Geo își împarte zilele în lucruri pe care le urăște și lucruri cu care e sincer okay, pentru că nu îl deranjează cu nimic: se simte okay dacă se trezește când soarele e pe cer, dar apartamentul nu e cald. Urăște țânțarii care intră prin geamul prost asamblat în 1930 sau care o fi fost anul în care a fost construit complexul „istoric” în care locuiește. Se simte bine dacă nu îl doare nimic atunci când se ridică din pat și detestă când trebuie să își folosească bastonul doar ca să ajungă până la baie. Se simte în regulă când iaurturile sunt încă în termen în frigider, dar vrea să dea foc la întreaga stradă dacă vede că kiwi-ul pe care l-a cumpărat „pentru că sigur îl va mânca” a putrezit.

Mirosul de cafea obișnuia să fie unul dintre acele lucruri care aproape că îi punea un zâmbet pe buze dimineața – ritualul de a pune capsula de flat white în aparat, de a apăsa butonul și a aștepta să i se prepare lichidul zeilor în fața ochilor este singurul pe care îl respectă cu religiozitate chiar și în zilele nefericite. Și totuși… și, totuși, nu își mai poate bea cafeaua în pace de când s-a mutat vecinx său în apartamentul de lângă și a adus cu sine o întreagă cafenea artizanală improvizată. De atunci, mirosul de flat white nu e nimic mai mult decât aroma artificială de pepene, în comparație cu fructul proaspăt cumpărat de la o băbuță de pe marginea unui drum de țară – o imitație neinspirată. 

Atât Geo, cât și noux vecinx, au obiceiul de a-și bea cafeaua și fuma țigara pe balcon. Pe Geo nu îl interesează în general cine se mută în chirie lângă el, având parte de o duzină de vecini studenți ce au locuit acolo în cei 25 de ani ai lui de viață: de când era copil și stătea cu părinții, până la vârsta adultă când apartamentul i-a rămas doar lui și părinții săi au devenit parte din acel stereotip al celor care se pensionează devreme și se mută la țară, într-o casă construită de la zero. Lui Geo nu îi pasă că părinții lui au preferat să plece la aproape trei sute de kilometri distanță mai degrabă decât să rămână în oraș cu singurul lor copil, care tocmai descoperise că avea o boală cronică. Motivul pentru care nu îl interesa este pentru că nu le-a spus, pentru că știa că ăsta e visul lor și, în ciuda opiniei populare, nu e un monstru. Nu mereu. 

Însă când venea vorba despre noux vecinx… Nu există cuvinte în vreo limbă pe care Geo o cunoaște care să descrie ciuda pură pe care o simte cu flat white-ul său bășit când simte mirosul scos parcă dintr-o reclamă la cafea franțuzească și cel de vanilie al țigărilor pe care le fumează acea persoană, numită de Geo în mintea sa Pericol Public, PiPi pe scurt. Tot ce știe Geo despre PiPi sunt frânturi de informații, jumătate dintre ele fiind cel mai probabil inventate, ca atunci când încerci să-ți amintești despre ce e vorba în una dintre primele cărți citite în copilărie: PiPi ascultă nesănătos de mult Pink Floyd și ABBA, mereu între opt seara și două dimineața; vorbește foarte tare la telefon și foarte încet când are musafiri; poartă haine cu dantelă și flori, de obicei în cele mai absurde combinații, sau împreună cu pantaloni de trening gri. Nu știe cum arată la față, peretele ce le separă balcoanele fiind poziționat astfel încât trebuie să te apleci peste margine pentru a te putea uita cu totul înăuntrul balconului vecin. Geo ar putea jura însă că are cel puțin un piercing în nas, probabil septum, și un stick and poke pe coapsa stângă, dar asta doar bazat pe vibe-uri. 

