Textul acoperă o mică parte din fascinația pentru imaginea beciurilor din casele în care am copilărit și prezintă, în linii mari, experiența mea ca profesoară. Oprirea în dreptul acestor două borne simbolice (imaginația unei copile și realitatea deseori frustă a persoanei adulte) m-a ajutat să înțeleg mai bine cum am ajuns de la dorința de a fi invizibilă, de a mă refugia în întuneric, la a fi percepută zilnic de către elevele și elevii cu care lucrez. Domeniul educației este supus anual unor modificări revoltătoare, iar tinerii care intră în acest sistem școlar sunt constant îmbrânciți spre a performa fără sprijin. Copiii rămân în plan secund, problemele se înmulțesc, astfel că speranța mea se proptește ușor în empatie și în atenție.