Se spune că o zi cu baloane și urări în aer liber rareori dă greș. Copiii se plimbă de ici până colo. Dinții lor mărunți și albi, ca niște piese mici de LEGO, se ivesc la fiecare chițcăit. Masa e plină de căni colorate, confetti, cești de cafea, fursecuri cu ciocolată și gem. Iarba e proaspăt tunsă, iar statuia cu pitici din dreptul gardului aruncă un șuvoi constant de apă cristalină. Smoothie, câinele, dă aprig din coadă și fuge în cercuri. La trei după-amiaza, zeci de ghirlande luminate de soarele de august străbat grădina. Eduard, gătit ca un prinț, se așază timorat pe scaun, așteptându-și părinții cu aperitivele.

Pe fânul înecat în moloz, după nouă luni de gestație, bovina cu numărul 2330 dă naștere unui vițel de culoarea grâului maturat. Ajuns pe sol, vițelul încearcă să se ridice, dar abia reușește să-și coordoneze picioarele din față în timp ce mama îl linge pe cap și trece cu limba pe trup ca să-i îndepărteze ultimele bucăți de placentă. Curând apare un lucrător de la ferma Dobitoacele Hazlii, îl ia pe vițeluș de gât ca să-l însemneze pe-o ureche cu o etichetă galbenă. Nou-născutul capătă numărul 1336. Fermierul îl trage apoi pe-o rampă, îngrădită cu roți, pentru a-l muta în țarc. Vremea e noroasă și-o ceață alburie se abate în împrejurime. 1336 e năuc, speriat și se îngrămădește printre cei ca el. Alți viței lovesc spasmodic din copite, unii stau în picioare fără însă a înțelege ce se petrece. 1336 își lipește botul de gratiile ruginite, de unde doi ochi cafenii sunt încă incapabili să distingă lucrurile din jur, dar imediat se retrage, fiindcă este călcat de ceilalți companioni.

Veselia e de multe ori contagioasă, mai ales când vine din partea unor suflete atât de tinere. Chiar și părinții se binedispun și țopăie voioși pe lângă copii, iar mama îi permite lui Eduard să mănânce câte fursecuri poftește de ziua lui. Copilul își trece mâinile subțiri ca trestia peste masă, arzător să prindă farfuria cu prăjituri, o aduce lângă el, ia două și le bagă-n gură. Închide ochii de plăcere pe când soarele îi mângâie fața palidă, plină de alunițe, ochii ca de cerb, gura mică subliniată de buze subțiri, asimetrice, nasul cârn cu o cocoașă la mijloc și urechile clăpăuge, acoperite de păr șaten. De la zăpușeală, glazura de ciocolată se înmoaie, prelingându-se pe bărbia sărbătoritului. Băiețelul clefăie, mișcă mulțumit din cap pe fundalul muzicii, fredonează și cârâie în voie: urra urra sfrrr sfrrr! Smoothie ajunge în dreptul lui, iar stăpânul îi vâră sub masă o bucată de prăjitură.

O mașină cu remorcă huruie la intrarea din spate a fermei Dobitoacele Hazlii. Șoferul oprește pentru scurt timp motorul, așteptând impacientat pe scaun. Zăvorul din fața curții este tras și ușa, pe care e agățată o pancartă cu o vacă zâmbăreață, e dată cu forță la o parte. Lucrătorul apare prin noroi cu primul animal în brațe. Îl strânge bine de blană și îl aruncă în remorca îngrădită. Fuge să-i ia pe următorii, spațiul se umple, ultimilor le face vânt peste ceilalți, iar 1336 e îmbrâncit de cei mai voinici, ajungând dedesubt. Vițelul cu blană de grâu rămâne lipit de podea. E rece în luna noiembrie. După ce toate sunt aranjate, șoferul pornește iute pe autostradă.

Helena se apropie de Eduard, îi pune mâna pe umăr și-l invită la joacă. Mama lui intervine imediat, îi amintește că fiul ei nu poate fugi, dar îi face plăcere să stea și să privească. Fetița înțelege și se întoarce la ceilalți copii din grădină. Smoothie aleargă înnebunit după ei, un alt băiat, pe nume Robi, într-un exces de zel, se răsucește și îl prinde de coadă, iar cățelul schelălăie, fără să muște. Helena îi face observație vinovatului. Câinele este îmbrățișat și pupat de restul copiilor, fiindcă e imposibil să nu iubești o făptură portocalie cu picioare scurte și piept voinic. Ochii par că-i ies din orbite în anumite momente pline de emoție, iar limba îi atârnă ca o trenă de mireasă.