Au existat momente în care Geo s-a supărat pe sine că nu e genul de persoană care să se ducă la vecinx său și să-i ceară o sută de grame din orice fel de cafea-miracol își face în fiecare dimineață. A realizat repede însă că schimbarea de comportament pe care ar trebui să o facă ar fi prea complicată și, în schimb, a făcut una mult mai simplă: a început să se trezească cu două ore mai devreme, când cerul de-abia începe să se lumineze, pentru a se bucura de cana lui de cafea fără sentimentul rușinos de ciudă care să o amărască. Nu consideră schimbarea rutinei sale un inconvenient, ci un simplu compromis pe care îl face pentru a-și păstra puținul de pace interioară pe care îl mai avea. 

Asta nu însemna însă că nu ura orice gând pe care îl avea despre PiPi. Abia aștepta să se termine anul universitar și să se mute, cum făcea toată lumea care locuia în apartamentul de lângă el. Doar nu e genul de poveste în care o să se petreacă un meet-cute cu colegx de palier, care cel mai probabil are un câine adorabil și care o să-i schimbe perspectiva asupra vieții, sau ceva. Geo nu are parte de asemenea povești, pentru că nimănui nu îi place un erou care, sincer, nu vrea să salveze sau să fie salvat, ci să se bucure de liniștea lui pe cât de deplin poate. 

***

În fața blocului, Geo putea vedea perfect Parcul La Lilieci. Era un parc construit între blocuri, un dreptunghi aproape perfect, delimitat de proprietăți din perioada interbelică, ce obișnuia să fie un cămin militar, dar care s-a reprofilat după revoluție. Nu făcea un obicei din a-și spiona vecinii, mai ales pentru că nu avea timp pentru asta cu toate traducerile pe care trebuia să le facă zilnic, dar uneori urmărea un câine anume, mare, alb și pufos, genul ăla de câine cu limba așa închisă la culoare încât arată de parcă e învinețită. Geo nu iubea câinii, dar uneori puteau fi okay, mai ales când se gândea că unul ar putea să doarmă peste picioarele lui și să le încălzească, când compresele și cremele nu aveau efect. 

În acea după-amiază de octombrie, Geo l-a văzut pe acel câine ieșind din blocul lui de parcă fugea de vampiri; practic vibra de energie – nu a zâmbit când i-a văzut rânjetul larg și limba scoasă, dar nici departe nu era. Aproape că nu a auzit soneria, concentrându-se prea mult să nu își schimbe expresia, însă din păcate nu avea cum să ignore acel musafir. Știa din experiență anterioară că cine îl aștepta în spatele ușii putea (și voia) să îi spargă ușa dintr-o singură lovitură de picior dacă era nevoie. 

Oftând, Geo îi deschide ușa Vivianei și face o plecăciune demnă de o balerină. Viviana râde de el și îl lovește cu punga de Lidl în cap, într-un gest tipic de întâmpinare a unei pisici de care ți-a fost incredibil de dor; Geo se încruntă, iar Viviana intră în apartament fără ca măcar să fie invitată. 

– Scuze, te deranjez cumva în propria mea casă? Ar trebui să plec?

– Nah, poți să stai. 

Viviana deja s-a făcut comodă pe blatul din bucătărie, scoțând pungile de fructe și legume împachetate separat. 

– Nu am cum să mănânc tot popcornul pe care l-am cumpărat de una singură.

– O onoare să iau masa în compania ta.

Geo i se alătură în bucătărie pentru a o ajuta cu despachetatul. Este una dintre zilele bune, în care durerea nu e altceva decât o amorțeală ușoară, sunetul unei viori secunde într-o orchestră. Viviana nu spune nimic de data asta când Geo îi oferă ajutorul, dar îl lovește peste mână când vrea să caute în traista ei, unde știe cu siguranță că se ascunde o oală cu mâncare. Ignoră cu desăvârșire privirea urâtă pe care i-o aruncă Geo, amuțind cearta recurentă, despre cum nu are nevoie de mâncare gătită, care e pe cale să înceapă, schimbând eficient subiectul. 

