu conta că nu mai eram de vârsta imprimeurilor cu Barbie, dacă bluza îmi intra încă pe gât, o puteam purta prin casă, chiar dacă mânecile începeau să-mi fie scurte etc.

Îmi era frică să port cămașa în public. Poate tocmai pentru că reprezenta simbolul independenței mele în expansiune, care mă entuziasma și mă speria în egală măsură. Era singura haină cu adevărat a mea, și asta îi dădea un statut special, nu voiam să pățească ceva. Dar mai era acolo, mult mai insidios, același sentiment pe care l-am simțit atunci când asistenta medicală mi-a numit dezvoltarea incipientă. Când am luat cămașa pe mine prima dată, în fața oglinzii din baie, mi-am dat seama că mi-era puțin largă, iar pieptul meu era și mai puțin vizibil decât de obicei. O cămașă bărbătească, pe trupul meu firav, mă transforma într-o ființă androgină. Mi-am scos agrafele din păr și mi l-am prins într-o coadă joasă. Umbra de deasupra buzelor, pe care încă nu mă învățase nimeni să o elimin, îmi accentua ambiguitatea feței. Aș putea fi lejer un skater din parc, mi-a trecut prin cap și inima a început să-mi bubuie. Am început să-mi schimonosesc fața, încercând să găsesc o postură masculină, un unghi din care oasele mele să pară mai ascuțite, să produc o privire intensă care să nu trădeze veselie sau bunătate. Sau slăbiciune. M-am imaginat fermier într-un film american, călare pe tractor, desfăcând o bere, trăgând cu pușca. Mi-am suflecat mânecile cămășii. Am scuipat în chiuvetă. Ochii îmi străluceau. Mă simțeam vie. Viu? Nu știam dacă am voie să mă gândesc la mine în alți termeni. Înainte să pot să ajung la o concluzie, am auzit „Georgianaaaa, ai căzut în veceu?” și m-am schimbat rapid în pijamaua cu pisicuțe ca să eliberez baia.

Am continuat să îmbrac cămașa în momente de singurătate, acasă. Carourile în nuanțe de albastru și kaki mi se păreau formate din dungi încărcate de semnificație, iar la intersecția lor se afla răspunsul la frământările mele.

Am întrebat-o pe Larisa dacă vrea să vină cu mine la biserica lui Beni. Știam că familia ei era ortodoxă la modul serios, nu ca ai mei, care nici la Înviere nu aveau chef să meargă fără să-i împingă bunicii de la spate. Probabil doamna Dana n-ar fi lăsat-o să vină la pocăiți. Spre surprinderea mea, a zis că nu contează, o să bage o minciună, o să-i spună că mergem la o întâlnire YMCA, până la urmă tot ceva de genul era, nu? Pastor de tineret, lucrător de tineret, practic și neoprotestanții erau tot un fel de sectă cu origini americane, la fel ca organizațiile de voluntariat. Nu știam de unde avea Larisa toate ideile astea, dar m-am bucurat că mă însoțește. Puteau fi ce voiau ei să fie, sectă, organizație, biserică, cât timp îmi ofereau un spațiu în care să îmi manifest, pentru prima dată, noua imagine. Iar dacă ceva mergea prost, pur și simplu îi spuneam lui Beni că nu mai vin data următoare și gata. Nimeni nu urma să mă țină minte, era un spațiu virtual, o simulare.

Când i-am zis lui Beni în clasă joi dimineață că am mai convertit pe cineva, a fost în extaz. Larisa începuse în perioada aia să-și împletească ațe colorate în păr și să-l poarte doar desprins, ba chiar pusese mâna pe creion dermatograf și se făcea cu negru pe la ochi când ieșeam după ore. Beni m-a asigurat din nou că prietenii lui de la biserică sunt foarte open-minded și am rămas că ne vedem la locație cu zece minute înainte de întrunire.

Biserica era, de fapt, un spațiu închiriat într-o clădire în care se țineau cursuri de dans și aveau sediul câteva firme micuțe. Sala avea o oglindă imensă pe toată suprafața unui perete, iar pe margini scaune de birou împrăștiate pe care, când am ajuns, lumea le aranja în mijlocul sălii cu fața spre oglindă. L-am văzut pe Beni, care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, apoi a început să ne facă cunoștință cu ceilalți tineri.

Aveam blugii cargo, adidașii albi, și cămașa în carouri. Îmi pusesem o brățară de piele bărbătească pe mână și un lanț cu un dinte de rechin, luat de la mare acum câțiv ani, la gât. Părul, prins lejer într-o coadă la spate, așa cum am decis că arată cel mai ambiguu, așa cum îl poartă metaliștii. Mă priveam încontinuu în oglindă, dădeam mâna cu oamenii, mă prezentam „Georgi, încântat”, închizând abrupt gura ca poată să-și imagineze că am mâncat din greșeală „ă”-ul ca să-mi dreg vocea. Larisa nu părea că observă, era și ea copleșită de atâta lume nouă. Am văzut-o la un moment dat cu gura căscată pentru o secundă, ca apoi să-mi dau seama că unul dintre membrii congregației era chiar unul dintre skaterii pe care îi admira cel mai mult pe rampă. Hainele noastre nu păreau ieșite din comun în spațiul lor, ba chiar dimpotrivă, cei de vârsta noastră păreau mulți în zona de punk, cu frizuri variind de la simple la emo-scene, chiar și câteva din fete aveau bretonul asimetric specific.