După șase ore de ploaie măruntă, mașina ajunge la destinație. Animalele nu se mai țin pe picioare, zac unele peste altele, ca niște straturi de tort. Lucrătorii în halate și cizme de cauciuc îi preiau instant, punându-i într-un țarc cu dușumea rece. E aproape de înserat, vițeii nu deslușesc nimic în jur, sunt fragezi, întunericul le e totuna, iar mulți tremură și produc o spumă albă în jurul botului. Primesc o găleată cu înlocuitor de lapte pentru toată noaptea. O inocență se desprinde din privirea lor ce contrastează cu cimentul de sub copite, cu grilajele ruginite pe care unii dintre ei se reazemă, pierduți într-o lume care se va termina curând fără să fi început vreodată cu adevărat. În ghetourile jilave, înconjurate de metal vechi, de bare de lemn, bălegar, rămășițe de fân și lichid uscat, unde gardurile sunt acoperite cu sârmă ghimpată, iar ușile de acces au mereu oameni de pază, vaca zâmbăreață nu-și mai are rostul.

Mama îl ajută pe Edi să se ridice de pe scaun și să pășească prin grădină. Helena revine, îi cuprinde mâna după ce primește un pupic pe obraz, și așa pornesc toți trei prin iarbă, pentru câteva ture de plimbare. Smoothie se alătură, iar căldura soarelui neatinsă de nori veghează îndeaproape, în vreme ce tatăl băiatului scoate nerăbdător mâncarea din cuptor.

O nouă zi de iarnă împânzește regiunea abatorului. Ceața stăruie prin aer, iar câțiva câini latră mecanic într-un colț îndepărtat. 1336 nu băuse nimic de-a lungul nopții. Un angajat cu burtiera împroșcată de sânge se ivește, deschide ușa țarcului și, cu un pistol pentru asomare, se apropie de primul vițel la îndemână. Îi țintește capul cu o mână și apasă pe trăgaci. Glonțul străpunge țeasta în milisecunde, iar animalul cade lat pe podea. Unii se zbat să fugă, dar fiind încarcerați, sunt prinși rapid în această rutină zilnică. 1336 pare înspăimântat, însă nu se mișcă, datorită acelei lipse de împotriviri tipică celor ce n-au încercat vreodată să se apere. Picioarele nu-l ascultă și, la apropierea omului, ridică botul cu un muget abia perceptibil. Privește îngrozit ca în fața a ceva nedefinit, dar cu neputință de recunoscut. Smocul de fân de sub el se îmbibă cu urină înainte ca pistolul dătător de moarte să-i penetreze fruntea. Vițelul cu blana de grâu maturat cade în neființă. Trupurile sunt colectate și duse în sala de abator. Stomacul lui 1336 este spălat meticulos, așezat pe un fund de lemn și poziționat în așa fel încât al patrulea compartiment să fie cât mai la vedere, bine delimitat de celelalte. O lucrătoare îl despică cu un cuțit special, iar conținutul îl împrăștie pe lemn pentru a extrage chimozina, ingredientul principal pentru coagularea laptelui, destinat închegării cazeinei din brânzeturi. Lactofermentul preluat este folosit în prepararea mozzarellei care va ajunge peste câteva luni în supermarketul de unde tatăl lui Eduard va cumpăra o bucată.

Toți se așază la masă. Se aduc farfuriile și felul preferat al sărbătoritului: o pizza imensă făcută de mama lui, cu sos de roșii și rozmarin. În culmea fericirii, băiatul privește mâncarea și, înfometat, rupe o felie. Ceilalți îl urmează. Mozzarella se întinde magic, are o elasticitate aparte, cu mișcări mlădioase ce cuceresc pe îndată ochii pofticioșilor. Edi ia furculița, se uită de câteva ori la mama care îi zâmbește încurajator, lasă tacâmul din mână, și-și înfige mâinile direct în felia aleasă. Urra urra sfrrr sfrrr! îngână el concentrat, salamul e delicios. Câinele îl țintește cu o privire înfierbântată. La a treia felie, sărbătoritul se înduplecă și rupe un sfert din porția lui ca să i-o dea. Smoothie scâncește de plăcere, bate cu coada violent în piciorul scaunului, molfăie în grabă și linge energic degetele copilului.
După ospăț, părinții aduc un tort mare de ciocolată, cu șapte lumânări care sfârâie ca niște bondari de vară, tort în formă de Bobby Car, mașinuța roșie atât de faimoasă încât mulți copii ar da orice ca s-o conducă. Se strigă la unison:
— La mulți ani, Edi!
Și băiatul suflă cu patos în lumânări.