– Știai că vecinul tău pe care îl urăști are, gen, cel mai frumos câine de pe lumea asta?

– Poftim? 

– Daa, e așa mare și alb și pufos. Zici că e scos dintr-un basm. Și și câinele e drăguț.

– Viviana! Poftim?!

– Glumesc, zice ea râzând de expresia sincer șocată de pe fața lui Geo. Da, are un câine superb. I-am văzut la parter și am făcut cunoștință. Îl cheamă…

– Nu vreau să știu nici măcar un lucru despre viața lui PiPi, nici dacă are un câine, nici dacă are două capete. PiPi, adică, nu câinele. De când vorbești cu vecinii mei?

– De obicei nu o fac, zice Viviana ridicând din umeri. Dar mi-a complimentat insignele și am vorbit un pic despre mișcarea punk și cum e să fii trans în România, asta înainte ca câinele să se smucească în lesă și să o ia la fugă. A fost wild, zici că era un film.

– De ce ești așa?

– Prietenoasă? Sociabilă? În stare să vorbesc cu mai mult de două persoane într-o săptămână, una dintre ele fiind mama mea?

Geo nici măcar nu s-a simțit rănit de comentariul pe care l-a făcut, pentru că Viviana știe mai bine decât oricine cât de greu îi e să se facă plăcut destul de mult cât să întrețină o conversație, darămite o prietenie. E complicat să creezi conexiuni reale cu cineva când persoana respectivă se uită mai mult la bastonul tău decât la tine, sau întreabă dacă ți-ai revenit atunci când nu îl folosești; Geo se confruntă fie cu milă, fie cu lipsă de înțelegere (uneori chiar amândouă) când cunoaște pe cineva nou și pur și simplu preferă să nu treacă prin asta. Nici lipsa de încredere pe care o are Geo față de orice rețea de socializare care nu e Whatsapp sau Teams nu ajută crearea conexiunilor, și sincer Geo e okay cu asta. Nu îl deranjează. 

– În stare să îi dai numărul tău de telefon unui criminal.

– S-a întâmplat o singură dată și era vorba despre evaziune fiscală, ceea ce nici măcar nu ar trebui să fie o crimă în opinia mea. M-a dus în Marseilles cu banii ăia.

Geo își dă ochii peste cap și urmărește cum Viviana dansează prin bucătărie, încălzind piureul cu chiftele pe care l-a adus. Vine o dată pe săptămână cu cumpărături, cel mai apropiat Lidl fiind la aproximativ cinci kilometri și două mijloace de transport distanță, deci mult prea mult pentru Geo care nu are mașina, răbdarea sau condiția fizică necesară pentru acest traseu. 

– Ți-am adus capsulele de flat white.

– Ughhhhh.

– Hm? face Viviana curioasă, de parcă nu ar cunoaște intim războiul rece pe care îl are Geo cu singura cafea pe care o poate bea și pe care nu o mai suportă de vreun an încoace. 

– Nu ai reușit să tragi de limba lui PiPi până ți-a zis ce cafea bea, cumva? Măcar atât să faci dacă îți ofer ocazia să stai în compania mea.

– Vai, regele meu. Scuze că respir același aer ca dumneavoastră, Viviana scoate prima farfurie încălzită și o pune pe a doua în microunde. Presupun că o să țin pentru mine numele brandului de cafea pe care l-am aflat, domnia voastră nu are cum să bea un lichid de o asemenea inferioritate.

– Ești incredibilă, spune Geo, și știe că Viviana înțelege ambele sensuri ale expresiei fără să trebuiască să clarifice, când îi întoarce un zâmbet luminos ca un candelabru într-o peșteră. 

– Mie-mi zici? Hai, pun eu de popcorn și tu pornești videoproiectorul pentru episodul nou din dating show-ul la care ne uitam. Am uitat care. Știi tu mai bine.