Seara a trecut repede. Nu țin minte mare lucru, doar că s-a cântat și s-a vorbit, întâi a cântat trupa – cu tobe și chitară scoase dintr-un dulap – apoi am cântat toți în cor cu mâinile în aer un cântec religios cu versuri ciudate. S-a vorbit despre Isus și decizii în viață, pastorul a ținut un discurs și toată lumea a fost impresionată și a aplaudat, deci probabil era un discurs bun. În schimb, mă uitam la oameni, le studiam hainele, accesoriile, frizurile, mișcările. Mă uitam la ei în oglindă, mă uitam apoi la mine. Oare ce credeau despre mine? Păcălisem măcar o persoană?

La finalul programului, lumea și-a pus suc în pahare de unică folosință și a început să socializeze înainte de plecare. Larisa a mers să ne pună și nouă niște fanta de portocale și am rămas cu ochii la oglindă, ca în transă. A venit la mine un băiat care părea să aibă o dizabilitate. Am observat că lumea se uita îngrijorată când a luat-o în direcția mea, și am auzit șușoteli din grupul de lângă dulap. Până să îl ajungă din urmă cineva – probabil sora sau verișoara lui – a apucat să îmi întindă mâna și să mă întrebe puțin stâlcit cum mă cheamă, dacă am mai fost vreodată la biserica de tineret, pentru că nu m-a mai văzut, și apoi, chiar când însoțitoarea lui era lângă noi, a zis „Da’ tu ești fată sau băiat? Ai zis că te cheamă George?”. Mi s-a luminat fața fără să vreau și aproape că i-am răspuns „Tu ce crezi?” când fata mi-a pus mâna pe umăr și, cu o expresie rușinată, și-a cerut scuze pentru băiat, apoi l-a certat „Tu nu vezi că are cercei domnișoara?” și veselia mi s-a risipit. Uitasem de cercei.

Larisa a adus sucul, apoi a venit și Beni să ne întrebe cum ni s-a părut seara și să se asigure că băiatul nu m-a deranjat, se pare că avea un obicei să meargă la oameni și să-i bată la cap cu întrebări ciudate. L-am asigurat, la fel ca pe însoțitoarea băiatului, că nu m-a deranjat cu nimic. A venit și pastorul să ne mulțumească pentru prezență și să ne spună că ne mai așteaptă.

Pe drumul spre casă, am bârfit pe toată lumea. Larisei i se părea extrem de amuzant cum își ridicau toți mâinile în aer și strigau afirmații despre Isus ca și cum ar fi fost o persoană reală, prezentă în sală. Nu înțelegea cum putea cineva să ia așa în serios un personaj biblic și să îl transpună în modernitate. „Ai văzut că aveau și brățări cu WWJD? Știi că înseamnă What Would Jesus Do?” I se părea hilar că biserica avea merch, ca o trupă. „Dar nu e la fel și la noi? Nu se vând lumânări și rozare și cărticele de rugăciuni?” am întrebat-o. „Da, OK, dar nu am văzut pe nimeni în parc să poarte rozar când face un ollie”. Și mie mi se părea bizar aerul de la biserică, în retrospectivă, dar Beni și prietenii lui fuseseră drăguți cu noi și mă simțeam prost să râd de ei și religia lor. „Nu-mi spune că mai vrei să mergi! Eu aș avea motive, l-am văzut pe Filip acolo, dar nici pentru cel mai interesant băiat din lume n-aș mai călca la nebunii ăia. Eu sunt atee, m-am convins.”

Am vrut să-i răspund, să-i zic că nici eu nu cred în religie, dar nu pot să-i zic asta lui Beni, s-ar supăra pe mine și nu mi-ar mai da tema la mate, dar chiar atunci veneau spre noi pe trotuar niște băieți puși pe rele. Erau un grup de trei, cu un pas vioi și voci stridente care mă făceau să mă întreb dacă erau beți, iar la lumina felinarelor arătau amenințător, deși probabil nu erau cu mult mai mari decât noi.

Am avut dreptate. Când erau la câțiva metri, cel din mijloc a strigat ceva și a arătat cu degetul spre mine. Larisa m-a prins de mână. Am așteptat să treacă, iar după ce am pus suficientă distanță între noi ca să mă simt în siguranță, am procesat conținutul strigătului. „Ce căcat, coaie, ăla e băiat sau fată?”.

A fost prima și ultima oară când o hărțuire stradală m-a făcut să mă simt bine. Am început să râd prostește, Larisa mi-a zis că sunt în stare de șoc și m-a ținut de mână tot drumul spre casă.

A doua zi, am luat cămașa în carouri la școală, peste sarafan. Am convins-o pe mama să îmi dea jos cerceii grei, de aur, pe care îi purtam de la naștere. Am întrebat-o pe Larisa dacă ar mai fi prietenă cu mine dacă aș fi băiat. A zis că da.

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian

Redactare de Agu