– Normal că știu. Orele pe care le petrecem uitându-ne la emisiuni de căcat doar pentru a fi șocați că cei mai drăguți tipi sunt și cei mai nenorociți sunt singurele care mă fac să mă simt în viață.

Nici de această dată Geo nu explică ce vrea să spună, dar nu trebuie, pentru că zâmbetul un pic schimbat al Vivianei spune că înțelege.

Cerul e de un mov liliachiu când Viviana se ridică de pe canapea și se întinde, luând apoi cu ea farfuriile până în bucătărie. 

– Pot să stau peste noapte?

– Dacă nu te deranjează că mă trezesc la cinci. Geo se uită pe fereastră, încercând să pună un nume nodului pe care îl simte în gât. Anul universitar s-a terminat de ceva vreme. Nu știu de ce PiPi e încă aici.

– Poate a mai închiriat apartamentul un an?

– Nea Gigi nu îl închiriază niciodată doi ani la rând. Ceva ciudat se întâmplă.

– Aș putea să-l întreb pe F-…

– Taci. Nu. În niciun caz. Nu vreau să știu numele acelei pacoste.

– Nu e de parcă o să-l invoci dacă îi zici numele, nu e Beetlejuice.

Amândoi așteaptă pentru o secundă, de parcă în acel moment ar trebui să bată cineva la ușă, dar tot ce se aude sunt sunetele unei melodii de ABBA, surde în pereți, amuțite de insectele nopții. 

– Simt că ceva trebuia să se întâmple acum.

– Poate nu e genul ăla de poveste, ridică Viviana din umeri și închide cu un pocnet mașina de spălat vase. Cu norocul tău, PiPi o să fie pe veci o fantomă care te bântuie de fiecare dată când simți miros de vanilie și vezi dantelă, fără să fie măcar nevoie să-l fi văzut în întregime.

– Poate. Dar nu am fost niciodată un om norocos.

***

Trebuia să știe că discuția cu Viviana avea să invoce prezența lui PiPi în viața lui; sau poate era mirosul din cafeaua nouă pe care i-a adus-o ea, același ca cel care l-a bântuit pentru mai mult de un an. Era o zi proastă, când s-a trezit cu o oră mai târziu decât de obicei și în niște dureri infernale, care nu l-au lăsat să se ridice din pat până când soarele era deja sus pe cer. Nu doar atât, dar a stricat așa de rău cafeaua în dimineața asta încât avea cumva gust de nămol, soia și amoniac în același timp. Normal că acela a fost momentul în care cineva i-a sunat la ușă, pentru că nu poate avea deloc liniște pe această lume. 

Cu greu, Geo ajunge să deschidă ușa, folosind mai mult pereții și mobila decât picioarele pentru a se deplasa. Cel mai probabil poștașul sau curierul care a greșit ușa a plecat deja, însă Geo a deschis oricum, ignorând vizorul pentru că ar fi trebuit să se lipească de ușă pentru a-l folosi și a găsit o poziție foarte bună de sprijin unde era, trei sferturi folosind peretele și restul bastonul. Pe partea cealaltă îl aștepta o persoană cam de vârsta lui, ținând aproximativ o duzină de ghirlande orbitor de sclipicioase: avea un piercing în nară și purta pantaloni scurți de trening gri, de sub care se vedea un tatuaj aproape șters pe coapsa dreaptă. Puțin spus că Geo a recunoscut imediat cine era, fără ca măcar să se prezinte. 

– Hei, scuze că te deranjez așa devreme. Am nevoie de ajutorul tău. Well, nu chiar de ajutorul tău, dar mai mult să îți închiriez balconul pentru gen o zi. Ideea e că dau o petrecere și aș vrea să agăț…

– Cine ești? întrerupe Geo, mai mult dinți și sânge decât voce. 

PiPi clipește de câteva ori, probabil pentru că nu se aștepta la veninul din vocea lui Geo, însă apoi zâmbește și scoate un hohot de râs înecat, un „hehe” demn de un personaj de desen animat. 

– Right. Da, așa e. Uhm. Floyd, vecinul tău, stau la numărul…

– Te cheamă Floyd și asculți Pink Floyd? Cam clișeic.

– Cam dubios din partea ta să urmărești ce ascult, considerând că nu mă cunoști, răspunde Floyd cu o sprânceană ridicată. 

– Cam greu să nu o fac din moment ce pereții mei se zguduie de parcă o să fie transportați în partea întunecată a lunii șapte seri din șapte.

Floyd îl privește pentru o secundă interminabil de jenantă înainte să scoată un alt hohot de râs, foarte diferit de celălalt, de data asta plin de aer și obraji înroșiți. Ochii lui se fixează pentru o secundă deasupra ușii, unde Geo știe că este scris numele lui. 

– Scuze. Ești amuzant rău. Geo, nu? Fascinant nume.

– Iar tu ești deranjant cu aceste complimente care nu își au locul. Geo își dă ochii peste cap, fără să spună dacă acela e numele lui. 

– Nu aș zice că nu își au locul, mai ales dacă sunt cuvinte adevărate. Oricum, da, voiam să agăț ghirlandele astea de gratiile de la balconul tău și de cele de la balconul meu, dacă se poate. Sora mea vine în vizită pentru prima dată și aș vrea să fac locul cât se poate de primitor pentru ea.

– Cu ghirlande așa sclipicioase încât pot fi reperate din spațiu? Unul dintre genunchii lui Geo a început să amorțească de când stă în picioare, așa că își sprijină mai bine greutatea de perete. 

– Nu am mai văzut-o de cinci ani. Era asta, sau o stea cu numele ei, dar nu cred că vreun astronom ar vrea să studieze o stea numită Dochia. Groaznic nume de pronunțat în alte limbi.

– Dochia și Floyd. Părinții voștri au tras numele astea de pe bilețele, sau? 

Geo îi urmărește ochii lui Floyd în timp ce se încrețesc la colțuri, doar că nu se poate concentra pe asta atunci când încearcă să adapteze numele „Dochia” într-una dintre cele cinci limbi pe care le stăpânește aproape la perfecție. Chiar sună cumva dubios în toate. 

– Mi-am ales numele ăsta și sincer nu am mai auzit pe nimeni care să-și fi bătut atât de mult joc de el în primele cinci minute de când ne-am cunoscut pe cât o faci tu. Chestia asta merită un premiu. 

Floyd ar trebui să glumească când zice asta, dar Geo nu poate fi niciodată sigur, așa că încearcă un:

– Îmi… cer scuze?

O altă liniște infernală, destul de lungă cât să-l facă pe Geo să-și dea seama de tenta ofensată pe care a luat-o tonul său în întrebare, doar ca pereții să înceapă să se zguduie în hohotele de râs pe care le scoate Floyd. Geo rezistă tentației de a-și acoperi urechile și se uită în schimb în celălalt capăt al palierului, de unde a început o serie de lătrături entuziaste. Cumva, Floyd găsește respectul necesar să se oprească din râs destul de mult cât să se uite cu o tandrețe dezgustătoare în ochi spre ușa care trebuie să fie a lui. 

– Layla suferă de lipsă de atenție în stadiu terminal, remarcă Floyd, mai mult pentru sine. 

– Numele câinelui tău e Layla? E puțin cam normal, considerând tendința familiei tale.

– E de fapt un semi-acronim la „Lay All Your Love On Me”. Dar Laylom sună ciudat, așa că… 

Geo nici măcar nu are un răspuns pentru asta, atât de șocat e, însă Floyd reușește să schimbe subiectul fără să pară rușinat în vreun fel de confesiunea sa:  

– Acum observ că nu mi-ai răspuns la întrebare.

– Întrebare. răspunde Geo, și apoi își dă seama că intonația folosită este încă o dată greșită. Sincer, în acest moment, singurul lucru care poate să îl scape de rușine ar fi ca un hău să se deschidă în podea și să-l înghită cu totul. 

– Pot să atârn ghirlandele astea de la balconul tău până la al meu?

Probabil este de la emoțiile extreme prin care a trecut în dimineața asta, sau de la faptul că ochii de un albastru aprins ai lui Floyd îi amintesc de venele mamei sale când spăla vasele până i se umflau mâinile, sau de la durerea care ușor-ușor se ducea de la picioarele lui până în spatele pleoapelor și făcea lumea să se clatine puțin. Indiferent ce era, Geo aproape că nu și-a recunoscut propria voce când a spus: 

– Doar dacă îmi repari cafeaua. Nu știu cum o faci tu, dar nu am mai ars atâta cafea în viața mea și ție îți iese mereu cum trebuie.

Floyd nu a remarcat obiceiul prost de a-l urmări chiar și când își bea cafeaua, cel puțin nu cu voce tare. A ridicat însă aproape imperceptibil o sprânceană blondă și și-a lăsat gropița să apară, cumva fără să zâmbească cu totul. 

– Avem o înțelegere, se pare.

***

Cumva, de când Floyd i-a făcut acea primă cafea, a decis că el și Geo sunt prieteni. A început să vină de cel puțin trei ori pe săptămână în vizită, cu jocuri de masă și dulciuri din copilărie de care Geo era sigur că nimeni în afară de el nu a mai auzit. La un moment dat, și-a dat seama că lui Geo i se pare okay când vine cu Layla, așa că, surprinzător, a început să o aducă de fiecare dată; și-a mai dat seama și că Geo detestă treningul gri, așa că se îmbrăca cu el de fiecare dată. Cumva, Floyd reușea să îl facă să vorbească câte-n lună și în stele, despre jobul lui de traducător la unele dintre cele mai importante ziare din lume, împrăștiate pe trei continente diferite; despre cum îl afectează statul singur când trebuie să se confrunte cu artrita reumatoidă, dar, mai ales, cum nu este în stare să facă o cană de cafea care nu necesită simpla introducere a unei capsule într-o gaură. 

– Cred că este o abilitate cu care te naști și dacă nu o ai, mori sau îți cumperi un aparat de cafea. Am ales opțiunea mai puțin complicată.

– Nu ai fi fost în stare să te descurci dacă te-ai fi născut acum cincizeci de ani, atunci când nu existau jucăriile astea, remarcă Floyd în timp ce duce cănile de cafea pe balcon. 

Cel puțin una dintre vizitele săptămânale presupunea băutul cafelei împreună, la ora la care își bea de obicei Geo cafeaua, adică atunci când soarele nu este încă pe cer. Nu a fost în stare să îi zică de ce o bea așa devreme, ci doar a oferit această informație pentru a-l face pe Floyd să își dea seama ce persoană stranie este; evident, nu a funcționat. 

– Probabil mi-aș fi băut toate cafelele la restaurant sau ceva de genul ăsta, zice Geo, în timp ce o lasă pe Layla să iasă înaintea lui pe balcon, după care o urmează pe unul dintre fotolii. Asta când aș fi putut.

– Sau poate aș fi fost eu acolo, să îți fac cafeaua ca acum.

Geo îi aruncă o privire cu colțul ochiului și inima i se strânge în piept când își dă seama că Floyd nici măcar nu se uită la el, ci în jos, cu zâmbetul lui sfios ce e compus doar din gropițe și pistrui îmbujorați. Te crezi prea important.

Floyd scoate limba la el și așază cănile de cafea pe măsuța veche, puțin ciobită, cu un model de pisici colorate pentru el și una aproape nouă, cu mânerul larg pentru a fi mai ușor de apucat pentru Geo. 

– E atât de greu de crezut că ceea ce avem noi poate fi recreat? O iterație a ceea ce avem noi într-un univers paralel?

– Ai de gând să îmi zici că ești un vampir, iar eu sunt partenerul tău care mereu moare de tânăr, dar se reîncarnează și se îndrăgostește de tine la nesfârșit?

Floyd râde, pentru că înțelege la ce face Geo referință, considerând că el l-a obligat pe acesta să se uite la materialul sursă. 

– Sau poate că suntem suflete pereche, legați de o sfoară roșie invizibilă?

– Îmi place teoria asta, încearcă Floyd să glumească, dar nu sună foarte mult ca o glumă. Geo își macină creierii în fâșii în încercarea de a nu-l lăsa pe celălalt să vorbească. 

– Sau poate ești un călător în timp, care încearcă să prevină ceva groaznic care o să mi se întâmple.

Layla își lasă urechile pe spate și își ridică imensul cap pentru a se uita fix la Geo când spune asta, dinții săi la vedere într-un mârâit surd. Geo este sigur că atunci când se va uita la Floyd ceva o să se întâmple, o să roșească sau o să se bâlbâie sau o să se uite într-o parte și cumva Geo va ști că avea dreptate, iar chestia asta nu o să-l lase să doarmă noaptea până când va afla adevărul în cel mai tensionat și nepotrivit moment. Dar niciuna dintre teoriile astea nu se întâmplă. Floyd flutură o mână în jurul capului lui Geo, pe unde zboară o molie, iar Layla se liniștește; Geo se uită la el și Floyd îl privește serios, cu ochii lui de floare de nu-mă-uita, și îl ia de mână. 

– Sau poate că nu e genul ăla de poveste. Poate că sunt aici pentru că vreau să fiu aici. Te-ai gândit la asta?

– De ce m-aș gândi la asta? Eu nu sunt genul de persoană căreia i se întâmplă chestii bune fără voința unei puteri nevăzute și imprevizibile, cum ar fi dumnezeu sau un tip de 23 de ani care scrie povești pe schițe de Wattpad pentru platforme literare queer.

– Sunt o chestie bună care ți s-a întâmplat? întreabă Floyd, iar Geo dă din cap și își trage mâna dintr-a lui. 

– Nu știu cine a zis asta. Ești un junghi în coasta oricui are ghinionul de a vorbi cu tine.

Floyd nu spune nimic, dar continuă să îl privească. Geo găsește cumva îndrăzneala să se uite înapoi, să intre în mintea lui, unde informațiile aproape imaginate despre el pe vremea când încă purta numele de PiPi s-au estompat și au devenit adevăruri care au prins rădăcini strânse în jurul pieptului lui. Știa acum că asculta nu doar ABBA și Pink Floyd, dar și muzică jazz din anii ’50, de obicei la căști, când își face proiectele pentru Facultatea de Arhitectură. Știa acum că hainele înflorate și dantelate sunt pentru zile în care s-a săturat să fie perceput ca un bărbat, chiar dacă așa se simte în majoritatea timpului, iar treningul gri era ca un fel de normalitate pentru el când toate celelalte noțiuni despre identitate și gen se simțeau foarte departe. Știa acum că nu a mai văzut-o pe Dochia de când le-a spus părinților lui că e gay și trans, iar Dochia a trebuit să aștepte până a făcut optișpe ani pentru a-l vedea din nou. Știa acum că tatuajul stick and poke de pe coapsă e Ceahlăul, de unde venea el, în onoarea surorii lui și a legendei ce i-a dat numele; știa că pierce-ul din nas e al treilea, dar Floyd nu i-a spus ce s-a întâmplat cu (sau unde sunt) celelalte două. 

– Scuze. A fost urât din partea mea să zic asta. Nu ești un junghi, neapărat… poate un spin.

Floyd dă din cap la auzul vorbelor lui Geo și pune o mână în jurul lui, trăgându-l mai aproape. 

– Și tu ești unul dintre lucrurile bune care mi s-au întâmplat, Geo, îi șoptește el în păr. Mâna sa miroase a tutun vanilat și viorele. Chiar dacă mai trebuie să-ți exersezi scuzele.

***

– Cum îți sunt oasele azi?

– Funcționale, momentan.

– De la unu la zece?

Geo își dă ochii peste cap. 

– În care unu e dansez coregrafia de la Rasputin fără greșeli și zece e nu mă lasă să trimit un mesaj fără să urlu?

Floyd îi zâmbește și e de parcă ochii îi înfloresc. Cumva, arată mai albaștri decât de obicei, sau poate doar mai ascuțiți. 

– Sigur.

– Patru. Cred că aș putea să încing o Brașoveancă dacă asta aveai în plan.

– Perfect. Hai cu mine.

Floyd îl apucă de mână și îl conduce până la lift, lăsând ușa să se închidă în spatele lor cu un zgomot surd ce sună ca o felicitare. Când ajung în holul de la parter o găsesc pe Layla așteptând cuminte la ușă, lesa ei legată de mâner. Lângă ea este o geantă din care se vede colțul unei păturici de picnic. 

– Voiam să te scot la o întâlnire La Lilieci. Ai fi interesat?

Geo este sincer interesat de cum ar fi dacă și-ar lua zborul prin acoperiș în acest moment. Se uită la Floyd de parcă chiar are două capete. 

– Puteai măcar să-mi zici să mă schimb de capot, a indicat el spre halatul bătrânesc pe care îl avea peste pijamale. 

– Nah. Adaugă la șarmul întâlnirii spontane. Deci, vrei? Am făcut o salată cu fructe și frappe-uri cu vanilie. Nu știu de ce am impresia că îți place gustul.

Așa s-a trezit Geo în parcul din fața blocului, pe o pătură în carouri verzi și negre cu Layla odihnindu-se pe picioarele lui. Floyd îl lasă să ia ultima bucată de kiwi în timp ce îi povestește despre legenda parcului La Lilieci, care a fost fondat de o familie veche de boieri din Țara Românească, mai târziu aceștia fiind acuzați de vrăjitorie și scăpând de execuție prin puterea de a se preschimba în lămpile care luminează parcul astăzi. Noaptea este singura dată când mai sunt prezenți, dar doar pentru cine stă și îi ascultă. Se spune că acest complex de blocuri a fost construit de o echipă de arhitecți care le-au auzit glasurile și au construit locuințele cu promisiunea că vor primi o viață veșnică și alte puteri vampirești, doar ca la finalizarea construcției să dispară toți cu desăvârșire. 

– Deci vrei să-mi zici că ești unul dintre arhitecții familiei Liliac, sau o lampă însuflețită?

– Poate puțin din amândouă. Te simți mai iluminat de când am venit în viața ta?

– Ești cringe, își dă Geo ochii peste cap, dar îl ia de mână în același timp. Îi simte degetele fine și elegante în mâna sa articulată inegal și strânge mai tare de palma lui până îi simte inima ce bate nebunește pe sub piele. E okay cu sentimentul ăsta. 

Poate, doar poate, chiar îi place. Normal că nu recunoaște asta cu voce tare, dar gropițele lui Floyd vorbesc despre adevăruri încă ascunse, iar ochii săi îl provoacă pe Geo să le descopere de parcă îi fac în ciudă că nu a avut curajul să o facă până acum. Geo se încruntă în direcția sa, doar ca el să zâmbească mai larg ca de obicei, fără să aibă vreo idee că ciuda este cel mai motivant factor din viața lui. Dacă asta e povestea lui Geo, dacă a fi împăcat înseamnă a înțelege, atunci Floyd i-a oferit ceva ce nimeni nu a făcut până acum: o șansă, folosind uneltele cu care e deja familiar – a dezgropa realitatea lipsită de impresii, și, astfel, a se găsi pe sine. 

–

Curatoriere & editare de Tudor Pop & Carolina Vozian 

Redactare de Agu